OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In perioada 1-9 noiembrie 2003 a avut loc a XIII-a editie a Festivalului National de Teatru „I.L. Caragiale“, care a adunat importanti creatori de teatru si spectacole reprezentative. Despre cuptorul metamorfic, cu iz de coacere si mirosuri imbietoare, despre somnolente cintate, clovni ai mortii si surori care alearga de-a valma pe scena, pe scurt intr-o retrospectiva a Festivalului. Spectacolele Teatrului Odeon selectate in festival au fost De ce fierbe copilul in mamaliga, Morti si vii si Norway. Today


Eat me!

In Alice in tara minunilor, prajitura care o ademeneste pe fetita poarta o eticheta pe care scrie: „Maninca-ma!“, ceea ce prajitura si spune la un moment dat. E nevoie de o initiere a papilelor gustative pentru ca acel maninca-ma, ce are ca efect cresterea spontana a fetitei, sa devina pretextul unui spectacol. Coca lui Purcarete se formateaza. O vezi imbracind trupul barbatului metamorfozat intr-o crusta miezoasa si o auzi plamadindu-se, imbibata de placeri sexuale. Ea intra in deplina rezonanta, pentru ca intregeste paradigma ingurgitabilului, cu zgomotul lingurilor care cad ca o ploaie si inghit scena. Cavitatea lor ca si cea a paharelor lasa sa se adinceasca fluctuatiile poftei. E un intreg arsenal al instrumentelor de mincat care ies din sfera obiectualitatii functionale. Ele semantizeaza insatietatea, un fel de ritual muzicalizat care elibereaza instinctele. E ca si cum totul s-ar condensa intr-o muzica ce scoate la suprafata cele mai insolite trairi, caci pofta este deopotriva animalica, instinctuala, dar si tonica, ludica. Lumea pantagruelica e un amalgam de sunete, de la cele disonante, in care frica si nelinistea lasa sa se auda tipete cumplite, pina la tempo-ul lent ce insoteste rostirea cuvintelor, succesiunea lor aproape incantatorie.

Cumnata lui Pantagruel e dilatarea coacerii unui apetit fara limite, dar este si tragedia neputintei de a-si potoli fiziologicul descatusat, devenit obiect al propriei devorari. Intre trupul-coca si trupul-piine se consuma voluptatea si depasirea oricaror limite. Corpul isi pierde identitatea si se transforma intr-o masa amorfa, devorata si devorabila. Purcarete face un spectacol despre sonoritatile poftei: viscerala, fantasmatica, gonflabila, contagioasa. E o pofta care absoarbe nu doar fizilogicul eliberat de orice constringeri, ci si toate spaimele pe care orice insatietate le poate activa. Ingredientele si felurile de mincare sint corporalizate muzical, ca si cum totul se filtreaza printr-o pilnie sonora. Purcarete lasa pofta sa se decanteze. Si cind e destul de hot incit nici un cuptor nu o mai poate topi, o lasa libera. Apoi o in/trupeaza: castraveciori, coca, piine, instrumente de cintat si tot ce iti imaginezi (sau nu) ca poate fi mincat. Tot ce se aude se si maninca intr-o inlantuire de timpi sonori, o suita de ritmuri care temporalizeaza metamorfozele. Si pe Pantagruel, si pe fictional digerabila lui matusa, cu tot neamul ei cel nesatul.


Casta Diva off time

Muzica devine un element organic, congener spectacolului, definindu-i teatralitatea. Nu e doar ceea ce se aude, ci si ceea ce spectacolul nu poate desemna decit prin aceste inflexiuni. Muzica e un concentrat de sensuri. Nu e un adjuvant al spectacolului, un detaliu dispensabil sau doar un element de atmosfera. E un dat individualizant. Continutul si semnificatia ei depasesc identitatea unui resoneur de fond.
Nu intimplator, in Oblomov, timpul adincit in somnie, intors in sine si lasat sa se atrofieze ca durata este inghitit intr-o arie care pare sa nu se mai termine. Alexandru Tocilescu lasa sa se scurga – caci de un astfel de timp parca inaintind in gol, intimplat fara intimplari, care se sustrage oricarei determinari cronometrabile, e vorba – intreaga arie Casta Diva, timp de citeva minute, intr-o lume care isi consuma trecerile intr-un alt registru temporal. Unul care nu are de ce sa se grabeasca, care se surpa oblomovian si se culca intr-o perna. Imensa, irezistibila. E un timp al nedevenirii ce pare inofensiv pentru ca nu produce nici o schimbare brusca, dar este dureros tocmai prin ceea ce confirma: stagnarea si moartea. Casta Diva ar putea dura o vesnicie, la fel si pernele off time.


Moartea la pian

Un alt tip de muzicalizare, de asta data esentializind iubirea, concentreaza toate schimbarile de ritm din Romeo si Julieta, in regia lui Bocsárdi László. Champagne &love in acorduri de saxofon si contrabas. Un clovn al mortii insoteste la pian instrumentalizarea erosului. Jazz, massive atack, muzica clasica, un antrenament acustic de mare rafinament care da o alta dimensiune textului si implicit interpretarilor. Scena indragostirii este un ambient sonor percutant, ca si scena mortii. Bocsardi leaga iubirea de moarte printr-un ritual muzical. Se aude din ce in ce mai puternic conclavul instrumentelor, ca si cum nimic nu se poate desfasura dincolo de inflexiunile lor. La pian moartea, printre clapele careia se disting sunetele iubirii intr-o acustica ritmata ingenios. In felul acesta, iubirea se leaga firesc de moarte, acordul lor fiind unul care rupe conventiile. E o muzica difuza, dar si extrem de puternica, una a dozajelor pe care fiecare aparitie a celor doi indragostiti o intregeste. Romeo si Julieta stiu nu numai sa se iubeasca sau sa moara pentru asta, dar sa si asculte: saxofon, contrabas, trompete, intr-un fel de preludiu grav-lent-ludic.


3/surori si-un trombon

Spectacolul lui Radu Afrim e un melting pot sonor. Se amesteca balalaica si romantele amour folle, tic-tacul obsedant al ceasului si zgomotele unui tempo buimac in care personajele traverseaza scena. Si, pe deasupra, mai arde si un trombon, intr-o agonica scena a incendiului. Toti privesc cum instrumentul devine cenusa. Asemeni lor. Asemeni lumii cumplit de tragice pe care o inchid. Ritmul bio-rememorant al surorilor e un fel de muzicalitate in colturi, cu sonuri frinte care se suprapun golurilor pe care cele trei femei incearca sa le umple. Cu amintiri, cu zile de nastere, cu samovare. Zgomotele sparte se intensifica in trepidatia pasilor. E un ritm apasator, concentrat, o convulsie de silabe sonor penetrante. Anotimpurile trec. E iarna si nimeni nu pleaca la Moscova. Se aude doar respiratia mastilor de gaze.