OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Desi a fost scris cu peste 10 de ani in urma, textul de fata vede abia acum pentru prima oara lumina tiparului. Autoarea l-a prezentat ca pe o „comunicare“ in cadrul editiei 1988 (25-27 noiembrie) a Zilelor academice clujene. La acea data, catre sfirsitul istoriei noastre comuniste, nu l-a putut publica. Desi trecusera doua decenii de la miscarea studenteasca aprinsa de Craciun, in decembrie 1968, Ana SINCAI, atunci studenta la Filologie, avea sa plateasca scump pentru faptul ca se aflase in fruntea protestatarilor. N-a mai putut urma o cariera publica, numele sau raminind trecut pe „lista neagra“. In atari conditii, a optat pentru lumea bibliotecilor publice, devenind o respectata specialista in domeniu, cu raza restrinsa de manifestare in periodice si volume de specialitate. Textul recuperat acum din mapele de la sfirsitul anilor ’80 ilustreaza deopotriva eruditia bibliografica si deschiderea culturala a unei pasionate cercetatoare. (Observator cultural)

Problema capitala a ecoului operei eminesciene in spatiul anglofon, ca oriunde in lume, este, fara indoiala, aceea a traducerii. „Traducerea ramine, indiferent de ce spun citiva, una dintre cele mai importante si mai interesante preocupari in totalitatea activitatilor umane“, preciza Goethe in corespondenta destinata lui Carlyle. Dar tot Goethe, cum il invoca Eminescu insusi, „zicea ca partea cea mai buna a unei literaturi e cea intraductibila – si avea cuvint!“ Aceasta remarca a poetului poate fi considerata, astazi, la un secol dupa trecerea-i in nefiinta, ca o premonitie in ceea ce-l priveste. Teza intraductibilitatii operei sale a fost si este sustinuta de nenumarati eminescologi si de suficient de multi teoreticieni ai traducerii – dintre putinii existenti –, pornind, probabil, de la celebra „l’intraduttibilità della poesìa“ proclamata de Croce, sau chiar de la reflectia celebrului Dante (din Convivio): „Nimic din ceea ce a fost armonizat prin contactul cu muzele nu va putea fi trecut in alta limba, fara ca intreaga dulceata si armonie sa un fie distruse“. Cu toate acestea, materialitatea, daca nu reusita, traducerilor pare a infirma sus-numita teza, intrucit, numai pina in 1970, Eminescu era deja tradus in peste 35 de limbi, de peste 200 de traducatori, date care nu includ studiile monografice, exegezele critice, dizertatiile sau poeziile omagiale consacrate lui.
Limba „divinului brit“ – cu cea mai cuprinzatoare arie de circulatie in lume – are avantajul unui sistem prozodic (succesiune de silabe neaccentuate si accentuate) „ospitalier“ preocuparilor traducatorilor de poezie romana de a transpune dintr-o limba intr-alta nu numai continutul si ritmul, dar si armonia interioara a versului.

Totusi, Eminescu nu a fost tradus masiv in engleza, iar din cele sapte editii existente, cinci au aparut pe pamint autohton si numai una singura este tradusa de un autor strain, iar o alta, in colaborare cu un autor roman.
Insa primul contact al lumii anglo-saxone cu tezaurul poetic eminescian este notabil. El se produce la Londra, in 1930, prin zece poeme (editate intr-un mic si elegant volum legat in piele rosie) traduse in engleza de E. Sylvia Pankhurst, combatanta feminista si om de cultura, care colaborase cu romanul I.O. Stefanovici-Svensk, pe atunci la studii in Anglia, ulterior un eminent profesor de engleza la Cluj, mare specialist in fonetica. Tiparite de Editura Kegan Paul, cele o suta douazeci de pagini cu versuri sint precedate de o scrisoare (in facsimil) a lui G.B. Shaw adresata traducatoarei (datata 12 septembrie 1929) si de un cuvint introductiv al lui N. Iorga. Iata cum aceasta carte, restrinsa ca numar de pagini, devine deosebit de pretioasa, intrucit ea grupeaza in jurul poetului numele a trei reputate personalitati, doua dintre ele de exceptie: George Bernard Shaw – ilustrul dramaturg, polemist si eseist, a carui scinteietoare inteligenta i-a fascinat pe contemporani, vreme de o jumatate de veac (efect la fel de viu si-n zilele noastre), Nicolae Iorga – eruditul carturar al romanilor, la acea data deja cu renume european si, in sfirsit, Éstelle Sylvia Pankhurst, figura reprezentativa a perioadei interbelice, una din infaptuitoarele accesului femeii britanice la sufragiul universal, „un geniu nastrusnic al epocii“, cum a numit-o Shaw, care nu-i banuise acel „talent literar deosebit de a face rime si de a calari in galop cuvintele“.

In scrisoarea amintita, el marturiseste ca „am citit si recitit Imparat si proletar, Strigoii si celelalte poeme, intrind in rezonanta emotionala cu «moldoveanul care a ridicat acel fin de siècle din agonia sa»“. Fara a formula o critica propriu-zisa, Shaw isi sintetizeaza impresiile, poemele eminesciene evocindu-i litografiile facute de Delacroix pentru a ilustra Faust: „Daca as fi unul din acesti editori tineri cu o tipografie proprie, care dezgroapa imposibile carti vechi si fac din ele editii pentru colectionari, m-as arunca de-a dreptul pe aceasta carte uluitoare. [...] Ai vazut vreodata folio-urile din British Museum cu ilustratiile lui Delacroix pentru Faust [...]? Numai de-ai putea gasi un Delacroix (tinar), si un editor (tot tinar), si o tipografie [...]. Ar fi de dorit si muzica lui Berlioz“.
Adevarul este ca Sylvia Pankhurst si-a descoperit – prin Eminescu si pentru Eminescu – talentul poetic, cucerita fiind de lirismul acestuia, asa cum l-a putut surprinde din versiunile lui Stefanovici, recunoscindu-si entuziasta afinitati cu suflul protestatar al unora dintre ele:
„Oh launch thee in the struggle, wrapped in the splendid tresses!/ To-day reveals heroic the poor abandoned child,/ Aloft the scarlet standard, with common justice blesses,/ Hallows thy life besmirehed, thy sins and foul excesses;/ Ah, no, not thine, the stigma; but theirs who thee defield!/ s–from Emperor and Proletariant“.
Astfel, intr-o forma lapidara, cu sonoritati arhaice, versul englezesc din Imparat si proletar pastreaza aproape intacta violenta romantica a originalului:
„O! lupta-te invelita in pletele-ti bogate,
Eroic este astazi copilul cel pierdut/ Caci flamura cea rosa cu umbra-i de dreptate/ Sfinteste-a ta viata de tina si pacate/ Nu! Nu esti tu de vina, ci cei ce te-au vindut“.

Desigur, in ansamblu, traducerea celor zece poeme, „uimitoare si exorbitanta“, cum o numea G.B. Shaw, tratata in termeni elogiosi de presa britanica a zilei, nu reuseste sa transpuna decit in parte armonia complexa si muzicalitatea atit de singulara a „cintecului“ eminescian, mentinind in schimb nealterate (inevitabila lege a traducerii: compensatia!) temele ideatice ale originalului. Unele piese au fost antologate, la peste patruzeci de ani de la talmacirea lor, in editii plurilingve sau bilingve din mai multi poeti (tiparite in tara), fiind preferate (functie de alcatuitor) versiunilor altor autori. De retinut ca acest prim volum din poeziile lui Eminescu traduse in engleza este semnalat atit in Cassell’s Encyclopaedia of Literature, cit si in The Encyclopaedia Britannica (in cadrul articolelor despre Eminescu).
Nu pot fi omise consideratiile Sylviei Pankhurst privitoare la opera geniului poetic national, prin care ii releva universalitatea. In fapt, este primul om de cultura britanic care s-a pronuntat asupra perenitatii si universalitatii artei eminesciene. Astfel, la patruzeci si cinci de ani de la „marea plecare“ a poetului, invitata sa asiste la dezvelirea monumentului ridicat cu acest prilej, pe faleza de la Constanta, realizat de O. Han), afirma – in cuvintarea rostita, precum si in articolul Salut tie, spirit luminos din cuprinsul volumului omagial – ca opera inconfundabila „apartine tuturor timpurilor“, sau „in Eminescu, salutam pe un cugetator al timpului sau, inca modern si astazi, printre cei mai moderni, iubitor al poporului sau si cel mai de seama interpret al lui – un cetatean al lumii...“ „A citizen of the world“, pe care G.B. Shaw il situa in climatul romantic al lui Delacroix si Berlioz, asimilindu-l, fara ezitare, spiritului european.

De altfel, in introducerea volumului, N. Iorga specifica: „a talmaci din Eminescu“ – definit de acesta drept „expresia integrala a sufletului romanesc“ – inseamna a-ti aduce contributia la inalta misiune de a face cunoscut sufletul unui popor, inca insuficient apreciat in tarile de limba engleza [...]. A face sa rasune glasul acestui mare poet roman inseamna totodata a aduce un serviciu culturii europene, ca si standardelor contemporane de apreciere literara“.
Revenind la adnotarile Sylviei Pankhurst, cititoare asidua a lui Eminescu, dar cititoare avind ca limba materna engleza, trebuie sa i se recunoasca meritul de a fi inteles aproape deplin personalitatea complexa, insolita a acestuia: „Strania frumusete a imaginilor sale, via si subtila talmacire a cintecului si a basmului popular si a naturii, in aspectele ei cele mai eterate si mai fugitive, i-au cistigat lui Mihai Eminescu sumedenie de admiratori in multe tari. Totusi, mai degraba ca profund cunoscator al asezamintelor sociale si al traditiilor, ca spirit stiintific, care priveste spectacolul variat al universului fara patima sau partinire, numai in scopul cunoasterii, fiind totodata un iubitor al omenirii, a carui inima singereaza in fata nedreptatii sociale – pentru acestea toate, ar putea aspira marele poet roman sa fie socotit nemuritor“.

Un admirator pasionat al poetului, al poeziei romanesti si un prieten constant al Romaniei este reputatul publicist britanic Roy Mac Gregor-Hastie, al carui debut in presa a fost insa ca poet, devenit de aproape doua decenii binecunoscut traducator de poezie, in special romana. Lucrind pentru Programul de traduceri UNESCO, a prezentat publicului anglofon mai mult de cincizeci de poeti romani. Cum singur marturiseste: „Pentru a ma simti capabil sa ma apropii de opera poetului national roman, Mihail Eminescu, a trebuit sa fac o lunga ucenicie. In 1961, am inceput lucrul la prima Antologie in engleza a poeziei romanesti contemporane (Editura Peter Owen, Londra, 1969, Colectia de opere reprezentative UNESCO). Dupa aceea, m-am apucat de traducerea unui roman – Satra de Zaharia Stancu – (n.n.) – si a celor Unsprezece elegii de Nichita Stanescu (Editura Eminescu, Bucuresti, 1970) si acum cred ca i-am convins pe prietenii mei romani ca sint o persoana potrivita a i se incredinta traducerea «Shakespeare»-ului lor“. Intr-adevar, in 1972 a aparut in SUA, sub egida UNESCO, volumul The Last Romantic: Mihail Eminescu, volum retiparit (de Sever Trifu) „intr-o alta formula“ – specifica autorul traducerilor – in 1980, la Cluj-Napoca.

Despre traducerea lui Eminescu – sOn Translating Eminescut, un „cuvint inainte“ care insoteste cele 18 „versiuni“ („termen preferat cuvintului «traduceri», cind ma refer la poezie“ – afirma Mac Gregor-Hastie), constituie o adevarata ars poetica a talmacitorului de poezie: „Mie mi se pare ca singura intrebare serioasa pe care ar trebui sa si-o puna un traducator cu privire la tehnica sa e urmatoarea: Cit de departe pot merge cu interpretarea fara a pierde sensul, sunetul si sentimentul poeziei?“; sau: „...in mod ideal, o traducere ori versiunea unui poem trebuie sa impresioneze pe auditorii sai“; iar mai departe: „am renuntat la orice incercare de a gasi echivalente literale, dar si la un poem prost in limba in care se traduce“.

In privinta lui Eminescu, fiind constient ca „fara ritm poezia nu exista“, Hastie isi marturiseste intentia: „am incercat sa fiu cit mai aproape posibil de ritmul versiunii originale [...]. In general, nu am incercat sa reproduc schema rimelor, intrucit acest lucru e dificil, daca nu chiar imposibil cind traduci in engleza dintr-o limba romanica“. Si, ca deziderat suprem: „Mai presus de orice, am incercat sa fiu fidel stilului omului, ca si stilului poetului“. Penultima asertiune a provocat luari de pozitii – voalat (A. Marino) sau net (A. Bantas) – contrare (desi ar putea avea ca argument traducerea in proza din E.A. Poe facuta de Mallarmé), fiind infirmata de evolutia traducerilor in engleza, nu numai din lirica popoarelor de limbi romanice, ci si a transpunerilor din Eminescu. In editia lui Mac Gregor-Hastie nu trebuie ignorata laborioasa intreprindere de a traduce un poem de amplitudinea lui Memento mori. Nimeni inca n-a avut cutezanta sau rabdarea, ori timpul sau generozitatea, ori nu si-a asumat riscul de a-l „ataca“ spre a-l transpune in limba marelui Will. La fel, toate celelalte poeme traduse in vers alb (ca si Panorama desertaciunilor) – e adevarat, cu o dispunere in pagina si o ortografie netraditionale, uneori poate socante – constituie totusi un stimabil act de cultura.

Nu intotdeauna intentia, fie ea si a unui poet traducator de poezie („Intr-o comunicare la UNESCO, am aratat ca Eminescu, acest mare poet, merita sa fie cunoscut in lume“), se realizeaza integral. Indiscutabil, editia UNESCO a marit numarul auditorilor lui Eminescu in Anglia si America, dar al unui Eminescu ipostaziat prin interpretul sau, in fapt piezindu-se exact stilul poetului. Infuzia de neologisme, renuntarea la rima, din considerentele aratate, incercind sa pastreze insa ritmul si sensul originalului („desi, constata Mac G.-Hastie, chiar si in acest caz, trebuie sa remarc o carenta a propriei mele limbi [...]. Lipsita de flexiune, ea are, adesea, o structura rigida, in ciuda vocabularului sau vast. De pilda, nu e posibil sa rearanjezi cuvintele intr-o mai mare masura, fara sa schimbi sensul sau fara a crea efecte arhaice“), nu au condus la infaptuirea unui act de creatie, in sensul pe care si-l dorea Roy Mac Gregor-Hastie, si anume: „As prefera mai curind sa se spuna despre munca mea ca am facut ceva asemanator cu ceea ce a facut Fitzgerald [Eduard – n.n.] datorita caruia «printr-un miracol al iscusintei intreprinzatoare, un poet persan sOmar Khayyám: Rubbayot (catrene), 1859 – n.nt pe jumatate uitat, a fost transfigurat intr-un geniu englez pesimist».“
Pentru atingerea performantei de a transfigura, nu un poet „pe jumatate uitat“, ci un poet genial, creator in alta limba, intr-un „geniu englez“, nu e suficienta pasiunea, fie ea dublata de vointa; nu e indeajuns nici doar ca traducatorul sa fie el insusi poet (considerata o conditie sine qua non a reusitei); ar trebui ca el sa apartina aceleiasi confrerii spirituale, avind textura intelectual-culturala asemanatoare cu a primului; numai astfel se realizeaza acea osmoza intre universul propriu si lumea modelului ales, singura care poate conduce la re-crearea, in limba traducerii, a echivalentului desavirsit, corespunzator, in toate privintele, limbii originalului.

Probabil tocmai de aceea spatiul spiritualitatii romanesti si nu altul a fost cel de unde a aparut „un geniu al traducerilor“ poeziei eminesciene. Citez in continuare din Andrei Bantas: „Marele reviriment in domeniul traducerilor l-a constituit volumul publicat de Editura Eminescu in 1978, scuprinzindt cele 70 de traduceri s69 publicate – n.nt facute de elevul Corneliu M. Popescu, intre virsta de 14 si 18 ani. Uluirea, admiratia si bucuria noastra extraordinara (spun a noastra, referindu-ma la profesorul Leon Levitchi si la mine, care, in momentul acela, tocmai predasem Editurii Minerva volumul nostru bilingv si eram, deci, cei mai in materie, cei mai acut implicati) au fost crud lovite de tristete: acest titan al traducerilor (oricine este in cunostinta de cauza isi poate da seama ce inseamna nu numai sa-l traduci pe Eminescu intr-o limba pe care abia o inveti, dar si ce efort cantitativ reprezinta, mai ales pentru un neprofesionist, traducerea a 5000 de versuri, mai mult decit in volumul nostru, la care fiecare vers reprezenta aproximativ o ora de munca) pierise la cutremurul din 1977 si manuscrisul fusese salvat printr-o minune. Am vorbit, in repetate rinduri, despre inaltul nivel de fidelitate, simtul poetic si muzical al traducatorului si, ca sa nu repet prea mult, am sa adaug doar gindul care-mi sta mie in minte de atunci: daca multor creatori, din nenumarate domenii, li s-a atribuit, de unii sau de altii, titlul de genial, despre un geniu al traducerilor cred ca abia in cazul lui Corneliu M. Popescu se poate vorbi. Atit acest volum, cit si faptul ca numele lui a devenit un prilej de instituire a unui premiu international de traducere – de catre forurile literare britanice – precum si a unor distinctii romanesti – premiul „Mihai Eminescu“ acordat de Academia R.S.R. in iulie 1980, [n.n] constituie un solid motiv de mindrie nationala“.

Intr-adevar, in 1983, Societatea de poezie (the Poetry Society) din Marea Britanie a instituit Premiul european de traducere de poezie (the European Poetry Translation Prize, in memory of Corneliu M. Popescu), patronat de prestigiosul Consiliu Britanic (the British Council), ca parte a activitatii acestuia de promovare a legaturilor culturale cu alte natiuni. Premiul este bienal si are ca scop incurajarea traducatorilor si a editorilor de poezie europeana in limba engleza; a luat fiinta in memoria lui Corneliu M. Popescu, conferindu-se prima data la 25 de ani de la nasterea acestuia (16 mai 1983) si reprezinta un omagiu adus talentului de exceptie al tinarului traducator.
Engleza poetica creata de autorul abia iesit din adolescenta – a carui limba materna nu era engleza si a carui experienta poetica (atit romana, cit, mai ales, engleza) nu putea fi, prin forta virstei prea tinere, decit restrinsa – este totusi incredibil de armonios inzestrata cu ritm, metru si rima, iar la Eminescu tocmai ritmul, asonantele si rimele formeaza o adevarata magie verbala.
Daca dintre editiile poeziilor eminesciene in engleza (sumar comentate) de cel mai mare rasunet s-a bucurat cea a romanului Corneliu M. Popescu, ar fi nedrept si-ar dovedi lipsa de rigoare sa nu fie macar diacronic semnalate traducerile meritorii, tot romanesti, ale altor antecesori, si anume a profesorului clujean Petre Grimm, unul dintre intemeietorii invatamintului de limba si literatura engleza in Romania, care a publicat in 1938 douazeci si sapte de poezii traduse, considerate de specialisti – sub raportul fidelitatii, al cursivitatii si al sonoritatii – deasupra nivelului editiei Pankhurst-Stefanovici, precum si editia Dimitrie Cuclin, aparuta in acelasi an. Desi aceasta din urma cuprinde un numar impresionant de poezii traduse, 78, cel mai mare de pina acum, din pacate, ele sint dificultuos transpuse in engleza.

Remarcabil compozitor si distins intelectual, D. Cuclin petrecuse aproape un deceniu intr-un mediu de limba engleza, fiind profesor la doua conservatoare americane (intre anii 1931-1938), ceea ce explica ortografierea americana a unor cuvinte si poate chiar dezinvoltura folosirii unui lexic modern in poeme ca Strigoii, Luceafarul, Calin (de exemplu, Arald, din Rege cavaler ajunge „gentleman-ul“ inceputului de secol 19). Uneori, chiar titlurile sint prea liber traduse, desi – cum prea bine se stie – in traducerea titlurilor nu se impun consideratii de ritm sau rima (My Love for Thee, pentru Iubind in taina sau Seeing again the forest pentru Revedere), iar alteori asemanarea „formala“ (eufemistic vorbind) a unor poezii – avind un motiv literar similar – este cam mare, ducind aproape la asemanare „verbala“ (Viata si The Song of the Shirt de Thomas Hood). Parca totusi e de preferat o „imitatie“ decit o distantare prea mare (cum se intimpla cu Foaie vesteda dupa Lenau, care nu prea mai este de Eminescu, ci de D. Cuclin dupa Lenau). Fara indoiala, o „defrisare“ de atare anvergura, facuta acum o jumatate de veac, nu putea fi decit o realizare de pionierat. Mai suparatoare si inexplicabila este „licenta“ de a crea o a cincea varianta la Mai am un singur dor prin alegerea cite unei strofe din cele patru variante ale poeziei reproduse in editia Scurtu.

Din volumul bilingv Levitchi-Bantas (Minerva, 1978), cuprinzind 67 de poezii (in linii generale, poemele mari redate intr-un spirit adecvat de cunoscatorul poeziei clasice anglo-americane Leon Levitchi si poemele mici, inclusiv toate sonetele, de Andrei Bantas), aceasta divizare aproape nu se resimte, unitatea stilistica a editiei fiind asigurata gratie unei consonante plieri, semantice si formale, pe valentele originalului. Cum remarca insusi Andrei Bantas, „s-a degajat, in mod tacit inca o idee, si anume aceea a imitarii, mai mult sau mai putin inconstiente, a unui model englezesc inrudit. Dupa parerea mea, inceputul Scrisorii I, in versiunea Levitchi:
«When, at night, with drasping eyelids, I blow out the candl’s flare,/ Time’s unending path is followed only by old clock there»
ne aminteste de inceputul Corbului lui Edgar Poe, prin ritmul sau pregnant, ceea ce este cu atit mai bine, cu cit atmosfera si tema – reprezentate si prin cuvintele «noapte», «luna» etc. – sint inrudite“.
Cu toate acestea, ideea imitarii, chiar daca, din fericire, nu se suprapune pe „teoria imitatiei“ (a fidelitatii absolute fata de forma) – antinomica „teoriei parafrazei“ (a fidelitatii absolute fata de continut), ambele depasite de evolutia traducerii moderne, nu este tocmai noua. Universitarul Petre Grimm transpusese Scrisorile inca din 1938, favorizat de metrul trohaic de 16 silabe existent in poezia engleza si intilnit, cum s-a vazut, la poeti ilustri ca E.A. Poe (in Corbul) si la Elisabeth Barrett Browning (in Lady Geraldine’s Courtship). Exemplul potrivit din P. Grimm il constituie tot inceputul Scrisorii I:

„When with weary eyes the candle I blow out, my thoughts still stray,/ While the clock alone is treating on old Time’s unending Way“,/ remarcindu-se pastrarea sensului si a unduirii versului original:/ „Cind cu gene ostenite seara suflu-n luminare,/ Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare“.
De retinut ca pentru poezia Dintre sute de catarge autorii editiei bilingve au preluat, ca semn de apreciere, versiunea lui Petre Grimm, „intrucit – recunosc ei cu sinceritate – nu am reusit s-o depasim la data publicarii volumului“.
Valoarea si onestitatea au fost rasplatite: Uniunea Scriitorilor a incununat versiunea bilingva, de rigoare academica, cu premiul sau, asa cum Academia Romana innobilase post-mortem versiunea miraculoasa a titanului adolescentin. O alta recunoastere a meritelor acesteia din urma a constituit-o selectarea din ea a traducerii Luceafarului si introducerea ca piesa de debut in volumul omagial plurilingv (10 limbi), intitulat Lucifer, titlu preluat dupa transpunerea in engleza, volum editat de Uniunea Scriitorilor, la 100 de ani de la aparitia poemului (1883). Purismul formal l-a cotropit si pe tinarul performer (cum la fel s-a intimplat cu cei doi eruditi anglisti), insa concesiile lui sint salvate printr-un irepetabil instinct al valentelor expresive ascunse de limba engleza. Uneori, dictia poetica usor arhaizata, apropiata de dictia poeziei romantice engleze, s-ar crede ca distanteaza textul de lectorul contemporan, dar ea demonstreaza exceptionala intuitie de a re-crea in limba engleza imagini proprii „starii de gratie“ eminesciene. Pina si unele din licentele poetice ale lui Corneliu M. Popescu reprezinta inovatii concepute in spiritul modelului ales.

Aceasta si nu alta este editia de autor care-l reda lumii anglofone pe Luceafarul poeziei romane, reverberindu-i ecoul pe meridiane. Astfel, pornindu-se de la „exceptionala versiune engleza a lui Corneliu M. Popescu [...] de o netagaduita frumusete si forta evocatoare“, au aparut in Pakistan, la Rawálpindi, in 1986, aceleasi 69 de poeme eminesciene traduse in limba nationala a Pakistanului, limba urdu, care, alaturi de hindi si bengali, se numara printre limbile cele mai vorbite la sud de Himalaia. O dovada in plus a recunoasterii internationale a editiei-etalon o constituie omagierea ei – la propunerea UNESCO – in cadrul celui de-al saselea Congres Mondial al Poetilor (World Congress of Poets, Madrid, 1982), prilejuind audierea unora din nestematele eminesciene (Glossa, Cind amintirile..., Sara pe deal). La festivitatile bienale de acordare a Premiului European de traducere de poezie se declama din Eminescu, iar notorietatea acestui premiu a contribuit la cresterea faimei sale, confirmata de comentariile pertinente asupra valorii versiunii lui Corneliu M. Popescu, comentarii aparute in ziarele londoneze (The Times, Tribune, Poetry Live) si semnate de prestigioase personalitati ale culturii britanice, precum poetul, eseistul si traducatorul Alan Brownjohn, presedintele Societatii Britanice de Poezie, initiatorul mentionatului premiu: „Popescu [...] a tradus in engleza o parte importanta din opera celui mai mare poet al Romaniei, Mihai Eminescu“, comparind, in continuare, reusita acestui demers cu cel obtinut de transpunerea in romana, a pieselor lui Shakespeare.

Lansat pe orbita, „Luceafarul romanilor“ incepe sa straluceasca in adevarata lui lumina. O dovedeste si prezentarea facuta in revista Muze noi (New Muses) de Jeno Platthy (directorul executiv al Federatiei Asociatiilor Internationale de Poezie (Federation of International Poetry Associations), presedintele celui de-al VII-lea Congres Mondial al Poetilor (Washington, 1983): „Eminescu a fost cel mai mare poet liric al Romaniei si detine inca acest titlu, dupa aproape 100 de ani de la moartea sa [...]. Poeziile sale nu au incetat de a fi iarasi si iarasi traduse in principalele limbi ale globului si, pe buna dreptate, Eminescu isi cistiga cititorii...“, precum si afirmatia lui Roy Mac Gregor-Hastie: „Fara vocea poetica singulara a romanului Eminescu, o definitie a termenului «poezie» ar fi fost nesatisfacatoare si nu si-ar fi justificat locul intr-un dictionar universal. El a crezut ca oamenii pot crea muzica din cuvinte si chiar poezie, din vietile lor“.

Fiind in atentia unor foruri culturale internationale, ca World Academy of Arts and Culture sau World Poetry Society Intercontinental, nationale, ca Arts Council of Great Britain, ori in preocuparile cetatilor universitare, precum University of London, University of Cambridge, Harvard University, Ohio State University, University of Michigan (ultima organizind in 18-19 ianuarie 1985 un simpozion Eminescu – Luceafarul poeziei romanesti, dedicat celei de-a 135-a aniversari a „celui mai mare poet roman“, simpozion precedat de lectura unei poezii din versiunea-etalon a lui Corneliu M. Popescu), fiind prezent in colectiile gigantelor si reputatelor biblioteci nationale, universitare etc. ca Library of Congress, British Library, Oxford University Library, Cambridge University Library, New York University Library s.a., atit prin articolele din marile enciclopedii, prin opera originala, prin exegezele care i-au fost consacrate, cit si prin nobila versiune a lui Corneliu M. Popescu, se poate spune ca vocea inconfundabila a lui Eminescu patrunde si in aria rostirii poetice anglo-americane, depasindu-se sensibil scepticismul privitor la intraductibilitatea liricii sale.

Insa, cum perfectiune nu exista, ci doar calea „atit de lunga“, spre absolutul de neatins, i se poate aplica si tinarului traducator ceea ce Eminescu insusi scria referitor la Shakespeare (singurul comparabil din punct de vedere lingvistic si cultural cu „Shakespeare-ul romanilor“): „Gresind cu tine chiar, iubesc gresala;/ S-aduc cu tine mi-este toata fala.“ Cei care tind s-ajunga „la steaua care-a rasarit“, iluminindu-se, ca apoi sa devina „icoana stelei ce... demult s-a stins... in departari albastre“ nu sint prea multi, iar cind apar, se impun greu recunoasterii unanime. Un exemplu l-ar putea constitui poetul american William D. Snodgrass, laureat al Premiului Pulitzer (deja traducator in engleza al baladei Miorita si al Legendei Mesterului Manole, dar si al citorva poezii de Eminescu, publicate relativ recent in periodicele romanesti Steaua, Cluj-Napoca si Tribuna Romaniei, Bucuresti). Va fi acest redutabil poet american un emisar benefic al culturii poetice romanesti in sfera culturii anglo-americane, va reusi sa induca un anumit mod de receptare prin re-crearea configuratiei lirice a poetului roman de geniu? Va putea el sa capteze imponderabilul, sa-l insufle „materiei“ lingvistice retopite, re-dind ideatica, orga de imagini, eufonia, melosul, spiritul „nepereche“, daruind astfel universului universalitatea „omului deplin al culturii romanesti“?
„...Si totusi, a fost observat de catre poet si amintit de catre filozof faptul ca poezia adevarata persista si in traduceri, pentru ca in materia schimbata pluteste inca un spirit de poezie a carui boare, chiar vaga, se poate simti“, conchide intelept Luigi Pareyson in a sa Teorie a formativitatii, concluzie sustinuta de transpunerile dintr-o limba in altele a poeziei titanilor „marii literaturi“ a lumii, deci si a lui Eminescu.