OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Echinoxul a intrat in anul 2000 cu o redactie solida, puternica. De mult nu s-a mai inregistrat in sala de la subsolul Filologiei clujene o efervescenta atit de lucrativa, de intensa. Pentru prima oara, studenti cu veleitati literare, sositi direct din anul I (de pe bancile liceelor, practic) s-au alaturat firesc redactiei, si au inceput sa scrie, avind acum, cind primul semestru al studentiei lor abia de s-a incheiat, doua sau chiar trei texte publicate. Desi nu au inca portofoliul literar al echinoxistilor titrati, Rares Moldovan, Iuliu Ratiu, Delia Maier, Ovidiu Mircean, Adrian Papahagi, Patricia Comanescu, Laura Ardelean, Sanda Carstina, Casandra Cristea, Ioan Curseu, Roxana Din, Cristina Galu, Dana Hedes, Anamaria Iuga, Stefan Manasia, Ileana Olar, Ancuta Parvu, Stefana Pop, Constantin Radulet, Ioana Sabau, Lucica Surugiu, Cristina Saracut, Mara Stanca, Marius Voinea, Laura Husti sau Corina Stan, carora li se adauga, mai nou, filozoful Mihail Neamtu, nu sint cu nimic mai prejos, sub aspect valoric, de echinoxistii mai vechi, din anii cind acestia isi exersau, inca, veleitatile primilor pasi de formare. Ceea ce a disparut la Echinox e aura, perdeaua charismatica a penitei aflate la primele ei urme pe hirtie, dincolo de care multi refuza sa mai vada, azi, revista si realitatile ei curente.

Deficienta de aura – desi, valoric, revista de azi rivalizeaza cu oricare dintre epocile sale „glorioase“, scotind numere tematice solide, foarte bine articulate academic – se explica, vazuta din interior, prin cel putin doua motive. Intii, timpurile s-au schimbat, presa literara romaneasca de dupa 1989 traind intr-un climat de normalitate pe care revuistica perioadei anterioare nu il cunoscuse. Atunci, Echinoxul putea publica, jucind subtilul joc al driblarii inocente a cenzurii, texte libere inaccesibile altora, texte pe care revistele de azi le publica in voie. Din viata revistei a disparut, asadar, aura insidioasa a ilicitului, temperamentul juvenil al nesocotintei. In schimb, revista – si redactorii sai – au cistigat in maturitate si in responsabilitatea lucrului amplu, pe spatii culturale vaste. Ca o consecinta, revista reflecta, azi, noile timpuri pe care le traim, cind teme altadata inaccesibile – monstruosul, arhetipologia, literatura concentrationara, psihoistoria, excentricitatea etc. – pot fi abordate monografic, diacronic. Pe de alta parte, revista mai reflecta spiritul cosmopolit al redactorilor ei, doar virtual in anii de dinainte de 1990, si exersat mai mult ca dor, de la fereastra de acasa: majoritatea redactorilor revistei de azi efectueaza stagii academice si de cercetare in universitati straine, fiind la curent cu ce se discuta in lume. Provincialismul, inhibitiile le sint straine, ca si limbajul esopic, de altfel.

Ca o consecinta, nimeni din redactie nu a incercat sa introduca intre temele propuse spre lucru – in ultimul deceniu, cel putin –, sau in atmosfera interumana din redactie, abordari nationaliste, enclavizante, autosuficiente, dar nici ortodoxisme vindicative, mesianic-tricolore, lucru remarcabil, dar foarte rar intr-un Cluj in care, printre sustinatorii unui nationalism gregar, neperformant, se afla destule nume distinse si unde – mai nou – primaria patroneaza si o miscare literara, rezervata pentru dinozauri. Retardarea psihologica a regiunii in care ea se zamisleste ii este straina Echinoxului, le repugna redactorilor, ca dimensiune fireasca: nimeni nu a impus nimanui vreo coercitie, lucrurile s-au rinduit, asa, de la sine, si, probabil, oameni cu propensiuni autohtonizante s-au deselectat firesc, plecind spre incinte de incitare unde o asemenea moneda de schimb mai circula, uneori extrem de alert.
Spuneam mai sus ca deficienta de aura a Echinoxului de azi se explica si printr-un al doilea motiv, de data aceasta mai subtil. El tine de economia interna, nevazuta, a gruparii echinoxiste insesi – lista aceea impresionanta de nume, in continua crestere cantitativa si valorica, pe care cititorul o poate parcurge in pagina a II-a, sau in penultima, a fiecarui numar.

Din pacate, Echinoxul de azi intimpina la tot pasul rezistenta surda, mocnita, mefienta insidioasa a echinoxistilor de ieri. Cind, impreuna cu Corin Braga, am preluat revista acum sapte ani, salvind-o practic de la faliment (fiindca, prin plecarea admirabilului Dan Saulean, care vinduse copiatorul redactiei pentru a scoate numere, nimeni nu mai parea dispus sa continue revista), nu ne-am imaginat nici o clipa ca altruismul nostru va fi inveninat de o otrava delicata, picurata tocmai de catre echinoxisti. Inainte de 1990, inamicii Echinoxului fusesera cenzura, protipendada literara osificata a Clujului, delatorii din interiorul redactiei si din afara ei. Acum, in anii din urma, cel mai mare prejudiciu adus Echinoxului a fost administrat de catre echinoxistii insisi. Al doilea motiv al deficientei de aura se explica, asadar, prin lipsa de solidaritate colegiala, pe care o resimtim acut, prin indepartarea ostentativa a echinoxistilor de ieri de revista de azi. Exista oameni, de bun calibru altfel, obsedati de ideea intretinerii unei psihoze epigonice in jurul Echinoxului de azi, in raspar cu ceea ce revista publica, creeaza. Rasfoind presa literara a ultimilor ani (cel mai recent exemplu flagrant de omisiune delicata e interviul dat de catre Adrian Popescu numarului 19/2000 al Romaniei literare), se poate ajunge usor la concluzia ca noile numere ale Echinoxului (sau seria noua, in general) nu au fost consemnate sau recenzate tocmai de catre revistele conduse de catre echinoxisti. Sintem mai cititi, mai cunoscuti la Contrafort, la Romania literara sau in Moldova, decit in locuri unde, sufleteste cel putin, oamenii ar trebui sa se afle mai aproape de noi.

Nu demult, de pilda, in timp ce in redactie noi lucram febril la conturarea unui nou numar, intr-una dintre salile Filologiei clujene se desfasura un minisimpozion nostalgic intitulat Echinox dupa Echinox. Nu stim care a fost mobilul orchestrarii unei asemenea sugestii postumiste, la care membrii redactiei de azi, dintr-o solidaritate pe care nu le-a sugerat-o nimeni, au refuzat sa participe. Mai trist este ca omisiunile – in contrast ostentativ cu ceea ce revista publica astazi – deriva dintr-un loc comun, dintr-o stereotipie atitudinala care a intrat adinc in lumea literara echinoxista, potrivit careia intre Echinoxul „autentic“ din trecut si cel „debil“ de azi exista o prapastie de netrecut. Groparii Echinoxului de azi sint – o spun cu aceeasi amaraciune – falnicii echinoxisti de ieri. Cu citeva mici exceptii: Mircea Muthu, Ion Pop, Ion Vartic, Ion Vadan, carora si Echinoxul de azi le datoreaza enorm, dar care simt, si ei, presiunea psihologica ostila a marii mase.

Oricine intra in Capitala si frecventeaza terasele din jurul Casei Scriitorilor cunoaste atmosfera antiechinoxista, intretinuta arbitrar, dar obstinat, de vicepresedintele Uniunii Scriitorilor (fireste: echinoxist…). Acum citiva ani, cind am constituit Fundatia Culturala Echinox, din dorinta exclusiva a stringerii de fonduri pentru subventionarea revistei, am intimpinat rezistenta vehementa a „marilor“ echinoxisti, strinsi intr-o adunare comemorativa. Ni s-a reprosat, cu gesturi vindicative, si cu suparari scaparatoare, ca i-am frustrat pe cei vechi de statutul de echinoxist. Am acoperit cu greu vociferarile (Marian Papahagi inca mai traia), incercind sa le explicam colegilor nostri mobilul infiintarii fundatiei si necesitatea de a o sustine prin cotizatii, fondurile urmind sa fie alocate, prin statut, exclusiv editarii revistei. Am trimis, apoi, „circulare“, cu un continut similar. Rezultatul e ca la ora aceasta, Fundatia Culturala Echinox are un singur membru cotizant (Al. Pintescu, generos ca toti satmarenii), ceilalti echinoxisti mai vechi asteptind firesc, natural, ca revista sa le fie expediata in regim de gratuitate. Daca nu, primim reprosuri, oamenii se supara, dar nu cumpara revista; a cumpara Echinoxul i se pare oricarui echinoxist titrat un sacrilegiu.

Ca o consecinta a acestei ingratitudini delicate, nici activitatea fundatiei nu s-a desfasurat asa cum ne-am dorit-o: am asigurat o relativa regularitate derularii Conferintelor Echinox, cu nume de marca (Livius Ciocarlie, Nicolae Balota, Nicolae Manolescu, Adrian Marino, Sorin Alexandrescu, Marcel Cornis-Pop, Mircea Martin), fundatia ajutindu-ne, totodata, sa dobindim personalitate juridica, preconditie a stringerii legale de fonduri. Dar din ajutorul altruist, colegial al fostilor echinoxisti, nu am reusit sa cumparam nici macar un timbru. Dimpotriva, nume prestigioase, din afara gruparii echinoxiste, carora oricum le trimiteam revista, s-au simtit obligate sa ne achite abonamentul – uneori peste valoarea de cost efectiva –, stiind ca o revista studenteasca nu se poate sustine doar prin sprijin moral si nostalgii inveninate.

In ultimii sase ani, Echinoxul a trait exclusiv din eforturi financiare proprii si din subventionari primite din partea Fundatiei pentru o Societate Deschisa si a Ministerului Culturii. Universitatea – careia de drept ii apartinem ca liant moral, desi juridic nu mai avem nici o tangenta cu ea – nu a miscat un deget pentru noi, exceptind solidaritatea remarcabila a profesorului Mircea Muthu – decan intr-o prima instanta, prorector ulterior –, care ne-a repartizat, contractual, un sediu in incinta Filologiei, disputat si el, cind vigilenta ne paraseste, de cel putin trei sau patru priviri rapace, ahtiate. Intre timp, igrasia urca insidios in pereti si in plaminii celor care culeg revista. Computerul revistei (oferit de catre Fundatia Soros) e atit de suprasaturat de vapori, ca nu ne-am putea supara pe el daca ar inceta intr-o zi sa ne mai ajute. Costul revistei se ridica la sume uriase; pentru a da un singur exemplu, prin nivelarea TVA-ului la 19% de catre Ministerul de Finante (la 1 ianuarie 2000, intr-un context in care ziarele nu platesc TVA!!!), diferenta de cost dintre ultimul (aparut in 2000) si penultimul (aparut in 1999) numar al revistei se cifreaza la fabuloasa suma de 3,3 milioane lei.

Trebuie spus deschis ca nu stiu cit vom rezista si ca viata Echinoxului ar putea intra in amintire (si in lexicoanele de istorie literara) incepind cu semestrul al doilea al anului 2000. Pina atunci, alergam la banca, la contabil, deschidem conturi, facem facturi, intretinem evidente contabile – Echinoxul devenind, in ciuda nimicniciei sale economice, o mica intreprindere non-profit, a carui existenta trebuie legitimata cu o groaza de hirtii (serviciu pentru care, fireste, platim, fiindca nu sintem competenti sa-l asiguram). Inutil sa precizez ca nimeni nu primeste nici un ban pentru aceasta alergatura, intreaga redactare a Echinoxului – pina in stadiul tragerii definitive pe hirtie de calc A3 – facindu-se complet gratuit in redactie, de catre oameni care mai au ore, seminarii, lucrari de predat, eventual slujbe ocazionale pentru a putea rezista. Nu am reusit, in ultimii zece ani, sa le oferim redactorilor nostri nici macar o bursa, o remuneratie ocazionala sau un loc gratuit intr-o tabara studenteasca, pentru a le rasplati cumva munca. Bani, in universitate, ar fi, desi se afirma ca nu sint: ii simtim circulind in jurul nostru, orientati spre facultati sau catedre localizate in chiar cladirea pe care revista Echinox a fost obligata sa o paraseasca.

Evolutia de trei decenii a Echinoxului demonstreaza ca revista a fost, de la inceputuri, in avangarda mentalitatii universitare clujene. Publicind, din start, trei sectiuni lingvistice distincte, revista a fost multiculturala inainte ca universitatea sa fi descoperit, infiorata, acceptiunea politica a termenului, pe care o agita azi in detrimentul sensului sau real, acreditat de practica occidentala. Desi nu ne-a mai sustinut in anii din urma financiar sau moral, ne-am considerat dintotdeauna ai universitatii clujene, ca expresie a spiritului sau cosmopolit si academic. Ca o dovada a respectului si recunostintei noastre, am pastrat pe coperta revistei numele universitatii, creindu-le multora confuzia ca ea ne si editeaza. Adevarul este ca, in afara unor oportune momente de bilant, in cladirea centrala a universitatii de pe strada Kogalniceanu din Cluj, aproape nimeni nu mai vrea sa stie de noi.

Bani, pentru a ne sustine, ar fi. A dovedit-o, de pilda, vizita din martie 2000 a Inaltului Comisar pentru Minoritati al Comunitatii Europene, dl Max van der Stoel, cind universitatea s-a angajat, printre altele, sa editeze o revista pentru ilustrarea vocatiei interculturale a scolii academice clujene. Nimeni nu si-a adus aminte, in efervescenta elanului intemeietor, stirnit de inalta vizita, ca alocarea unor sume considerabile pentru editarea unei noi reviste reprezinta, de fapt, o cheltuiala inutila. Revista multiculturala a universitatii clujene exista, are un trecut prestigios si o echipa redactionala actuala versata, antrenata, dotata din plin cu stiinta articularii – spirituale si tehnice – a unei publicatii. Echinoxul are, pe moment, o tinuta academica adecvata, de revista stiintifica, in care apar texte in sapte limbi (romana, maghiara, germana, franceza, engleza, clasice, italiana), redactia fiind capabila sa le preia, sa le selecteze, sa le redacteze. Revista poate fi pusa pe orice masa culturala sau politica a Europei, fara teama de a sugera conjuncturalizarea febrila sau pauperitatea ilustra, escamotata prin gesturi apretate de campanie. Conturarea unei reviste noi si a unei noi redactii de amatori bine intentionati este, sub acest aspect, superflua si contraproductiva financiar la universitatea clujeana.
Cu toate acestea, sint convins ca aceasta noua revista se va infiinta. Nu stim sa ne gospodarim, ci doar sa incepem. Mereu ceva nou, ceva care sa ia ochii, sa ecraneze potemkinian carenta, chiar daca moneda e calpa inca din momentul baterii ei.

P.S. Citesc surprins in pagina a 2-a a nr. 12 al Observatorului cultural ca am „absentat“ de la reuniunea Universitatea si tinarul scriitor, organizata in zilele de 11 si 12 mai a.c. de catre filologii brasoveni. Pe de alta parte, imi verific agenda si constat ca recenzentul anonim al reuniunii are dreptate: n-am fost acolo unde trebuia sa fiu, am stat, ca orice vinovat sedentar al cyberspatiului, acasa, pe tapsanul mic – dar sigur – al propriului meu calculator. Inainte insa ca brasovenii – judet din care provin... – sa ma acuze de culpabila uitare a plaiurilor mele natale, unde ma intorc intotdeauna cu bucurie, precizez ca n-am fost invitat la manifestarea cu pricina, numele meu aparind pe afisele reuniunii fara ca purtatorul sau sa fi fost in prealabil consultat. Prin urmare, am absentat motivat de la o intilnire altfel incitanta, unde absenta mea a fost consfintita prin carente de organizare inainte de a fi fost consemnata, ca vina publica, in presa...