OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De fapt, dacă stăm să gîndim logic, cronologia din titlu reprezintă o inadvertenţă pioasă, abuziv retroactivantă: Echinoxul autentic, pentru a cărui celebrare s-au strîns la Cluj cam o sută de nostalgici, în zilele de 12 şi 13 decembrie ale anului trecut, a încetat să existe la sfîrşitul anului 2000, cînd Horea Poenar a preluat revista, purtînd-o într-o direcţie care nu confirmă nici tradiţia uneia dintre cele mai titrate publicaţii pe care le-a avut România postbelică, nici orgoliul apartenenţei celor ce au făcut-o la un act major de cultură. Ca protagonist voluntar al transferului de ştafetă de atunci, nu mi-am imaginat nici o clipă că estomparea impactului public al Echinoxului va evolua direct proporţional cu megalomania sprinţară a redactorilor săi, exasperaţi de faptul că statutul lor de echinoxist se leagă, fatalmente, de o tradiţie calitativă strivitoare: azi, Echinoxul nu mai e citit de nimeni, cu excepţia redactorilor şi a familiilor acestora, impactul cultural al revistei se află în punctul cel mai de jos al glorioasei sale istorii, nimeni nu mai caută Echinoxul la chioşcurile de ziare şi aproape nimeni nu-i mai comentează în presă faptele pretins războinice, redacţia a suprimat paginile în limba maghiară şi germană, a schimbat antetul revistei – care funcţiona ca „brand“, cu literele aferente, dacă mi se îngăduie această precizare –, ducînd revista, într-un cuvînt, la insignifianţă.

 

Ca o consecinţă, cuvîntul cel mai des întîlnit la colocviile informale pe care le-a prilejuit jubileul revistei a fost cel de „stupoare“. Cum se face – se întrebau retoric nume însemnate ale literaturii române, oameni cu o operă stabilă, unii dintre ei fiind şi directori sau redactori-şefi de reviste culturale – că actualii membri ai redacţiei Echinoxului nu văd ceea ce toţi ceilalţi recunosc cu amărăciune: că revista nu mai înseamnă nimic în lumea noastră culturală, că glasul ei nu se mai aude, nu mai contează, că stilul de odinioară s-a transformat în zgomot, iar elevaţia, în comilitonism epidermic de interior, grotesc ca orice bătaie reciprocă pe umeri. Astfel, în zilele de 12 şi 13 decembrie, s-au serbat la Cluj două Echinoxuri: unul autentic, pentru a cărui cinstire au venit şi oameni din străinătate, şi un altul, care doar încerca să se lege anemic de căruţa tradiţiei, exhibîndu-şi complexele în deconstrucţie sarcastică sau ironie. De o parte, a fost concesia făcută celui neajutorat, de cealaltă, dispreţul ludic, decomplexat faţă de o tradiţie care durează din 1968, fiind confirmată de lucrări lexicografice consacrate. La mijloc: civilitatea ardelenească proverbială, înţeleaptă, care a aplanat din mers conflictele, mutînd accentul de pe prezentul anemic despre care nu se putea spune mai nimic pe trecutul stilat care merita toate laudele. Aşa că s-a vorbit preponderent despre trecut: au făcut-o responsabil chiar şi oameni care au fost ridiculizaţi în numărul aniversar al revistei, despre care toată lumea a spus că nu reprezintă altceva decît emisia caustică a unor pigmei frustraţi.

 

Emblema sărbătorilor, propusă de către actuala redacţie, a reprezentat-o un mamut lînos, surprins, într-o clipă de melancolie postdigestivă, în mijlocul unui stufăriş tomnatec (anotimpul decrepitudinii e bine precizat, măciuliile fiind atent desenate). Redacţia şi-a imaginat jubileul – pentru care, de fapt, singurul care a luptat a fost profesorul Ion Pop, bruiat cu discreţie de către „actuali“ – ca pe un exerciţiu de paleontologie aplicată: a şters praful de pe colecţia revistei, a mai şi citit cîteva dintre numere (ceea ce e o surpriză...) şi a redactat o „Incredibilă şi tristă poveste a candidului Echinox şi a nepoţilor săi fără suflet“, care acoperă – îndeajuns de plictisitor – aproape întregul număr aniversar (9-12/2008), pentru a acredita faptul că trecutul pitic al revistei e, cu mici şi efemere excepţii, total nedemn de prezentul său falnic, populat de uriaşi.

 

Aşa cum i se cuvine unei generaţii decomplexate, aşa-zis postmoderne, ea vine la masa consemnărilor diacronice complet lipsită de memorie, ceea ce o scuteşte de a mai recepta cultura şi altfel decît ca pe o banală jucărie cu arcurile şi piuliţele la vedere: nimic din trecutul „de rezistenţă“ şi de cultură autentică al revistei nu este amintit în numărul aniversar actual, nici traducerea din Heidegger, cu care a apărut revista (culpă care a dus la schimbarea din funcţia de redactor-şef a lui Eugen Uricaru), nici scenariul la De ce bat clopotele, Mitică? (film interzis atunci), nici Memoriul lui Blaga adresat CC-ului, publicat foarte curajos de către Mircea Zaciu, sau primul număr de psihoistorie din estul şi centrul Europei, în schimb cititorii ludici – sau doar exasperaţi – pot alege între stilul „Dobrin“ sau „Piţurcă“ al fiecărui an, pot să ipostazieze Echinoxul ca personaj al unor desene animate (Scooby Doo, Fred Flinstones&Co.), pot vedea cine gîfîie în recycle bin-ul fiecărui an (nu sînt uitaţi Eugen Uricaru, Vasile Sav, Andrei Marga, Adrian Papahagi, Dumitru Chioaru, Traian Ştef, Ilie Rad sau Virgil Mihaiu, semn că rubrica e redactată cu o cinică premeditare) sau pot vedea cine mai este reşapabil.

 

Pentru a sesiza care sînt „criteriile“, e suficient să cităm caracterizarea primilor doi ani, 1968-69: „Echinoxul se prezintă asemeni unui ghiveci digerabil, însă potenţial inamic al sistemului digestiv, la o îngurgitare prea rapidă“. Gurmanzi rafinaţi şi maeştri ai savurării alimentare lente, redactorii nu gustă nimic din ceea ce depăşeşte „interesul pentru prezent“, „angajarea comunitară“ sau deconstructivismul ludic, fapt ce înseamnă, în esenţă, că rezistenţa culturală din vremea totalitarismului e judecată din perspectiva unor categorii liberale postrevoluţionare, care nu aveau cum să funcţioneze la vremea respectivă. Mai culpabilă însă decît „complicitatea“ ideologică nu este, în grila de lucru a redacţiei de acum, decît străduinţa cuiva de a construi cultură autentică. Elevaţia culturală îi exasperează pe autori: în dreptul anului 1970, se precizează că „Noica publică Rrrostirea filozofică rhomînească“; în 1994, Echinoxul devine „revistă de CULTURĂ, doar. Ilizibilitate potenţială“, fapt care se acutizează în anul care vine: „Numere tematice, obosite încă de la primele pagini. Un Echinox care se bazează pe forţa şi rigurozitatea textului academic, pierzînd în vedere senzaţia de asfixie şsic!ţ pe care urmează să i-o provoace cititorului“. Prin contrast, numerele de după 2000 apar, fără excepţie, ca fiind providenţiale: „o revistă primitoare, o gazdă bună. Guralivă, însă extrem de simţită“. Sau: „Echinoxul arată şi «se simte» bine [...]. Deşi numerele apar destul de rar, articolele abordează subiecte mai în pas cu timpurile, se ridică nivelul revistei fără a se atinge un elitism inaccesibil cititorului contemporan...“ („în pas cu timpurile“, „se ridică nivelul revistei“, „elitism inaccesibil“, „cititor contemporan“ – cînd aţi citit o limbă de lemn mai frumoasă???).

 

M-aş opri, în final, la o categorie aparte a grilei taxonomice, „gradul de interes pentru prezent“, în perspectiva căreia istoria revistei este valorizată pe o scală ce cuprinde valori de la 1 la 20. Aşa cum era de aşteptat, directoratul lui Horea Poenar ocupă punctele de vîrf ale acestei grile: în 2000, providenţialul asistent al Facultăţii de Litere preia revista la un coeficient plictisitor de 8/20 şi o saltă imediat la 15/20, după care mersul triumfal – prin nimic susţinut de audienţa publică din ce în ce mai scăzută a revistei – cunoaşte sinusoidale apoteotice: 16/20 în 2002, 17/20 în 2004 şi 2007, valori întrerupte doar de un modest 11/20 în 2005. În 2008 va fi, probabil, de 20/20, dar să nu anticipăm...

 

Prin contrast, să prezentăm evoluţia de-a lungul anilor, care trebuie înţeleasă şi din perspectiva fobiilor personale pe care le nutresc redactorii, unii dintre cei incriminaţi fiindu-le – horribile dictu – profesori la diferite facultăţi şi catedre. De pildă, în dreptul anului 1993 nu se precizează (!!) faptul că revista a fost preluată de către mine şi de către Corin Braga, directoratul schimbîndu-se, dar se menţionează numărul dedicat Crizei Echinoxului, care a marcat schimbarea de macaz; începînd cu anul 1982, nu se citează nimic din Ioana Bot, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Liviu Maliţa sau Ovidiu Pecican, a căror prezenţă la Echinox – remarcabilă atît prin continuitate culturală, cît şi prin dificultatea surmontării schimbării de la conducere – e una dintre cele mai bune din cîte au existat. Precaut, autorul anonim al Istoriei incredibile... marchează revirimentul revistei din ’82 („se scriu articole bine documentate, se abordează zone neexplorate ale literaturii universale“ – limba de lemn funcţionează impecabil şi aici...), dar aglutinează spre cenuşiu totul, cu doar doi ani mai tîrziu: „tern, îngălbenit la propriu şi la figurat, încărcat cu texte ce vorbesc despre spiritul singular al vremii“ (ce înseamnă „singular“ nu se înţelege prea bine, dar să trecem, fără să mai menţionăm lemnul şi limba...). În concluzie, numărul aniversar plăteşte poliţe în mod perfid, exhibă complexe, e un pacient psihiatric tînăr, cu sechele deja bine structurate: un monolog megaloman care se sustrage dialogului, raţiunii comparative, adevărului. Mă întreb ce vor face actualii redactori cînd se vor trezi din mistificarea hipertrofiată în care sînt ţinuţi acum, fiindcă portofoliul ştiinţific înseamnă, mai presus de toate, respect pentru actul de cultură, responsabilitate pentru elevaţia cultivată a spiritului. Nu întîmplător, puţine nume dintre ultimele promoţii ale Echinoxului s-au confirmat după plecarea de la revistă: derivele personale în serie sau insuccesele nu pun pe gînduri pe nimeni?

 

Să revenin însă la sinusoidala calităţii fluctuante pe care o relevă cuantificarea „gradului de interes pentru prezent“, neuitînd că etalonul îl reprezintă coeficientul de 17/20 pe care Echinoxul e pus să îl atingă în era Horea Poenar: revista începe meritoriu, la coeficientul 10/20 din dreptul numerelor de început (nu se pomeneşte nimic de traducerea din Heidegger, din primul număr), coboară la 6/20 în anii 1974-76 (generaţia Ioan Moldovan, Augustin Pop, Aurel Pantea, Ghe. Perian, Virgil Podoabă etc.), urcă la 12/20 (deci peste nivelul atins vreodată în epoca eroică a începuturilor) la generaţia „Şcolii ludice“ (I. Vartic, Radu G. Ţeposu, I. Groşan), coboară la 8/20 la promoţia Martei Petreu, urcă, aproape incredibil, la 14/20 la începutul anilor ’80 (promoţia Ghe. Achim, Marius Lazăr, Dorin Serghie), coboară constant (!!??) în timpul cînd Ioana Bot, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga şi Ovidiu Pecican făceau parte din redacţie (10/20 în 1982, 2/20 în 1983), se înregistrează apoi o uşoară ascensiune (8/20 după promoţia amintită), pentru ca totul să cadă la 6/20 în anul Revoluţiei şi al promoţiei Laura Pavel–Antonela Pogăcean. Singura parte bună a grupajului diacronic e calificativul merituos pe care îl obţine directoratul lui Dan Şăulean (12/20 în 1991, 13/20 în anul următor), al cărui martor am fost, fiindcă eram membru în redacţie, cînd Dan Şăulean a recurs chiar şi la gesturi „nesăbuite“ pentru a garanta apariţia revistei (la un moment dat, a vîndut şi copiatorul, pentru ca Echinoxul să-şi asigure continuitatea de apariţie).