OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acum trei ani, Parlamentul italian a stabilit ca data de 27 ianuarie va fi celebrata in fiecare an ca „Ziua Memoriei“, in amintirea exterminarii si persecutiilor suferite de comunitatea evreiasca. Data reprezinta momentul eliberarii, in 1945, a putinilor supravietuitori ai lagarului Auschwitz.
Si in acest an „Ziua Memoriei“ a fost intimpinata de o serie importanta de manifestari foarte variate: colocvii, expozitii, concerte, spectacole teatrale, invitatii la lectura. Aceasta eliberare, iruptie a trecutului, atrage participarea intregii societati: scoala, autoritati, lumea spectacolului, presa, industrie editoriala. Dar amintirea este o pura iluzie a intoarcerii de acolo de unde nu am fost niciodata. Trecutul, caruia intr-un fel sau altul ii apartinem, este intangibil. Nu e chip sa-l ajungem decit amintindu-ne departarea care ne desparte de el. Sensul acestei celebrari nationale nu sta in exorcizarea linistitoare a trecutului, ci in constiinta ingrozitoarei neputinte de a-l ajunge din urma; in convingerea ca dincolo de o anumita limita de constientizare si cunoastere nu se poate patrunde, in primul rind, din cauza ponderii imense a acelui rau care a fost Holocaustul (in Italia se prefera termenul Shoah, care inseamna tocmai exterminare, nimicire, celalalt avind un sens atenuat de un anume simbolism), dar si pentru ca noi venim „dupa“ el, iar timpul nu ne permite sa ne intoarcem decit pentru a privi si a auzi mai de aproape cele intimplate.

Si totusi, amintirea este in acest caz o datorie civica. Rezum in rindurile urmatoare citeva initiative dedicate acestei zile in Italia.
Carlo Azeglio Ciampi, Presedintele tarii, a conferit din proprie initiativa sapte distinctii „l’Ordine al Merito della Repubblica“ unui numar de sapte persoane ale caror nume sint legate de memoria tragica a razboiului si a Holocaustului, fosti deportati sau conationali care au salvat vieti omenesti de furia nazista. Printre acestia se numara si scriitorul Mario Rigoni Stern, decorat cu ordinul „Cavaliere della Gran Croce“, pentru ca „a pastrat vie in constiinta italienilor memoria suferintelor soldatilor nostri“. Rigoni Stern, autorul romanului Il sergente della neve, scris in timpul prizonieratului, a fost capturat de nemti la 8 septembrie ’43 si deportat in cimpurile de concentrare din Prusia Orientala si din Estul Europei, pina la 9 mai 1945.

Raminind in zona cartilor, iata citeva recente aparitii din literatura de specialitate: È successo solo cinquant’anni fa (La Nuova Italia) de Alberto Nierenstein, unul dintre cei mai cunoscuti istorici ai dramei deportarii. Scriitorul s-a nascut in Polonia; tinar sionist si socialist, a emigrat in Israel in ajunul celui de al doilea razboi mondial si s-a intors apoi in Italia. Alaturi de aceasta carte, putem lista altele, care documenteaza, intr-un fel sau altul, aceeasi istorie, dind voce unor amintiri mai mult sau mai putin comune: Il Giardino dei Giusti de Gabriele Nissim (Mondadori); C’era una volta la guerra, curata de Sonia Brunetti si Fabio Levi (Zamorani), fruct al intilnirii dintre copiii scolii ebraice din Torino si bunicii veniti in salile de clasa ca sa povesteasca experientele lor; Diario di un ebreo fiorentino – 1943-1944 de Elio Salmon (La Giuntina); Amici nonostante la storia (Feltrinelli), prietenii fiind Bernat Rosner si Frederic Tubach, respectiv, un evreu internat la Auschwitz la 12 ani si un baiat german de aceeasi virsta, constrins de tata sa urmeze o cariera in partidul nazist. Cei doi dialogheaza in aceasta carte. In fine, doua volume cu caracter istoric mai general: Shoah de Bruno Segre (Il Saggiatore) si Olocausto de Guido Knopp (Corbaccio). Un document asteptat cu interes de public sint si cele 120 de minute selectate din 130 de ore de film original care contine inregistrarea procesului lui Eichmann de la Ierusalim. Videocaseta, curata de regizorul israelian Eyal Sivan, se distribuie impreuna cu textul editat de Einaudi, Elogio della disobbedienza. A proposito di „uno specialista“, Adolf Eichmann.

Alte citeva titluri mi-au fost semnalate de presedintele onorific al Asociatiei Nationale a Ex-Deportatilor din Torino, Bruno Vasari, intr-o intilnire privata in casa domniei sale, la care a invitat studenti si profesori de la Universitatea din Torino, interesati de aceasta literatura, de descoperirea si de studierea ei. Unul dintre autorii retinuti a fost Imre Kertész, nascut in 1929 la Budapesta, fost deportat in 1944 la Auschwitz si eliberat un an mai tirziu de la Buchenwald, caruia Editura Feltrinelli i-a publicat in 2002 cartea Essere senza destino, traducere dupa originalul din 1975. Tot de o reeditare este vorba si in cazul cartii lui Gino Valenzano, L’inferno di Mauthausen, Stamperia Ramolfo, Carrù, 2002 (prima editie: 1945). Nu numai infernul, dar si rezistenta opusa acestuia sint prezente in paginile cartii, a mentionat Bruno Vasari, indicind astfel una dintre particularitatile textului. S-au mai amintit titluri de volume de poezie publicate in colectia Editurii dell’Orso, facind parte, desigur, din acelasi gen – sa spunem, al literaturii deportarii. S-au anuntat proiectele culturale ale asociatiei, in desfasurare la Torino pe parcursul acestui an: consolidarea contactelor cu Universitatea, organizarea unui colocviu international pe tema rezistentei deportatilor politici, participarea cu noi titluri la Tirgul torinez anual de carte si, in fine, optimizarea difuzarii acesteia.
Un alt moment de virf al derularii manifestarilor gazduite de Torino a constat in prezentarea unui spectacol de teatru, in seara de 27 ianuarie, la Teatro Regio, unul dintre cele mai elegante teatre torineze. Montarea, inspirata de Cartea lui Iona, a reusit sa repropuna ca subiecte de reflectie sensul culpei si al inocentei, spaima de Leviatan ca spaima de trecut si prezent, salvarea, teme si simboluri polivalente care au forta de a reactualiza si recontextualiza situatii existentiale si istorice paradigmatice.

La Genova, la Centro Primo Levi, amintirea a luat forma reflectiei asupra actualelor manifestari ale antisemitismului, in cadrul unei conferinte internationale la care au luat parte politicieni, intelectuali si istorici evrei si nu numai.
Va fi fondat la Ferrara sediul primului Muzeu al Holocaustului din Italia. Exista si o motivatie legata de numele lui Giorgio Bassani in alegerea Ferrarei. Autorul unei carti cum este Il Giardino dei Finzi-Contini a povestit tragedia evreitatii ferrareze, insistind asupra urgentei de a „garanta memoria“.
Numeroase au fost transmisiunile care au acordat spatii acestei comemorari pe toate programele de televiziune RAI, propunind documentare, interviuri, filme artistice. Canalul RAI Educational a dedicat toate cele 24 de ore din 27 ianuarie „Zilei Memoriei“.
Cotidienele au dat tocmai in aceasta zi stirea ca s-a stins din viata Alfred Kantor, „pictor al Holocaustului“, autor de tablouri, desene si schite inspirate de atrocitatile intimplate in lagarele de concentrare naziste. Kantor nu avea inca douazeci de ani cind si-a pierdut parintii in camerele de gazare, dar a reusit sa supravietuiasca torturii din trei lagare, Teheresienstadt, Auschwitz si Schwarzeide. Lucrarile sale se numara printre putinele documente vizuale din arhivele Holocaustului.

Regizorul Claude Lanzmann, autorul filmului Shoah, atragea atentia intr-un interviu acordat ziarului La Repubblica asupra pericolului ca acest tip de comemorari care institutionalizeaza memoria provoaca, pe de alta parte, uitarea. O facea convins ca filmul sau, care incepe cu fraza „Actiunea incepe in zilele noastre“, nu transmite o informatie mortificata. Artistul se teme, probabil, de faptul ca oficializarea risca sa reduca Holocaustul la un eveniment ca oricare altul, sa-i nege unicitatea. Desigur, se poate insinua in imaginea ministrilor care participa la astfel de evenimente sau in ideea insasi de institutionalizare a momentului suspiciunea uzului politic al istoriei. Nu e cazul Italiei. Poate ca o morala mai justa ar fi aceea sa existe mai multa atentie ca posibilele recurente sa nu apara drept scontate.

Torino