Filmul cu adolescenţi, dar nu neapărat
pentru adolescenţi, pe care îl consider departe de şabloanele
pe această temă, este Suflet sălbatic (Wild at Heart), în
regia lui David Lynch. Deşi cei doi eroi, Sailor (Nicolas Cage) şi
Lula (Laura Dern), par, la o primă privire, să fie reprezentativi
pentru imaginarul colectiv legat de adolescenţi, şi anume frumoşi,
senzuali, rebeli, impulsivi etc., ei nu sînt doar atît.
Sailor şi Lula reprezintă şi un „metatext“ al lui Lynch la
toate acestea, care ne oferă viziunea lui asupra reprezentărilor
adolescenţilor.
Cei doi nu sînt Jim şi Judy din
Rebel fără cauză (Rebel without a Cause, 1955, în regia lui
Nicolas Ray). Nu sînt nişte eroi tragici, deşi povestea lor
poate fi considerată, într-o oarecare măsură, o variantă de
sfîrşit de secol 20 a Phedrei din Hippolit al lui Euripide
(sau a lui Racine de mai tîrziu...): mama Lulei (Diane Ladd)
are o pasiune absurdă pentru Sailor, care e iubitul fiicei, şi nu
fiul ei vitreg. Şi pentru că acesta o refuză, trimite pe cineva să
îl omoare. Sailor scapă, dar ucide, la rîndul lui, pe
altcineva, ceea ce declanşează întreaga desfăşurare
viitoare a acţiunii.
Sigur că există multe diferenţe
între Phedra şi Marietta, mama Lulei. Aceasta se manifestă ca
o tragediană de benzi desenate, o drama queen sau o maşteră din
poveşti cu trăsăturile caracteristice evident îngroşate. În
cazul ei este mai vizibilă opţiunea lui Lynch pentru personajele
sale: acesta pare să le plaseze, asumat, în cultura populară.
Gesturile lor devin, din această perspectivă, comentarii ale unor
alţi eroi în aceleaşi situaţii; iar conflictele şi
nenorocirile acestora migrează de la nivelul tragic spre unul mai
curînd bizar şi horror. Lynch mută tragicul, reducîndu-l
şi adaptîndu-l culturii populare, în registrul
neobişnuitului crud şi supranatural. Doza de violenţă necesară
completează tabloul. Imaginea Mariettei (mama Lulei), cu părul
blond interminabil şi unghiile roşii aşijderea, avînd
întreaga faţă acoperită cu ruj (şi nu de sînge),
atunci cînd suferă de un soi de mustrări de conştiinţă
pentru că şi-a trimis iubitul la moarte (pe detectivul pornit în
căutarea fiicei sale), este grotescă, şi nu tragică. De altfel,
trăirile ei nu sînt reale şi nici mustrările de conştiinţă:
ea bovarizează, asemenea eroinelor lui Caragiale, doar pentru a-şi
linişti conştiinţa.
Marietta se încadrează, precum
multe personaje în special negative ale lui Lynch, într-o
sferă a ciudaţilor ( freaks, weirdos...) incapabili de morală.
Sailor şi Lula intră, evident, în cealaltă categorie: cea a
eroilor pozitivi înzestraţi cu o remarcabilă doză etică.
Trăirile lor există, sînt puternice, dar mai curînd la
nivelul unor personaje de basm cu un profil psihologic bine schiţat
decît al unor eroi din tragedii. Ei sînt un prinţ şi o
prinţesă la care se adaugă gradul necesar de senzualitate inerent
percepţiei asupra acestora din epoca noastră. În care se
consideră că o prinţesă strict diafană nu ar avea nimic de
transmis. Lula este, în felul ei, o prinţesă: dar una
rock-and-roll, îmbrăcată în neglijeuri negre de dantelă
şi încălţată cu pantofi roşii, şi ea ultrarujată şi
posesoare a unor unghii imense. Dar semnele femininului provocator nu
au aceeaşi semnificaţie ca în cazul mamei sale: ea este
morală şi inocentă. Intră în categoria personajelor atipice
datorită imaginaţiei: aceasta, asociată cu amintiri de familie
traumatizante, ar putea s-o transforme într-o ciudată. Nu se
întîmplă aşa, datorită curăţeniei ei sufleteşti,
tipice pentru fata cea bună. Lula iese din obişnuit prin puterea
fanteziei şi a analogiilor, prin accesul lor la un supranatural
pozitiv.
Lynch structurează imaginaţia Lulei
pe analogii între realitatea concretă şi cea a amintirilor.
Acestea din urmă sînt completate şi interpretate prin prisma
poveştii Vrăjitorului din Oz, mereu citate în dialogurile
dintre cei doi. În Născuţi asasini (Natural Born Killers,
1994), Oliver Stone foloseşte o tehnică asemănătoare: asociază
gesturile eroilor săi cu flash-uri din trecut şi cu imagini din
desene animate. Numai că Mickey şi Mallory Knox trec în altă
categorie de eroi: cei amorali, care nici nu mai pot fi numiţi eroi,
pînă la urmă, ci doar depozitari ai unor mesaje (atitudinea
lui Stone faţă de mass-media şi efectele ei nocive) şi întrupări
ale unor procedee stilistice. Ei fac trecerea spre eroii lui Quentin
Tarantino, care în filme precum Kill Bill (2003), îşi
dezumanizează estetic personajele. Sailor şi Lula rămîn
printre ultimii „tradiţionalişti“: în sensul erorilor ce
urmează o etică a basmului asociată cu trăiri intense şi
plonjări într-un supranatural uşor gotic. Chiar titlul
filmului (Wild at Heart), care semnalează, aparent, hybris-ul lui
Nicolas Cage (acesta se aprinde repede şi ia decizii necugetate),
are o conotaţie pozitivă: sufletul şi meandrele lui contează, şi
nu s-au pierdut cu totul în noianul de semne şi texte...
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters