Unchiul
meu (Mon oncle, 1958) al lui Jacques Tati este prima comedie pe care
o includ în seria filmelor ce tratează, într-un fel sau
altul, relaţia individului cu societatea de consum. Mai vechi decît
Fahrenheit 451 (François Truffaut, 1966), despre care am
vorbit în numărul trecut, şi decît Timpuri noi (Modern
Times, 1936) al lui Charlie Chaplin, clasicul deschizător de drumuri
al genului, filmul lui Tati parodiază, fără ură şi părtinire,
societatea de consum. O face într-o manieră destinsă,
neîncrîncenată, pe un ton situat între comic şi
sentimental. Metoda pe care o foloseşte este alăturarea a două
lumi: una imperfectă, haotică, mereu în mişcare şi, ca
atare, vie, aceea a vechiului Paris şi a mahalalelor sale (cuvîntul
nu e folosit în sens peiorativ, ci strict spaţial); cealaltă,
aseptică, încremenită, artificială, aceea din cartierele
rezidenţiale ale noii burghezii industriale. Unchiul, Monsieur
Hulot, interpretat chiar de către Jacques Tati, este reprezentantul
lumii vechi şi umane; cumnatul său, Monsieur Arpel (Jean Pierre
Zola), directorul fabricii Plastac (denumire relevantă!) încarnează
valorile „lumii noi“, eficiente şi impersonale, pe cale de a o
înlocui pe cealaltă.
Societatea
de consum pare produsă de această Plastac, o variantă mult
perfecţionată a fabricii din Timpuri noi şi mai puţin apăsătoare
decît aceea din Metropolis-ul lui Fritz Lang (1927). Spaţiul
circumscris de Plastac este unul igienic şi pustiu; de fapt, acesta
este cel care dă şi tonul locuinţelor private (casa Domnului Arpel
este construită de firma lui), ce devin o prelungire a variantelor
publice, oficiale. Mecanismele absurde şi burleşti din filmul lui
Chaplin şi cele groteşti din Metropolis sînt înlocuite
aici cu unele mai curînd cochete şi ridicole. Fa-brica e
fercheşă şi îngrijită, ceea ce contează sînt
aparenţele. Angajaţii par subordonaţi spaţiului, în sensul
că se străduiesc cu toţii să-l păstreze cît mai curat,
chiar intact. Dacă în Fahrenheit 451 locuitorii societăţii
viitorului erau narcisişti, aici locul e ca şi cum oamenii şi-ar
fi proiectat obsesiile lor asupra acestuia.
Transferat
în locuinţă, spaţiul aseptic devine şi mai comic. Soţia
Domnului Arpel, sora Domnului Hulot (Adrienne Servantie), îşi
consideră casa construită de Plastac ca pe un soi de templu al
consumului abia descoperit. Ea este o preoteasă ce oficiază cu
pioşenie ritualurile de curăţire şi de întreţinere a
acestuia, conform unui tipic subînţeles. Madame Arpel însăşi
poartă un halat de plastic, foşnitor. De altfel, zgomotele
constituie una dintre sursele importante ale comicului din acest
film: în afară de momentele în care Unchiul însuşi
intră în cadrul dat de vechiul Paris, filmul nu are altă
coloană sonoră decît pe aceea a sunetelor emise de diversele
personaje şi de mişcările acestora.
Ansamblul
zgomotelor este un adevărat concert: de la sunetul scos de tocuri pe
dalele de piatră din grădina familiei Arpel pînă la sunetul
emis de peştele-fîntînă din acelaşi „paradis“,
toate se îmbină într-un deliciu comico-grotesc al
falsităţii. Căminul avangardist, elogiu al noii producţii
industriale şi al consumismului, se caracterizează, printre altele,
prin lipsă de confort. Casa familiei Arpel nu poate fi numită, de
fapt, „cămin“ pentru că nu-ţi dă senzaţia de confort:
scaunele au un design fabulos, dar sînt incomode, spaţiile
sînt prea mari şi goale, lipsesc obiectele mici şi afective.
Despre Doamna Arpel însăşi nu poţi şti dacă se simte în
largul ei în acest templu aseptic sau doar mimează adaptarea.
În
ceea ce-l priveşte pe băiatul familiei Arpel, Gerard, poţi să
spui cu certitudine că nu se simte în largul lui acolo, ci
alienat şi plictisit. Părinţii lui şi el, dar şi ei între
ei, nu par să comunice în mod real: totul se reduce la
aparenţe. Adevărata viaţă începe în Parisul vechi şi
imperfect, atunci cînd unchiul său îl ia de la şcoală:
atunci încep muzica, mişcarea şi interacţiunile umane.
Oameni precum unchiul său trăiesc în case neigienice şi
îngrămădite, dar se salută între ei şi sînt
interesaţi unii de alţii. Interacţiunile degenerează de multe ori
în mici scandaluri sau în farse inofensive: dar asta nu
dovedeşte decît că sînt vii şi capabili de emoţii
umane – bune sau rele.
Domnul
Hulot este cel mai imperfect dintre toţi. Un Charlie Chaplin mai
puţin îngroşat şi mai moderat, nici foarte comic, nici
foarte sentimental, el nu iese cu nimic în evidenţă –
decît, poate, prin neîndemînare. Personajul său
este omul normal care nu se împotriveşte conştient boomului
industrializării şi societăţii de consum ce urmează să dea
năvală, ci este, pur şi simplu, năpădit de ele şi nu le face
faţă. Nu poate să nu-ţi devină simpatic prin firescul lui uman.
Iar filmul, în opinia mea, nu are cum să nu te cucerească
prin candoarea – expresivă, dar deloc agresivă – cu care
prezintă societatea de consum emergentă şi efectele ei.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters