OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In mod oficial si formal am fost un participant activ in cadrul recentului microsimpozion* al Institutului pentru Studiul Istoriei Recente (IRIR). Practic, insa, as fi preferat mai confortabila si fructuoasa, pentru mine, prezenta pasiva; iata de ce, intr-un fel, m-am bucurat in mod partial de ambele pozitii. Si fiindca tot m-am aflat undeva intre cele doua ipostaze ferme, n-am sa fac aici o cronica a evenimentului, ci mai degraba un comentariu aditional.
Doua, in principal, au fost temele intilnirii. Anume: (1) aceea a intregirii istoriografiei prin interioritatea adusa de marturia orala; si (2) aceea a problemei evreiesti. Prima tema a probat atit inerentele dificultati ale inceputului unei noi metode, cit si complexitatea si generozitatea izvorului oralitatii. Totodata, deschiderea istoriografiei catre „lumea interioara“ pe care o ofera confesiunea sau scrisul memorialistic aduce binevenitul divort fata de paradigma pozitivist-empiric-factologica, cea exagerat de autoritara, monopolista, a stiintei de tip traditional, ori mai degraba salvarea acesteia prin completare, prin redarea dimensiunii umane si umaniste, a factorului subiectiv, personalist, implicat in actul sau evenimentul istoric. Voga de aparenta facilitate a apelului la interviu si la rememorarea subiectiva va ceda curind in favoarea unei sistematice manevrari si utilizari a elementului de oralitate. Iata de ce cred ca „exagerata“ deschidere a istoriografiei actuale spre tehnica sociologiilor, antropologiilor si etnologiilor, adica aceea a luarii in seama in chip serios si esential a oralitatii, e un fapt cit se poate de benefic.
Ideea reevaluarii antisemitismului in Romania nu a venit nici ca un apropos in jurul comunicarii lui Liviu Rotman (care a vorbit despre felul in care conducerea de virf a partidului si statului punea problema evreiasca in anii ’50), si nici macar ca un apendix sau comentariu in urma sa. Interesant, sau poate simptomatic, ea s-a pus chiar inaintea enuntarii si a sustinerii acestei comunicari. (Dupa, ar fi fost mai putin cazul, deoarece documentele – citate ale epocii prezentate – erau prea graitoare.)

Dar poate ca dubiul asupra antisemitismului din cadrul istoriei locale nici n-ar mai fi trebuit exprimat, ca principiu, deoarece inclusiv in istoria foarte recenta, de dupa ’89, am experimentat cu totii capacitatea caderii unei importante mase populationale in barbarismul si resentimentarul cel mai crunt si primar. Foarte putine referinte au fost facute, in colocviul IRIR-ului, la anul 1990, adica la primul si cel mai cetos an al recentei socio-politici romanesti. Anul respectiv va ramine pentru totdeauna marcat de violenta si intoleranta la nivel national. Atita vreme cit un procentaj foarte insemnat din poporul roman, manipulat sau constient, din libera vointa ori prostit de forte obscur-conducatoare, era in stare sa revoce anularea pedepsei cu moartea, mai mult decit atit, era in stare sa sprijine interventia criminala a maselor de mineri (si chiar a facut-o!), ba si mai mult, ar fi pus mina pe topor ca sa impuna „ordinea si linistea“ prin crima premeditata (miile de telefoane si de scrisori de amenintare, ca si bataile din cadrul campaniilor electorale probind lucrul acesta), adica atita vreme cit parti insemnate ale constiintei si muschiului romanesc erau decise sa faca moarte de om, lucrurile sint definitiv clare! E clar ca putem fi neoameni, necivilizati, bestii!

Cel putin pentru mine, atunci, in 1990, orice chestionare sau indoiala referitoare la capacitatea umana de a fi inuman a disparut. Daca romanii au putut deveni atit de usor anti-maghiari si anti-romani, cum s-a petrecut in evenimentele acelui debut de democratie debila, nu mai am nevoie sa vad toate cele trei volume de documente publicate de Liviu Rotman despre antisemitismul interbelic si intrabelic romanesc. Dupa 1990 am aflat in mod nemediat ca inclusiv romanul poate ajunge barbar, ca virtualmente sintem si noi oricind in stare sa decadem de la standardele morale cu care momentele de necriza ori de silita „ordine“ sociala ne obisnuiesc sa ne laudam. In anii ’30-’40 era mult mai simplu ca o serioasa parte a populatiei sa fie cit se poate de antisemita, deoarece contextul intern si international favorizau lucrul acesta. Iata de ce, azi, nu ma-ndoiesc: romanii de-atunci au fost antisemiti, chiar daca doar in parte, o parte oricum reprezentativa (orice segment populational fiind demn de luat in calcul si reprezentativ per se). Iar apoi, cine mai are nevoie de a nega posibilitatea cuiva, individ sau grup, de a fi capabil de ura, de resentiment, de minciuna si calomnie, de crima? Le-am vazut pe toate acestea la lucru, adica faurind istorie la modul cel mai propriu, evident si eficient, in 1990. Le-am vazut atunci in Romania, apoi in mai toata fosta Iugoslavie, spulberind tot mitul „superioritatii“, fraternitatii si indulgentei europene. Asadar, cea mai recenta istorie arata ca nu ne-am schimbat; si chiar daca cei de ieri n-ar mai persista, cei de astazi sint cel putin virtualmente exact ca cei de ieri. Iata de ce orice scuza, detaliu colocvial sau cochetarie sofista e o smechereasca si nedemna salvare a unui orgoliu rusinos, inutil.

P.S. O faza interesanta a fost generata, spre finele colocviului, de intrebarea profesorului Pippidi, referitoare la rezolvarea „problemei evreiesti“ prin schimbarea numelor. Intru candida exemplificare s-a ridicat atunci batrinul si admirabilul etnolog Harry Culer, care si-a amintit ca gestul romanizarii onomastice survenise in virtutea, totusi, a unor intentii politico-sociale pozitive. In cazul sau, cu prilejul depunerii unui articol in vederea publicarii, Mihai Pop, directorul Institutului de Etnografie si Folclor, i-a transformat ultimul „r“ in „a“, pretextind, in binecunoscutu-i stil diplomatico-sugubat, ca e mai american asa. Oricum, Haralambie Culea a redevenit Harry Culer abia in 1990. Reflectez si adaug: toate acestea, spre totala deosebire de colegul sau de scoala sociologica gustiana, Harry Brauner, care s-a nascut si a murit Harry Brauner, nemodificindu-si sau nemodificindu-i-se vreodata numele. Nici n-avea nevoie. In cazul sau, problema evreiasca a fost rezolvata altfel: scurt, imediat, radical si definitiv. De pe scaunul de prim director al aceleiasi institutii, Harry Brauner a fost aruncat si tinut cinsprezece ani in temnita grea. Dupa care (normal, nu-i asa?), n-a mai calcat deloc prin acelasi institut de folclor.
__________

* Vezi semnalarea din Observatorul cultural nr. 74. Simpozionul s-a desfasurat in Bucuresti, la sediul Institutului, vineri 18 iulie. (N. red.)