Economie şi genealogie

Autor: Victor RIZESCU | Categoria: | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Printre multele apologii ale curiozităţii de istoric formulate de-a lungul timpului, se găseşte una mult mai puţin cunoscută decît ar merita. Îi aparţine lui Albert Hirschman, în principal un spirit practic orientat spre urgenţele lumii de azi, nu doar profesor de economie, dar şi influent consultant guvernamental în acelaşi domeniu. În finalul unuia dintre fundamentalele sale eseuri de duminică ce se ocupă de evoluţia trecută a unor tipare intelectuale, el ne spune că „tot ce putem aştepta de la istorie, şi mai ales de la istoria ideilor“ este „nu să rezolve probleme, ci să ridice nivelul dezbaterilor“. Avem aici o sentinţă cu aplicabilitate în sfera celor mai felurite controverse.

La sfîrşitul celui de-al treilea an al crizei mondiale, cu greu s-ar putea găsi alte priviri asupra trecutului care să ridice în mod mai fericit şi mai stringent nivelul discuţiilor prezente decît acelea referitoare la dezvoltarea economiei şi a gîndirii economice naţionale. Cea dintîi dintre aceste teme strîns conectate a fost tratată, de curînd, într-o carte mult aşteptată şi foarte potrivită ca stimulent pentru adîncirea orizontului intelectual al celor mai dureroase dintre tribulaţiile noastre contemporane. E vorba despre România şi Europa. Acumularea decalajelor economice, 1500-2010 a lui Bogdan Murgescu, al cărei titlu îl reia parţial, în română, pe cel al unui volum colectiv în engleză coordonat şi publicat de acelaşi autor acum zece ani: Romania and Europe. Modernisation as Temptation, Modernisation as Threat (2000). Uitîndu-mă în jur după o apariţie recentă consacrată celui de-al doilea subiect, care să poată fi plasată în aceeaşi categorie a relevanţei, nu descopăr nimic mai semnificativ decît o ediţie critică publicată anul trecut. Alcătuită şi adnotată de Marin Diaconu şi prefaţată de Toma Roman, ea strînge la un loc texte ale lui Mircea Vulcănescu sub titlul «Spre un nou medievalism economic». Scrieri economice. Cred că alăturarea celor două volume ne permite să le depănăm mai bine implicaţiile, în spiritul butadei lui Hirschman.

Departajări antistîngiste

Aceasta cu atît mai mult cu cît ediţia Vulcănescu pare animată de aceeaşi viziune asupra rosturilor pe care le poate avea dialogul cu istoria intelectuală pe care o rezumă fraza citată mai sus a economistului şi politologului american. Într–adevăr, „citind textele lui Mircea Vulcănescu“, ni se spune în prefaţă, „eşti uimit de uluitoarea lor actualitate“. Cum contextul României de azi, „deşi aparent schimbat prin aderarea la UE şi la NATO, dar şi în urma procesului de globalizare“, este mult mai asemănător celui interbelic decît s-ar putea crede, apelul pentru o reinfuzie de înţelepciune „medievalistă“, provenită din ambianţa intelectuală a anilor 1930, se impune firesc. Cu atît mai mult cu cît ideile în cauză se dezvăluie a purta nu marca ideologiei, ci pe cea a ştiinţei dezbărate de prejudecăţi: „în situaţii asemănătoare se recomandă, îndeobşte, soluţii asemănătoare. Cele ale economistului Mircea Vulcănescu sînt rezultatul unei reflecţii profunde şi obiective, lipsită de tulburarea cauzată de angajări ideologice şi parti-pris-uri politice“. Soluţia economiei neomedievale, preconizată de reprezentantul unei generaţii ce nu a avut ocazia să-şi desăvîrşească opera de „schimbare a psihologiei sociale, de reconstrucţie a ceea ce obişnuim să numim forma mentis“, constă în revenirea „la o economie în care oferta şi cererea să nu mai funcţioneze asincronic“, caracterizată, deci, „prin reducerea spaţiului de manevră al posesorilor de capital şi printr-un dirijism etatist atent calculat“. Ştiind că am putea privi cu neîncredere o asemenea pledoarie – şi mai ales titulatura sub care ea se desfăşoară –, autorul prefeţei ghiceşte sursele cele mai probabile ale împotrivirii, asigurîndu-ne că, deşi „Vulcănescu pare să fie adeptul unor formule de intervenţionism economic de tip marxist sau keynesian, [...] în fapt, el încearcă să realizeze calea spre echilibru a procesului şeconomicţ prin armonizarea «seriilor scurte», sezoniere şi conjuncturale cu «seria lungă», seculară“. În consecinţă, „soluţiile propuse de el României în situaţia de atunci sînt exemplare şi, mutatis mutandis, încă valabile“.

Respectabilitatea criticii „medievaliste“ a modernităţii provenite din epoca interbelică – ce înglobează şi critica, de pe aceleaşi poziţii, a sistemului capitalist – nu este, deci, pătată de vreo conivenţă intelectuală cu marxismul şi keynesianismul. Înţelegem de aici că orice alte obstacole şi rezerve intelectuale îndreptate împotriva resuscitării sale ca antidot al disfuncţiilor economiei contemporane, după ce declinul neoliberalismului a devenit manifest în 2008, nu pot fi decît minore şi punctuale. Indiferent de ce vor spune alţii – şi de cîte comentarii va fi produs pînă acum culegerea de scrieri editată la Editura Compania –, cred că un asemenea îndemn nu poate fi ignorat. El nu este doar aureolat de ecourile sfîrşitului tragic al lui Vulcănescu. În plus, mai poartă şi marca inconfundabilă a secvenţei culturale ce a precedat instaurarea comunismului şi a cărei memorie le-a depăşit cu mult ca forţă de iradiere, în postcomunism, pe cele ale altor fragmente de istorie românească. Pe deasupra – dar nu în ultimul rînd –, el mai beneficiază şi de forţa de convingere a unui act editorial impresionant prin calitate şi devotament, care oferă, printre altele, o cronică detaliată a recuperării operei fragmentare a lui Mircea Vulcănescu după 1989 şi o argumentaţie în favoarea ideii – se vede că minoritară – după care preocupările „administrative“ ale autorului ce nu şi–a desăvîrşit niciodată edificiul filozofic axat asupra „dimensiunii româneşti a existenţei“, precum şi a altora ca el, trebuie plasate pe aceeaşi treaptă a ierarhiei simbolice naţionale – poate, totuşi, cu unele reţineri – ca şi realizările celor situaţi în mod ferm de partea „culturii superioare“.

Precauţiile antistîngiste în care este împachetată economia vulcănesciană mi se par mai deconcertante decît conţinutul acesteia. Ca doctrină economică, marxismul nu a înregistrat nici un reviriment spectaculos sub impactul crizei. Cel mult, el a fost invocat pentru virtuţile explicative – chiar dacă nici acestea infailibile – ale sociologiei sale economice, aşa cum o face, de exemplu, Daniel Chirot, în intervenţia sa la un important simpozion internaţional din 2009. Prin contrast, pledoariile pentru întoarcerea la keynesianism – ce prezintă hegemonia neoliberală ca pe o paranteză deschisă în anii 1970 – pot fi descoperite pretutindeni. Cea a lui Robert Skidelsky, foarte populară şi penetrantă, se găseşte, alături de literatura de călătorie, în librăriile din gări şi aeroporturi. Chiar criticii de stînga cu ştate vechi ai neoliberalismului, ca David Harvey – vehement cu mult înainte de 2008 –, nu merg mai departe de un îndemn pentru readucerea la viaţă a aşezămintelor statului bunăstării din primele decenii postbelice. Ei nu se prevalează de concepţia marxistă despre caracterul dispensabil al pieţei, ci de antropologia economică a lui Karl Polanyi, ce caută să circumscrie ponderea legitimă a exigenţelor pieţei în ansamblul existenţei umane. Mai presus de toate, prezumţiile filozofice ale lui Keynes au fost identice cu cele ale rivalului său Hayek (sursă a neoliberalismului) şi total diferite de ale marxismului. Acelaşi tipar al asemănărilor şi diferenţelor se verifică şi în sfera obiectivelor sociale ale celor trei curente de idei. Se înţelege că Vulcănescu trebuie apărat de suspiciunea unei contaminări de la răul absolut al planificării egalitariste. Departajarea este practicată, totuşi, cu prea multă încrîncenare. Ce trebuie să credem, însă, despre complicităţile pe cale el le cultivă la polul opus – de dreapta – al spectrului politic?

Din motive lesne de înţeles într-o cultură foarte preocupată să-şi valideze internaţional şi să-şi menţină în circulaţie, pentru uz intern, o parte cît mai mare a patrimoniului, anatomia istorică a dreptei intelectuale interbelice a vizat cu precădere, în România, separarea clară a vinovăţiilor fasciste atestabile documentar de ansamblul filozofic din care acestea s-au nutrit sau cu care au fost conectate. Condamnarea celor dintîi lasă drum liber pentru valorificarea nestînjenită a celui din urmă. Ca un simptom al forţei şi largii răspîndiri a acestei înclinaţii, înrudirile de natură teoretică dintre actori ai istoriei culturale ce au traversat teribila epocă jucînd roluri foarte diferite – în cazuri extreme, chiar roluri de „victime“ şi de „călăi“ – sînt percepute ca paradoxale. Cam aşa s-a întîmplat cu revelaţiile furnizate acum ceva vreme de Marta Petreu, în legătură cu platforma filozofică pe care au fost aşezaţi, împreună, Nae Ionescu (inspirator al fascismului) şi Mihail Sebastian (victimă a persecuţiilor antievreieşti). Cu siguranţă, istoricii ideilor obişnuiţi să dezvăluie presupoziţiile adînci împărtăşite de Lenin şi de Berdiaev, de Consideraţiile unui apolitic ale lui Thomas Mann şi de revoluţia conservatoare din timpul Republicii de la Weimar, de fascism şi de comunism, nu vor vedea, aici, nici o descoperire şocantă. Tot atît de sigur, nu ar fi fost şocat de asemenea conexiuni nici Z. Ornea, cel mai important reper critic românesc al chestiunii. Indiferent la imprecaţiile unor confraţi postcomunişti – cel puţin ironici faţă de candoarea cu care apăra moştenirea „carteziană“, iluministă şi paşoptistă împotriva tradiţionalismului „iraţionalist“ şi a elanurilor „trăiriste“, dacă nu de-a dreptul virulenţi în a denunţa acest mod de gîndire ca pe un complice la crimele comunismului incipient –, el ar fi continuat, imperturbabil, să raporteze manifestările palpabile ale fascismului la imponderabilele filozofice ale antimodernităţii, în toată diversitatea lor.

Din aceleaşi motive invocate mai sus – la care se adaugă repulsia faţă de marxismul istoriografic –, atunci cînd nu e ocolită, problema contextului cultural al fascismului românesc tinde să fie abordată sub egida încercării de repoziţionare mai favorabilă a acestuia pe harta culturii universale. Unele intervenţii recente în dezbaterea internaţională a domeniului oferă puncte de sprijin pentru o asemenea întreprindere. Cel puţin două dintre ele au fost traduse în româneşte. Cea a lui Antoine Compagnon – care nu depăşeşte, în ce priveşte evaluarea gîndirii politice a succesorilor lui Joseph de Maistre, judecata clasică, şi deloc favorabilă, a unor René Rémond sau Jacques Godechot – îi include pe „antimoderni“ în supa filozofică a modernităţii, la care ei – ca nişte „moderni contrariaţi“ şi „plini de farmec“ – ar fi contribuit cu „sarea şi piperul“. Cea a lui Roger Griffin (cunoscută printr-un articol rezumativ editat de Sorin Antohi, în marginea unei manifestări organizate de revista Cuvântul, în ultima sa fază de existenţă) sparge în două istoria relatată de Compagnon, separînd criticile regresive ale modernităţii, hrănite din nostalgia vechiului regim, de acelea – inaugurate de Baudelaire în anii 1860 – care şi-au căutat reperele şi punctele de sprijin în interiorul spaţiului cultural modern, încercînd să depăşească impasurile sale liberale şi burgheze printr-un efort regenerator menit să deschidă „un nou început“ sub semnul transcendenţei. Unul dintre corespondenţii politici ai avangardelor artistice, fascismul ar aparţine, în această lectură, speciei „modernismului“ (cuvîntul avînd, aici, altă semnificaţie decît cea curentă în exegezele culturale româneşti, unde el semnifică opţiunea modernizatoare, occidentalistă şi liberală). Într-un interesant articol scris în continuarea lui Griffin şi Compagnon, Sorin Alexandrescu a pledat, cu măsură şi discreţie, pentru eliberarea constelaţiei culturale „criterioniste“ din fundătura epistemologică a încetăţenitei sale asocieri cu tradiţionalismul sămănătorist. Astfel înnobilat prin eticheta „modernistă“, medievalismul lui Vulcănescu – propus de o viitoare victimă a comunismului, fără vinovăţii fasciste – ar deveni un candidat credibil pentru revalorificare în orizontul mileniului trei, în ciuda complicităţilor sale retorice stînjenitoare.

Cum Vulcănescu îi invocă pe Maritain şi pe Berdiaev în sprijinul ideii că „«antimodernul» e «ultramodern»“ – şi, ca atare, „nici noul ev mediu economic nu ar putea repeta aidoma vechiul ev mediu“–, s-ar putea spune că o asemenea conexiune este legitimă. Din păcate, într-un text care nu este preluat în volumul comentat (dar este reeditat tot de Marin Diaconu altundeva), prilejuit de o dezbatere din 1934 cu Mihail Manoilescu despre „tendinţele tinerei generaţii în domeniul social şi economic“, Vulcănescu depreciază, cu convingere sinceră, virtuţile raţionalizării administrative în numele sociologiei eminesciene şi a instinctelor economice ţărăneşti. Rezonanţa sămănătorismului local este, aici, mult mai puternică decît aceea a palingenezei moderniste europene. Un lucru valabil, cred, pentru ansamblul scrierilor economice vulcănesciene, incluse sau nu în culegerea tematică. Într-una din cele incluse („Evoluţia şi tendinţele economiei româneşti“), găsim o altă departajare semnificativă. Polemizînd cu George Strat (liberal clasic situat pe o poziţie apărată, în epocă, şi de Gheorghe Brătianu, Ştefan Antim sau – mai tangenţial – N. Steinhardt), Vulcănescu menţionează aprobator o evoluţie în curs de desfăşurare: „dezvoltarea industrială, în loc să se facă liber şi anarhic, poate lua forme prevăzute cu anticipaţie şi pregătite, fie de ordin monopolist, fie etatist. Departe de a ne mira de politica de monopoluri, anunţată în ultimul timp, trebuie să recunoaştem că această politică e dictată de linia tendinţelor structurale ale economiei noastre. Economia românească se găseşte, aşadar, în situaţia unică în care industria particulară are interes să sprijine acţiunea de concertare pe care statul ar iniţia-o. Dacă se va ajunge la un mare trust, vertical, al economiei naţionale, sau numai la organizarea şi coordonarea producţiei, prin stat, e o altă chestiune. Ajunge să observăm încotro împing azi forţele care altă dată ne împingeau spre capitalism şi burghezie“. Avem de-a face cu idei pe care, cu siguranţă, Keynes nu şi le-ar fi însuşit. Dar nu din cauza înrudirilor sale cu marxismul. Ce-i drept, discipolii lui de pe alte meleaguri nu trăiesc sub îndemnul de a reînnoda firul unui dialog critic cu modernitatea întrerupt de comunism.

Două feluri de onorabilitate

De fapt, stăruinţa lui Hirschman asupra foloaselor istoriei intelectuale dintr-o perspectivă pragmatică vizează nu aducerea la lumină a unor adevăruri uitate – aşa cum îşi propune reeditarea pe care am comentat-o –, ci recuperarea sensurilor pierdute ale unor interogaţii: chiar dacă „nu poate rezolva probleme“, apelul la istorie poate face să se audă din nou intervenţii cîndva răsunătoare într-o conversaţie ce lîncezeşte, fără a fi fost întreruptă vreodată. Citite în acest fel, textele lui Vulcănescu pot alimenta cu accente specifice o veche obsesie românească. Exprimată de Vulcănescu, la fel ca şi de marea majoritate a contemporanilor săi, în legătură cu viciile modernizării „brătieniste“, ea se referă la evaluarea sociologică după care, la noi, „scopul esenţial al stăpînirii puterii politice este dobîndirea de avantaje economice cu ajutorul organizaţiei de stat“ („Carteluri, politică liberală şi dictatură economică“). Cu siguranţă, pe acest palier putem începe să căutăm interferenţe între căutările doctrinarului interbelic şi analizele lui Bogdan Murgescu.

România şi Europa este un model de resintetizare a unui subiect amplu, într-un cadru teoretic şi comparativ larg, în deplină rezonanţă cu dezbaterile ştiinţifice mondiale recente – ale momentului actual şi ale întregii epoci postbelice –, precum şi cu antecedentele lor de mult clasicizate. Ca reconstituire istorică, ea depăşeşte prin amplitudinea, adîncimea şi plurivalenţa analizei întreaga bibliografie anterioară, ale cărei date le integrează într-o ţesătură personală. Este şi cea dintîi sinteză de istorie economică, scrisă în ţară după cel de-Al Doilea Război Mondial, ce poate fi citită la fel ca intervenţiile cu aceeaşi temă produse de industriile de expertiză academică americană, britanică, franceză sau germană. Abordările occidentale de acest fel îşi asumă adesea o dimensiune teoretică, uneori chiar normativă. Spre deosebire de ele, cartea lui Murgescu nu are obiective din domeniul sociologiei modernizării, după cum evită şi să adopte o poziţie – „de dreapta“ sau „de stînga“, neoliberală sau keynesiană – în chestiunea politicii economice sau în cea a strategiilor de dezvoltare. Raportările sale la evoluţia ideilor economice, sociologice şi politice se limitează la strictul necesar, iar referinţele sale la evantaiul modelelor teoretice cu statut canonic în prezent sînt doar cu puţin mai numeroase.

Nu trebuie să ne mire, deci, că viziunea economică medievalistă a generaţiei interbelice nu figurează ca actor istoric în paginile volumului de la Polirom. Nici critica etatismului bugetivor şi spoliator pe care se fundamenta apelul la schimbare al lui Vulcănescu nu deţine însă, aici, o pondere deosebită ca topos istoric. O explicaţie este, desigur, aceea că autorul nu adoptă în mod precumpănitor nici o teorie sociologică de anvergură referitoare la cauzele şi consecinţele înapoierii economice. Din acest motiv, el nu subscrie nici acelor teorii – anticipate în România precomunistă şi în alte contexte asemănătoare – ce afirmă că perpetuarea şi adîncirea decalajelor de dezvoltare derivă, în principal, din mecanismele birocratizării şi ale dezvoltării industriale în concordanţă cu interese birocratice, la rîndul lor inerente schimbării sociale induse de stat.

Mai există şi o altă explicaţie: preocupat să demonteze clişee patriotarde şi lecturi autocomplezente ale trecutului naţional, autorul pare să aibă înclinaţia de a crede că această tendinţă de escamotare a eşecurilor româneşti este majoritară nu doar în categoria perspectivelor istorice, ci şi în cea a comentariilor despre prezent produse în diferite epoci. Avem aici o eroare contrazisă, la fiece pas, de priveliştea lumii în care trăim: slavă Domnului, tonalitatea sa dominantă este dată de denunţarea insistentă a dezastrului. Cam aşa au stat lucrurile tot timpul. Afirmaţiile lui Murgescu după care „în cultura română nu lipsesc abordările critice“, dar „ideile critice rămîn mai degrabă periferice“ – ce încadrează nişte referiri la Neoiobăgia lui Constantin Dobrogeanu-Gherea – îl împing pe cititor pe o pistă greşită. Pe palierul raportării la situaţii contemporane, aprecierile critice abundă în cultura noastră. Metamorfoza lor în evaluări retrospective cu semn pozitiv se datorează competiţiei ideologice purtate prin intermediul interpretărilor istorice. Aceasta face ca fragmente din trecut să fie revalorizate, uneori pentru a condamna realităţile prezentului, iar alteori pentru a le construi raţionalizări şi justificări, prin plasarea lor în continuitatea unor evoluţii doar aparent negative (să ne gîndim la Ştefan Zeletin, Eugen Lovinescu şi posteritatea lor istoriografică). Există două epoci ale istoriei naţionale care nu prea au făcut obiectul unor asemenea repoziţionări: cea fanariotă (aici, Murgescu se alătură efortului revizionist ce vizează atenuarea judecăţilor prea defavorabile) şi cea comunistă. Prin contrast, prezentările perioadei medievale, cele ale vechiului regim prefanariot şi cele ale modernizării de dinaintea comunismului – deopotrivă de secol XIX şi interbelică – au traversat calea ce duce de la imprecaţiile jurnalistice adeseori apocaliptice – începînd cu ale cronicarilor – la „normalizarea“ operată de textele istorice.

În ciuda efortului său asimetric de decriptare a prezumţiilor ideologice ce guvernează discursurile despre prezent şi, respectiv, despre trecut, cartea lui Bogdan Murgescu are o semnificaţie mai specială tocmai dacă este privită sub unghiul aceleiaşi problematici a relaţiei dintre istorie şi ideologie. Îmi place să o văd ca pe un exemplar dintr-o categorie slab reprezentată în ultimii 21 de ani: aceea a raportării la comunismul românesc, precum şi la moştenirea sa culturală – cea istoriografică, în particular –, într-o manieră explicit critică, dar deopotrivă neutră faţă de adversităţile momentului actual. În spatele departajărilor sale faţă de diverse „preconcepţii“ cu largă circulaţie nu mai distingem, parcă, mobilul autolegitimării individuale şi de grup, în corelaţie cu delegitimarea globală a vocilor rivale. Ca rezultat al asumării – conştiente, cred eu, chiar dacă nu programatice – a acestei strategii, discursul despre comunism – şi despre istoriile produse în vremea comunismului sau în continuarea lui – ce răzbate din paginile cărţii nu mai are acele inflexiuni mesianice, susţinute de zelul partizanatelor sectare, cu care am fost prea mult obişnuiţi. El nu mai are, însă, nici exasperantele tonalităţi autiste ce au format, prea adesea, pandantul mesianismului anticomunist de după 1989. Cum autorul integrează comunismul în istoria naţională după acelaşi principiu al despărţirii grîului de neghină pe care îl aplică şi altor perioade, fără a se ambiţiona să-i ignore contururile de epocă distinctă, dar şi fără a se mai încrîncena să-l exorcizeze asemenea unei lucrări diavoleşti, nu trebuie să ne mire nici că el nu se lasă furat de tentaţia redimensionărilor retrospective ale unor personaje, secvenţe istorice sau tradiţii culturale, cu scopul de a-şi confecţiona o genealogie fastă (sau, cine ştie, de a înnegri alte filiaţii).

Pe la începutul anilor 1990, Ernest Gellner vorbea despre comunism ca despre un congelator istoric al culturii naţionaliste amorsate în Europa secolului al XIX-lea, dar serios compromisă şi parţial erodată în Occidentul de după 1945. Amînată, în România, pînă după 1989, critica naţionalismului – şi a sintezei naţionalist-comuniste – a fost guvernată de aceeaşi logică a partizanatului şi a luptei pentru legitimitate ca şi departajarea faţă de comunism, cu care a fost, în mod firesc, asociată. Adesea, ea a căpătat o rezonanţă demagogică, agravată pe măsură ce s-a transformat într-un refren al adeziunii la noul decalog al corectitudinii ideologice şi respectabilităţii culturale. Chiar mai grav, ea a preferat, de prea multe ori, să meargă pe calea supralicitării simplificatoare, neinteresată să ia în considerare – spre nuanţarea judecăţilor – datele comparative ale carierei ideii naţionale în Europa de Est şi în alte părţi ale lumii neoccidentale, sau circumstanţele istorice de adîncime – sau (de ce nu?) „infrastructurale“ – ale derapajelor naţionaliste.

Aşa cum ediţia scrierilor economice ale lui Vulcănescu o dovedeşte cu prisosinţă, canonul anticomunist, antinaţionalist, proliberal şi proocidental a avut un adversar serios în competiţia pentru adjudecarea titlurilor de supremă onorabilitate postcomunistă românească. Decapitată în plin avînt creator, cultura antimodernă (sau modernistă?) a epocii interbelice a revenit la viaţă, cu o nouă vigoare, după durerosul eşec istoric al inamicului ei comunist – al cărui spectru nu încetează să o cauţioneze –, revendicînd propriile sale certificate de legitimitate. Mai mult, cele mai impecabile formulări ale profesiunii de credinţă euroatlantică şi cele mai înaripate expresii ale nostalgiei „generaţioniste“ s-au regăsit, de multe ori, ca tovarăşi de drum, unite fiind prin aceeaşi împotrivire faţă de comunism şi, adeseori, prin acelaşi zel al denunţării prejudecăţilor de stînga. În ultimii ani, eseişti de orientare „paleoconservatoare“ ca Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon – ei înşişi promotori ai unei „economii a libertăţii“– au cerut ca spiritul ce animă „România lui Petre Ţuţea“ să fie eliberat din lunga şi impura sa coabitare cu acela al Europei de la Maastricht (cu atît mai mult cu cît acesta din urmă poartă viruşii tuturor întrupărilor stîngismului, fie ele totalitare sau multiculturaliste). Nu le împărtăşesc ideile, dar le aprob, întrucîtva, apelul la consecvenţă.

Confuzia limbajelor ideologice este susţinută, deci, de proliferarea conflictuală a lecturilor genealogic – (de)legitimatoare ale istoriei. Atunci cînd atinge domeniul sensibil al economiei în vremuri atît de delicate, fenomenul devine, parcă, mai alarmant decît a fost pînă acum. Chiar fără să atace problema în mod direct, cartea lui Bogdan Murgescu contribuie la lărgirea unei căi, încă prea puţin frecventate, a ieşirii din impas. Cititorii nepreveniţi – mai ales cei foarte tineri – care vor vedea cum se raportează, în mod egal, la sintezele istorice de largă circulaţie ale unor Vlad Georgescu, Florin Constantiniu, Lucian Boia sau Ion Bulei sau cum încorporează, calm, critic şi creator, date preluate din lucrările de istorie economică alcătuite, înainte şi după 1989, de Victor Axenciuc, nu vor desluşi tîlcul ascuns al acestor gesturi ce degajă aerul normalităţii. Îmi îngădui, de aceea, să le fac mai explicite. Ele par de la sine înţelese, dar există destule mărturii că lucrurile nu au stat aşa, pentru foarte multă vreme. Pesemne că acuitatea agendelor culturale pe care figurează, la loc de cinste recuperarea înţelepciunii economice medievaliste – odată ce nu poate fi suspectată de complicitate cu rătăcirile marxismului şi ale keynesianismului – a contribuit la această stare de lucruri. E posibil ca atitudinea lui Bogdan Murgescu să fie un simptom al faptului că ne aflăm într-un punct de inflexiune al tranziţiei discursive postcomuniste. La drept vorbind, presiunile economice, cu efecte în toate sferele vieţii, ne pot ajuta să îl distingem cu mai multă claritate.

Bogdan Murgescu

România şi Europa. Acumularea decalajelor economice, 1500–2010

Editura Polirom, Iaşi, 2010, 524 p.

Mircea Vulcănescu

«Spre un nou medievalism economic». Scrieri economice

Ediţie îngrijită de Marion Diaconu

Cuvînt înainte de Toma Roman

Editura Compania, Bucureşti, 2009, 408 p.

Recomanda articolul prin: