OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eram la un spectacol al unor studenţi de la Actorie cînd cineva, în spatele meu, comentînd jocul unei tinere interprete, făcu o remarcă interesantă despre faptul că stilul care a impus cele mai multe vedete de gen feminin de-a lungul vremii pe scenele noastre pare să fie cel „în forţă“, autoritar (aproape... masculin?!). La această linie a durităţii, dar şi a flexibilităţii de oţel incandescent, pe care o vedeam ilustrată prin nume ca Lucia Sturdza Bulandra, Silvia Timică, Olga Tudorache, Mariana Mihuţ, i-am opus imediat în minte imaginea tulbure, evanescentă, fragilă, a Valeriei Seciu. Pe „această stranie actriţă“, cum o numeşte Cătălina Buzoianu, o asociez în gînd cu Gina Patrichi, cealaltă obsesie din copilărie: talente complementare, una venind parcă dintr-o zonă de sensibilitate expresionistă (Gina), cealaltă dintr-o zonă impresionistă („Vali“). „Aproape toate cuvintele se învîrt, inconştient, într-o zonă impresionistă, zbătîndu-se, ca fluturii cu aripile arse – în luminile înşelătoare, devoratoare, ale personalităţii ei“, scria în 1985 despre Valeria Seciu regizoarea care a reuşit, poate, de-a lungul timpului, să îi pătrundă cel mai adînc misterul, cu lecţia blagiană a mînuirii „corolei de minuni“ perfect însuşită. De altfel, nimic nu e întîmplător: recentul său spectacol după Furtuna de Shakespeare, montat la Teatrul Mic, este un omagiu implicit adus celor două mari actriţe, ca încarnări ale Spiritului teatrului: „I-am dat rolului lui Prospero şi o dimensiune feminină, pe care o ilustrează actriţa-emblemă a trecerii mele prin teatru, Valeria Seciu, care este chiar cea care spune la final «sîntem făcuţi din substanţa viselor, iar mărunta noastră viaţă e înconjurată de somn». Eu mă mai gîndisem la Furtuna atunci cînd Gina Patrichi a spus exact aceste versuri cînd a primit Premiul pentru întreaga carieră. Şi, într-un fel, spectacolul îi este dedicat ei“, mărturisea Cătălina Buzoianu într-un interviu.

 

 

Reticentă la ideea de a se lăsa fotografiată, pictată sau... povestită, cum declara la un moment dat, Valeria Seciu îşi recunoaşte altădată regretele tardive că nu a păstrat poze, înregistrări cu ea din spectacole. I-ar fi plăcut să-i facă portretul maestrul Piliuţă (unul dintre pictorii favoriţi) sau să-şi audă viaţa depănată de „o străină gură“. Nu e de mirare că imaginea sa îi scapă mereu privitorului – modelul se plasează mereu în punctul de fugă al cadrului, ezitînd în preajma propriei efigii. Cel mai mult actriţa investeşte în dimensiunea temporală a artei sale, angajată într-o cursă contracronometru, voind să surprindă insesizabilul, „sensibilitatea timpului meu“, după cum i se confesa ea cîndva Evei Sîrbu. Goana după viaţa care e mereu în altă parte, dublată de „tristeţea seminţelor de măr despărţite de cămaşa ce le dădea rost şi unitate“, o va face pe Valeria Seciu interpreta predestinată a unor personaje ce tînjesc să se smulgă din încercuirea existenţei cotidiene, de obicei mizeră sau cel puţin anostă, evadînd în lumi imaginare (unul dintre compozitorii preferaţi ai actriţei este tocmai autorul Reveriei/Traumerei). A şi inspirat un personaj din această categorie, catalogat de critici drept o „Nora“ resemnată, arzînd să o întruchipeze pe Ioana d’Arc… E vorba de Ea din Cerul înstelat deasupra noastră… (1983; premiera în 1985), piesă scrisă de Ecaterina Oproiu special pentru Valeria Seciu şi Ştefan Iordache. Pe Madame Bovary, prototipul eroinelor sale, a jucat-o însă numai la Teatrul Radiofonic.

 

 

Cariera actriţei avea să explodeze atunci cînd, părăsind Naţionalul, pe scena căruia debutase în 1964, şi alăturîndu-se, în 1978, echipei Teatrului Mic, i-a fost dat să se confrunte cu figurile Ersiliei Drei din Să îmbrăcăm pe cei goi de L. Pirandello (1978), Margaretei din Maestrul şi Margareta, dramatizare după romanul lui Bulgakov (1980), sau a Margueritei Gautier din Doamna cu camelii, după Al. Dumas fiul (1985). Toate cele trei spectacole, în regia Cătălinei Buzoianu, exploatau distanţa dintre realitate şi ficţiune, dintre trăire şi reprezentare, solicitînd din partea protagoniştilor asumarea paroxistică a rupturilor, a pragurilor, a condiţiei de inşi suspendaţi între două sau mai multe lumi. „Distanţa“ devine cuvîntul magic, ce revine în confesiunile actriţei, marcînd desprinderile acesteia, succesive, de imaginea suavei, a ingenuei, „de acea condiţie pe care o uram, de fată sensibilă şi atît“ (în Actorul în căutarea personajului, Meridiane, 1981), dar a cărei umbră o va urmări peste ani.

 

Conceptul de „distanţare“ trebuie să-i fi fost actriţei un termen familiar încă din studenţie: la clasa lui A. Pop Marţian, absolvită de aceasta în 1964 (colegi de promoţie: Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mariana Mihuţ, Rodica Mandache, Virgil Ogăşanu, Florina Cercel etc.), l-a avut drept asistent pe Octavian Cotescu, cel care avea să-i devină ulterior soţ, un adept declarat al metodei de joc brechtiene. Asimilată într-un mod foarte personal, noţiunea avea să se precipite, în timp, în jocul Valeriei Seciu, în duritatea diamantină a cruzimii faţă de sine şi, implicit, faţă de personaj, nestrăină de ideea de sacrificiu, ilustrată de rolul Hedwigăi din Raţa sălbatică de Ibsen, personaj interpretat la începuturile carierei la teatrul de televiziune, în care, ca niciodată, actriţa s-a „simţit foarte eu însămi“. Necruţarea de sine i se arăta însă ca o formulă a înstrăinării, pe măsură ce devenea, de fapt, un mod de a exista pe scenă din ce în ce mai personal: „Reuşitele mele datează din clipa în care, încetul cu încetul, am început să capăt distanţă faţă de el (de personaj, n.m.). Jocul acela atît de tulburător, de periculos, de crud cu personajul, pe care începi să-l mînuieşti, să-l aşezi, să-l dirijezi, dar în acelaşi timp şi el te influenţează, te determină...“ (s. m.).

 

 

Comentînd peste ani, într-un interviu, o secvenţă din Pescăruşul de Cehov, piesă montată de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic (1993), în care o interpreta pe Arkadina, actriţa ţinea să sublinieze, apărîndu-se de posibila identificare cu personajul: „I-am dat şi o notă de ridicol cosmic, o distanţare a mea. Aşa fac cu mai toate personajele mele“. În acelaşi timp, nu avea însă nici un motiv să-şi abandoneze crezul mai vechi: „Am sentimentul că azi te dezvălui foarte tare pe tine însuţi şi asta poate determina calitatea unei prezenţe pe scenă. Cred în această condiţionare. Nu poţi fi artist dacă nu eşti şi un Om. (...) Publicul te vrea aşa – într-un fel nu totdeauna făţiş, manifest, totuşi foarte agresiv – simte nevoia unei comunicări cu tine şi dincolo de personajul tău, cu tine ca om. (...) E o stare de aşteptare, de «pîndă», de receptivitate reciprocă, pentru că şi noi, la rîndul nostru, îl solicităm altfel. Dar el e parcă mai devorant…“ (Actorul în căutarea…). Jocul acesta de tatonare, semănînd foarte tare a dragoste, presupune, la fel ca ea, cruzimea derivată din întreg arsenalul său de vicleşuguri, (auto)amăgiri, prefăcătorii transformate în credinţă şi viceversa – joc cu „măştile nude“, pe care adolescenta Valeria Seciu începea să îl descopere, încă neîncrezătoare, dar mişcată, în versurile lui Ovidiu: „Am descoperit această carte esenţială care e Arta iubirii la 16 ani, în liceu. M-a şocat pentru că îmi dezvăluia, cu cinism, dar fără vulgaritate, şi cealaltă faţetă a iubirii: cruzimea ei, răul pe care poate să-l provoace. O carte care m-a zguduit, m-a marcat“. (Pornind de la volumul în cauză, actriţa avea să realizeze în 1989, într-o nouă colaborare cu Cătălina Buzoianu, un recital de poezie foarte apreciat de public şi de criticii vremii.)

 

 

 

Astfel, cea despre care s-a spus că ar fi actriţa care exprimă cel mai mult dincolo de cuvinte (în Creatorul de teatru, alături de Marcel Iureş, la Teatrul Act, reuşeşte să fie o prezenţă cît se poate de vie pe scenă fără să scoată o vorbă), în mod paradoxal, s-a afirmat ca unul dintre recitatorii de prim rang ai scenei noastre, excelînd în versul eminescian. Iar paradoxurile nu se opresc aici: vaporoasa doamnă Esme Allen din Cum gîndeşte Amy de David Hare (Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă în rol principal în 2006) se metamorfozează cu uşurinţă în decrepitul Gloucester din Lear-ul lui Andrei Şerban, de la Bulandra (Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar, a.c.), care, potrivit Iuliei Popovici, are darul să „mute suflete“, împlinind o condiţie înţeleasă în termenii cultivării contrastelor încă de pe vremea primelor mari succese: „Datoria unui actor este să poată trece din atmosfera salonardă din Dama cu camelii în conflictul încordat dintr-un sat aflat în preajma colectivizării forţate, din spectacolul Nişte ţărani“, susţinea în urmă cu doi ani Valeria Seciu, într-unul din tot mai rarele sale interviuri. Iar balansul său delicat ori abrupt între lumi continuă să taie respiraţia.