Ediţie revăzută. Fragment din romanul în curs de apariţie la Editura Curtea Veche

Autor: Péter Esterházy | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Ediţie revăzută. Fragment din romanul în curs de apariţie la Editura Curtea Veche

Prefaţă

Continuăm cît timp avem materie primă, indiferent ce şi cît ne costă, iată propoziţia pe care o aud în clipa asta la radio (23 ianuarie 2001, după-amiază, la ora două şi ceva, am uitat să notez minutele), e propoziţia lui Miklós Mészöly din romanul său intitulat Film, o aud acum, cînd după lungi „tergiversări“ m-am apucat, în sfîrşit, să scriu textul ăsta; parcă bătrînul meu confrate m-ar încuraja, m-ar stimula întrucîtva, puţin dezamăgit că am nevoie de acest îndemn, că nu sînt capabil s-o fac singur.

Acum, orice ajutor ar fi bine-venit. Şi tocmai acum sînt atît de singur, cum n-am mai fost niciodată. (Văd deja – cred – că strădania mea permanentă de a evita autocompătimirea este inutilă.)

Aş dori ca această carte să fie citită exclusiv de cei care au citit Harmonia cælestis. Fireşte, cititorul face exact ce vrea, n-am să-l implor. Deşi… o să vedeţi, în timp ce scriam textul de faţă, mai exact pe parcursul întîmplărilor, aş fi fost de multe ori în stare de orice; implorarea e un minimum.

Aş continua cu dragă inimă să fac pe misteriosul, dar nu se poate.

E şi asta o muncă.

În toamna anului 1999, l-am rugat pe K. să mă ajute, i-am spus c-aş vrea să-mi văd dosarul, dacă pur şi simplu am aşa ceva la Oficiul Naţional de Istorie Contemporană, voiam să ştiu dacă la vremea respectivă fusesem urmărit sau dacă-mi fuseseră ascultate convorbirile telefonice; aici, toată lumea crede că juma’ din poliţia politică a fost pe urmele sale, eu n-am crezut, ba mai mult, eram aproape sigur că nu, dar voiam să ştiu asta la modul obiectiv, iar pe de altă parte, consideram într-un fel că e datoria mea democratică de cetăţean – chiar dacă nu neapărat clarificarea trecutului, ci măcar atenţia acordată acestuia, atenţie concretizată în studierea eventualelor dosare.

K. e specialist, precis ştie cum trebuie abordată problema. E relevant că am căutat îndată o portiţă privilegiată, nici măcar n-am presupus că-i suficient să merg pur şi simplu la Oficiu, instituţie înfiinţată la repezeală ca oamenii să meargă acolo numai aşa. Şi, într-adevăr, K. mi-a explicat: pot avea acces la mai multe materiale în cazul în care documentele referitoare la mine le solicit nu în virtutea drepturilor mele de cetăţean, ci doresc, de exemplu, pentru a cerceta „tematica“.

Ce anume aş dori? Păi, dacă există ceva despre mine. Iar dacă tot am ocazia, parcă aş răsfoi şi documentele referitoare la întreaga familie. Poate au fost interceptate convorbirile telefonice ale tatei. (O perioadă, K. a fost coleg cu el la Budapester Rundschau, publicaţie cu un trecut fericit, îmi şi propusesem să-l provoc să „vorbească“ în roman, dar pînă la urmă am renunţat. Am vorbit şi cu mătuşi, cu unchi, cu o mulţime de tanti legendare şi cosmice, uneori am înregistrat totul pe bandă de magnetofon, dar, cu toate că aceste întîlniri s-au dovedit extrem de interesante, mi-am dat repede seama – mi-am dat seama pentru că am văzut – că aceste convorbiri nu mă ajută să scap, pentru că voiam să scap de ceva, concret, de muncă, am tot sperat că va fi ceva ce nu eu va trebui să fac. M-am înşelat, a trebuit să fac eu totul. Astfel, din punctul de vedere al romanului nu mi-a părut rău că am amînat convorbirea cu K., eventual mai tîrziu, m-am gîndit, cînd voi fi terminat, atunci aflu cu plăcere una-alta şdespre tataţ, acum e suficient; e deja suficient.)

Păstrez fiţuica pe care am scris-o în timp ce vorbeam la telefon cu K. Am notat tot ceea ce aveam de făcut, ca un copil. Să scriu Oficiului Naţional de Istorie Contemporană, să solicit un formular oficial, ce anume?, un formular oficial pentru cercetări în scop ştiinţific. L-am pus de două ori să-mi dicteze. Solicitarea mea o să fie sprijinită de Institutul ’565. Şi ce să trec la obiectul cercetării? Rolul jucat în literatura maghiară, începînd din anii ’70. (Prima dată ar fi fost: „P.E. şi epoca sa“, dar n-am fost dispus să scriu asta.) Mai tîrziu, a trebuit parcă să corectez: familia E., dar nu-mi amintesc exact. Această problemă, ca niciodată pînă acum, revine în permanenţă: trebuie să mă conformez realităţii. Pînă acum a trebuit să mă conformez cuvintelor.

Dar cu aceste aspecte m-am ocupat doar superficial, pentru că terminasem de scris Harmonia cælestis, am lucrat ameţit din zori pînă-n noapte. Cartea am terminat-o de mai multe ori, mai exact am crezut de mai multe ori că am terminat-o, că sînt gata cu ea, şi anume, tot ce a mai rămas de făcut e o simplă formalitate, deşi ar fi trebuit să ştiu, atît raţional, cît şi din experienţă, că aşa ceva nu există, nu există simplă formalitate, nu există „asta-i deja o problemă tehnică“, pînă cînd într-adevăr nu este gata, se poate întîmpla orice, pînă atunci, toate gloanţele sînt încă pe ţeavă. Cînd ceva aproape că-i terminat, de fapt nu e terminat.

Pentru trei zile a trebuit să-mi întrerup activitatea, coitus interruptus, de fapt, pentru un alt coitus (faţă de ceea ce urmează, asta de aici e mai mult decît incriminabilă din punct de vedere stilistic, e strîmbă, dar eu însumi sînt strîmb, trăiesc, totuşi, de parcă n-ar exista faptele despre care va trebui să scriu), la Viena mi-a fost decernat premiul statului austriac. Un mic şi plăcut sejur de trei zile, hotel elegant, restaurante bune, plimbări tihnite, festivitate la Bundeskanzleramt, nimbul aurit al unei glorii facile. Şi felul cum l-am ascultat pe Dés, o laudatio interpretată la saxofon, nici măcar n-am fost nerăbdător, mai degrabă totul a fost ca o ultimă inspiraţie, adîncă şi liniştită, înaintea ultimelor zile de muncă. Nu ştiam că e ultima ocazie din viaţă cînd mă pot bucura aşa cum numai eu ştiu, cum numai eu sînt în stare, fiindcă ştiu să mă bucur foarte tare, aşa-mi este firea, un om care are talent să se bucure, un dar pe care l-am primit din Ceruri (şi grăi Domnul dintre nori: bucuraţi-vă, futu-i!, şi bucuratu-s-au preamărindu-L astfel), n-am ştiut că, peste puţin timp, totul se va termina şi că-n mine se va instala o umbră atît de mare…, păi, nu chiar atît de mare, doar cît mine, că era ultima dată în viaţă cînd aveam inima uşoară. Niciodată, de atunci înainte.

Prima dată am terminat Harmonia pe 16 decembrie 1999, iar seriozitatea intenţiilor mele e demonstrată de faptul că, lipsit de modestie, am şi notat în agenda mea: ora 23 şi 7 minute, precum şi GATA. Cu majuscule. Cu partea de început a primei părţi, ceva nu era în regulă, încă din vară intenţionasem să rezolv problema, dar nu ştiu cum s-a făcut c-am tot amînat (timpul mi-a fost răpit de scrierea discursului rostit la Buchmesse de la Frankfurt), n-am acordat prea mare importanţă acestui aspect, bălmăjeală tehnică, trebuia rezolvată ordinea primelor zece propoziţii numerotate, una bucată plăcută zi lucrătoare.

Am început această plăcută zi lucrătoare care s-a scufundat în spaimă. Pentru că — simplificînd puţin lucrurile —, atunci cînd primele zece propoziţii au ajuns la locul lor, ei bine, atunci astea să fie primele zece: „E al dracu’ de greu să mintă omul dacă n-are ştiinţă de adevăr“ etc., aici urmează una nouă, şi am continuat cu propoziţia nr. 11, a trebuit să constat că acolo nu aia îşi avea locul, ci propoziţia care pînă acu’ era nr. 87 (să spunem). Apoi, că pe locul 12 nu ar urma propoziţia nr. 12, ci aia cu nr. 301. Adică, trebuie să revăd totul, trebuie să fac nişte liste tematice, să memorez totul din nou, dar pentru că acest lucru e dificil, trebuie să fac inclusiv nişte liste despre liste, dar mai ales trebuie să regîndesc, într-o stare de totală concentrare, toată partea întîi, or, pentru aşa ceva nu eram pregătit.

Am petrecut sărbătorile învîrtindu-mă de colo-colo, nu-mi găseam locul nicăieri, apoi a început săptămîna poate cea mai gravă din viaţa mea, aproape că nici nu-mi schimbam hainele, mîncam la întîmplare, nu mă bărbieream, pe la miezul nopţii mă aşezam în pat, iar peste o clipă era deja şapte dimineaţa, bîjbîiam prin camera mea, nu exista nimic şi nimeni, doar textul şi cifrele, adică ordinea acestora. După-amiază, mă întindeam uneori pentru un sfert de oră, făceam asta şi altădată, dar acu’ adormeam ca un mort, asemenea unuia care doarme mort (asemenea tatei, vezi H.c., p. 778).

Ajunsesem la limita capacităţilor mele intelectuale, fizice şi morale. E plăcut să ajungi la limită, parcă ai ajunge la o frontieră. Doar că omul devine ceva mai vulnerabil. Simţeam că pot să bocesc pe loc dacă cineva s-ar uita la mine. Sau să-i trăsnesc una peste mutră. Cred c-a fost interesant de trăit în preajma mea.

Dar numai Miklós (13 ani) se revoltase. Sau numai revolta lui am observat-o. Un tată nu-i aşa cum eşti tu. Un tată bun. Dar cum e, am întrebat apatic, stînd în bucătărie. Un tată bun se ocupă de copilul lui, un tată bun joacă ping-pong cu copilul lui, cu fiul lui!, un tată bun se duce-n excursie cu fiul lui, în munţii din împrejurimi! Numai că… Înţeleg, înţeleg chiar foarte bine, romanul! Ei, vezi! Nix ei vezi! Înainte de toate familia! – striga asemenea unei neveste severe, deznădăjduite. Auzindu-l, am început să mă trezesc, ştiam cîte ceva despre asta, şi, ca un soţ plin de remuşcări, i-am răspuns agresiv c-ar trebui să ştie, chiar foarte bine, cît de importantă este pentru mine familia, dar munca e înainte de toate!

La care a ieşit în trombă, continuîndu-şi rolul de soţie ofuscată. Am ridicat din umeri, faceţi ce vreţi, eu nu mai ştiu ce să fac. Probabil c-a înţeles şi el această neputinţă care mă copleşise, pentru că după un sfert de oră, cînd a revenit să-şi ia pizza, de spus n-a spus nimic – nici n-ar fi avut ce să spună –, dar cînd a trecut pe lîngă mine m-a mîngîiat pe umăr, ca şi cum el ar fi fost adultul calm şi înţelept, iar eu, copilul, e-n regulă, păi atunci eşti aşa cum eşti, fie, începînd de acum, aşa este un tată bun.

Am terminat pe 8 ianuarie, iar am notat GATA, sîmbătă la 12 (n-am mai trecut minutele), apoi am dus Gizellei, dactilografa, caietele. Îl înţeleg perfect pe Dostoievski care se îndrăgostise de secretara lui. I-a tot dictat, pînă cînd. Gizella e prima persoană străină care-mi citeşte romanele, aşa că situaţia ei e delicată, la fel ca şi a mea. E o doamnă cultivată, distinsă şi, cu toate că-i un spirit sever (în cazul cînd nu minte), cu mine, care sînt complet lipsit de apărare (textele pe care i le dau sînt încă fierbinţi, ies aburi, atît de proaspete sînt), se poartă ireproşabil, fapt pentru care îi datorez o recunoştinţă eternă. Nu mă supără, dar nici nu mă protejează; fireşte, eu vreau să obţin cu tot dinadinsul şi pe loc cuvinte de apreciere (de fapt, aş dori să leşine văzînd cît de bune-mi sînt textele, i-aş lovi cu delicateţe obrajii, ei, dar nici chiar aşa, draga mea Gizella, revino-ţi, nu-i cazul, totuşi, exagerezi, dar înţeleg foarte bine la ce te gîndeşti), chiar îi dau de mai multe ori ocazia să mă laude, carevasăzică asta şi asta ar fi în ordine, mai mult sau mai puţin, nu-i aşa?, dar ea vorbeşte numai cînd vrea ea, nu cînd mi-aş dori eu. S-ar putea spune: are un tact zdravăn. Nu-i plac aşa-numitele cuvinte urîte (n-are o viaţă uşoară: îi dactilografiază şi lui Nádas), pentru care uneori mă mustră, un simplu joc, dar de întrebat, mă întreabă la modul serios: pentru ce, cu ce scop, ce rost are, dacă sînt indispensabile.

Flecăresc, trag de timp, greşeală şi mare prostie: pentru că nu există timp. Ce a fost a trecut; totul e prezent.

A doua zi, pe 9 ianuarie, am rămas în pat din cauza unei migrene obositoare, dar după-amiaza m-am apucat, totuşi, să „mîngîi“ partea a doua, o îndeletnicire care se anunţa o delectare tihnită, să răsfoiesc restul de fişe şi fiţuici, să mai introduc una-alta, dacă, pur şi simplu, mai e loc: să mai citesc, să dezmierd textul. Dar trupul meu n-a fost de acord: luni dimineaţa s-a trezit deja la şase, la şase jumate a fost în camera mea, nici măcar nu s-a îmbrăcat, doar aşa, în dressing-gown, parcă ar fi fost un distins englez iubitor de literatură, în şosete de lînă. Sîmbătă, pe 15, din nou m-am trezit la şase, iar după-amiaza, la patru, mi-am notat în agendă: acum GATA!, subliniind apăsat. Şi, într-adevăr, terminasem. M-am grăbit să-i duc Gizellei şi teancul ăsta de caiete, am încercat să scot ceva de la ea cu privire la cele de dinainte, în zadar, apoi la cină am deschis o şampanie şi m-am aşezat în faţa televizorului, m-am uitat încă o dată la Pulp Fiction.

Încă din toamnă mi-am propus ca, după terminarea romanului, să plec cu soţia mea (porumbiţa mea) la capătul lumii, undeva unde-i cald, la mare, în insulele Maldive, oriunde. În final s-a concretizat varianta oriunde, Dichtung und Wahrheit, ne-am dus pentru patru zile la Szigliget, la casa de creaţie a scriitorilor. A fost bine. Am plecat duminică, 23, şi ne-am întors joi, 27. Ne-am plimbat, am dormit, mă cam dureau şalele (mă tachinau). Cu o zi înainte de a porni, vineri seara, am primit un mesaj telefonic, sunase M., de la Oficiului Naţional de Istorie Contemporană, rugîndu-mă să sun înapoi. Am sunat de la Szigliget, stabilind o întîlnire pentru vineri la prînz, 28, la ora 1.

Încerc să evoc ziua aceea de joi, care, într-un anume sens, aproape că urma să fie ultima din viaţa mea, dar nu prea merge. Seara m-am dus la tradiţionala cină ÉS6, e singurul eveniment al vieţii mele mondene la care sînt prezent în mod regulat la sfîrşitul fiecărei luni, particip cu plăcere la această cină (publică) a redactorilor şi a cititorilor, chiar dacă-n ziua respectivă am lucrat şi sînt obosit, e ca şi cum ar exista o ţară, un oraş, o redacţie, colegi, prieteni, prietene — başca, şi bucătăria e acceptabilă. Prin urmare, ultima joi din viaţa mea anterioară s-a terminat într-o atmosferă veselă.

De altfel, veselia începuse să mă domine, ceva mai mult decît veselie şi mai puţin decît fericire, pentru că întrezăream destinul fericit al cărţii. Încă de marţi, 25, de ziua Sf. Paul, mi-a telefonat Zs., spunîndu-mi că mi-a citit manuscrisul şi — şi, şi. Eram în biroul casei de creaţie, în faţa mea era R., care cu o juma’ de an în urmă îmi dăruise nişte cuvinte frumoase (langoş, lipie) care m-au ajutat să confer autenticitate scenelor din perioada deportării (H.c., p. 682), stătea îndărătul mesei, evita cu discreţie să se uite la mine, în timp ce eu, învăluit într-o fericire strălucitoare şi nătîngă, ascultam vocea impresionată a lui Zs., sper să nu comit o exagerare, auzeam cum îmi spunea cît de tare o încîntase cartea, cît de profund a fascinat-o tata. Cuvintele ei şi entuziasmul lui G., de la editură, au fost momentele de cea mai profundă şi curată bucurie în ce priveşte romanul, pentru că pe tot binele ulterior avea să-şi arunce umbra ziua următoare, 28, o umbră sub a cărei greutate trăiesc şi de atunci încoace, continuînd astfel în vecii vecilor.

După 28 ianuarie, am început să scriu un fel de jurnal, textul acestuia îl voi publica în cele ce urmează. Dar despre ziua asta încă nu mi-am pregătit însemnări ca lumea, acum îmi pare rău, pentru că acum, după cum se va vedea, nu-mi voi putea folosi imaginaţia, de altfel, destul de sărăcăcioasă. Ziua celor care se numesc Károly şi Karola, aş putea verifica ora la care a răsărit şi a apus Soarele, am verificat, pot confirma c-a răsărit şi a apus ş7:16, 16:38ţ, citesc în agenda mea: ora 13: str. Eötvös nr. 7, măsuri, dispoziţie proastă, asta se referă la starea mea de dimineaţă. Apoi ora 13:!!!! patru semne de exclamare şi: împietritglibrărie, 19.30: Mora, Goethe. Adică, în seara zilei respective, Terézia Mora avea o seară literară la Institutul Goethe.

În mod clar, nu mă gîndeam la nimic rău, dar eram totuşi nervos în timp ce urcam scările late spre biroul lui M. Simţeam în stomac un ghem specific epocii lui Kádár. Precis că şi M. fusese miliţian înainte de ’90. M-a primit cu cordialitate, ba mai mult, binevoitor. Am băut o cafea, e o persoană mai importantă decît o persoană importantă. Părea încurcat, ceea ce consideram că-i o exagerare, la fel, în marea-mi vanitate, consideram că e încurcat numai din snobism. În faţa lui, pe birou, se aliniau trei dosare. Ca să vezi, deci tot au muncit băieţii, îmi spuneam în sinea mea cu trufie. În sfîrşit, codindu-se cît încape, M. mi-a spus că au primit cererea mea privind cercetarea şi că au găsit cam puţine documente, iar pentru cele de după 1980 trebuie o aprobare specială de la Interne, asta merge cam încet, îşi cere mii de scuze.

Ascultam puţin iritat această demonstraţie de exces de zel. Din cînd în cînd, se atingea de dosare. Că trebuie să-mi mai spună ceva, dar să nu-mi fie teamă, am făcut o mutră cam dispreţuitoare, consideră că-i datoria lui să-mi arate, dar că… eu n-am să mă bucur, ca să spună aşa, de cele văzute, dar că… el nici nu ştie, poate că-i mai simplu dacă arunc o privire, atunci am să văd ce-s astea, şi anume, despre ce-i vorba, şi a împins dosarele spre mine. Nu ştiu din ce cauză, dar gestul ăsta scurt avea ceva alarmant în el. Astea sînt nişte dosare de lucru, dosarele unui agent, notele informative, un agent, un informator, oftă inexplicabil de adînc, parcă existenţa agenţilor ar fi fost durerea sa personală, notele informative ale unui agent.

Ce se tot mocoşeşte?, mă gîndeam, Doamne, cît de tare mă plictisesc bărbaţii ăştia maturi plini de inhibiţii, de ce nu poate vorbi normal, şi am deschis unul dintre dosare.

Am înţeles pe loc despre ce-i vorba.

Nu puteam să cred cele văzute. Mi-am aşezat urgent mîna pe masă, fiindcă începuse să tremure. Acu’ ce fac? Parcă totul ar fi fost un vis. O să leşin imediat şi asta va rezolva totul. Sau mă arunc pe fereastra închisă şi evadez. Am început îndată să-mi iau seama (ca de atîtea ori de atunci încoace), i-am mulţumit pentru încredere spunîndu-i că aş dori să citesc dosarele astea. Mi-a spus că el le-a citit deja şi să nu-mi fac probleme, face parte din categoria celor ceva mai buni sau cam aşa ceva. Voiam să dispar, să nu-mi poată privi nimeni chipul. Mergeam pe bulevardul Andrássy, mă uitam la clădiri dacă nu se surpă peste mine, dar nu era cazul.

Cartea asta nu-i un roman poliţist, să am grijă ca numai în final să se afle cine este, în cazul în care este, criminalul (cu toate că n-aş face nimic altceva cu o plăcere mai mare decît să trag de timp): deschizînd primul dosar am recunoscut îndată scrisul tatălui meu drag.

În cele ce urmează, public notele informative ale agentului, pasajele pe care le-am copiat din aceste note, precum şi însemnările pe care le-am făcut în perioada asta. Nu vreau (n-am vrut) să redactez prea mult textul, cu toate că ştiu că şi ăstuia trebuie să-i dau o anume formă.

Mă ţineam sub observaţie de parcă aş fi fost un animal, voiam să văd cum mă comport în acest caz, ce reacţii am faţă de unele situaţii, ce scot ele din mine.

Traducere din limba maghiară

de Anamaria POP

„Taţii reali sînt foarte greu de îmbrăţişat“

Am auzit cititori care au spus că vor să citească Harmonia cælestis pentru că Esterházy, chiar după ce a aflat că tatăl său a turnat la Securitate, nu şi-a renegat tatăl.

Eu cred că am avut un mare noroc că am rămas legat de tatăl meu şi după ce am aflat de colaborarea sa cu Securitatea. Cînd citeam acele dosare, mă întrebam: îl mai pot iubi? Eu am rămas lîngă tatăl meu, dar nu este consecinţa fidelităţii mele, ci este consecinţa norocului meu. Aş fi putut să nu-l îmbrăţişez afectiv. Numai că sentimentele nu pot fi direcţionate. Au fost momente cînd am simţit răcoare, gheaţă în inimă.

Tata v-a turnat pe dvs. sau pe cineva din familie?

Nu, niciodată. Veţi vedea pe cine a turnat (dar nu erau din familie), în volumul meu intitulat Ediţie revăzută. Nu consider important să accentuez că nu m-a turnat pe mine sau pe cineva din familie. Situaţia nu devine mai roz dacă eu n-am fost turnat.

Tatăl dvs. a murit în 1998. Tatăl dvs. a simţit vreodată nevoia să discute cu Péter, cu fiul cel mare, despre relaţia sa cu Securitatea?

Nu, n-am ştiut nimic, tata nu mi-a spus nimic.

Din 1989, nu mai era comunism. De ce oare, timp de nouă ani, tatăl dvs. nu v-a spus nimic?

Am citit numeroase documente Stasi. Nemţii au prelucrat extraordinar de bine aceste documente. Vreau să vă spun că nu există regrete, nu există cineva care să fi mărturisit. Foarte puţină lume mărturiseşte din proprie iniţiativă: uite, asta am făcut, îmi pare rău.

Mie mi se pare dureros să te duci în mormînt cu un asemenea secret. Mai ales că nu mai era comunism în Ungaria.

E mult mai complicat decît credeţi. Eu n-am cunoscut oameni care să vorbească despre colaborarea lor cu Securitatea. În România, a fost cineva care, după 1990, să vorbească despre aşa ceva?

Da. Paleologu, mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu. A fost şi un securist, Franz Ţandără, care a vorbit despre cum îi tortura pe oameni. S-a scris despre vină şi suferinţă.

Şi mai este un scriitor de origine germană, Eginald Schlattner, care a scris despre povara trecutului. Şi, tot aşa, trebuie să-l amintim pe scriitorul ceh Bohumil Hrabal. Cine îl citeşte pe Hrabal descoperă un mare scriitor, de o mare sinceritate. Dar nici asta nu ne este suficient. Cred că despre treaba asta, cu turnatul, nu se poate vorbi foarte bine, oricît s-ar strădui unii şi alţii să încerce să înţeleagă. Nu poţi să spui precis de ce ai făcut-o, de ce ţi-ai trădat prietenii. Trădarea are atîtea detalii şi faţete. De fapt, cine vrea să vorbească despre trădare este pus în situaţia unui scriitor care trebuie să surprindă nuanţa, detaliul.

Fragment din interviul cu Péter Esterházy, realizat de Arina Petrovici şi Ovidiu Şimonca şi publicat de revista

Observator cultural în nr. 170 (428)

din 19 iunie 2008

Între stupefacţie amorţită şi luciditate tăioasă

Iată un adevăr al acestei lumi: cînd fiara se aşază peste regatul omului, maculează totul. Şi dacă ar fi să citez dintr-un autor drag lui Péter Esterházy, citînd şi el, la rîndul lui, din el, aş spune şi eu că „aşa stau lucrurile“. Aşa, şi nu altfel. În această lume, cînd fiara se aşază, o face cu sistem. Teroarea crimelor, brutalitatea şi privarea de drepturi şi de libertate, compromisul lasă în urmă mîlul tulbure în care se zbat, dezumanizate, dezonorate, victimele care nu pot înţelege. Aceasta este cartea lui Esterházy, Ediţie revăzută.

Terminînd impresionanta Harmonia cælestis, un tom masiv despre „tot sau despre nimic“, descoperă că tatăl său a colaborat cu poliţia politică maghiară. Faptul e cu atît mai şocant cu cît bătrînul conte e unul dintre personajele acestei cărţi, cronică barocă a familiei nobiliare din care face parte, împletind, pe miezuri de realitate, tentaculele imaginarului. Harmonia cælestis pare mai degrabă explozia unei inimi şi a unei minţi, a unei conştiinţe care îşi sărbătoreşte condiţia, cu ironie, cu tandreţe, cu un umor evoluat, cu tot arsenalul spectaculos care ţine de o inteligenţă vie, onestă şi generoasă, libertăţile asumate la nivelul structurii extinzîndu-se la limbaj, nu de puţine ori „slobod“, licenţios sau inventiv. Dincolo de spectacolul textului se întretaie cogitaţii şi analize, strălucesc adevăruri care dau o consistenţă specială cărţii şi aproape creează dependenţă. Bucuria acestei cărţi, uşurarea de a fi dus la capăt efortul ei sînt tamponate brusc de o descoperire pe care Esterházy o face în toamna anului 1999, cînd cercetează arhivele Oficiului Naţional de Istorie Contemporană. Se naşte astfel cartea de faţă, Ediţie revăzută, un apendice, după cum îl numeşte autorul, al masivei cărţi anterioare. De altfel, un jurnal scris la sînge, pe care îl ţine cît timp cercetează dosarele fostei Securităţi maghiare, la care i se permite accesul. Derulează nestăvilit, cu o sinceritate care merge pînă la condimentarea limbajului cu formulări impudice, colaje formate din fragmente de dări de seamă, copiate conştiincios din dosare, cu analizele şi interpretările sale, cu reacţia lui omenească, pendulînd între furie şi nevoia de a-şi apăra părintele, între stupefacţie amorţită şi o luciditate tăioasă, între nevoia de răzbunare şi imposibilitatea de a obţine izbăvirea altfel decît prin cuvînt.

Mă întreb dacă ideea de recuperare a trecutului nu şi-ar mai pierde din aerul abstract, de cercetare instituţionalizată, dacă ar exista mai multe astfel de mărturii ale unor conştiinţe care încă mai trăiesc drama unor vremuri ticăloase. Şi din acest punct de vedere, cartea de faţă ar trebui să-i fie aproape şi cititorului român, pe care istoria nu l-a ferit de suflarea fiarei şi căruia adevărul oficial îi oferă prea puţine satisfacţii.

Adrian Buz

Coordonator al Colecţiei „ Byblos“, Curtea Veche Publishing

Recomanda articolul prin: