OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sensul profund al generatiei trebuie cautat in perspectiva ideologica

Faceti parte din generatia optzecistilor. Ce sens are pentru dumneavoastra cuvintul „generatie“?

Sensul prim si fundamental al cuvintului „generatie“ trebuie cautat in perspectiva ideologica. Inainte de orice, o generatie propune o schimbare ideologica. Aceasta explica faptul ca intr-o cultura sint putine generatii pentru ca, in timp, se produc putine schimbari ideologice. In cultura noastra cunoastem generatia pasoptista, generatia junimista, generatia criterionista, generatia optzecista, restul sint „grupuri“, „serii“ sau „promotii“. Derivate.


Anii ’90 se cuprind in cercul ideologic al optzecistilor

De ce?

Pentru ca este inoperanta si naucitoare cadenta de 30 de ani care, in conceptia unora, ar delimita o „generatie“de alta. Si de-a dreptul rizibila cadenta de 10 ani prin promotii care se succed din zece in zece ani. Periodizarea unei culturi de la un ’0 la alt ’0 sau prin contingente care aduna in acelasi flanc nepotul, tatal si bunicul despartiti unul de altul fix de 30 de ani de exercitii de defilare nu are nici macar o semnificatie didactica. Daca ar fi sa numaram din 30 in 30 de ani, considerind ca anii ’60 poarta toate insemnele unei generatii, ar trebui sa ne urcam pe delusorul anilor ’90 pentru a gasi batistuta urmatoarei generatii. Or, anii ’90 se cuprind, ca si 2000, in cercul ideologic al optzecistilor, cerc deschis prin anii ’70.

In ce moment plasati inceputul acestei periodizari?

Nebunia acestor cronologii artificiale s-a desprins in cultura noastra dupa razboi, in anii in care marii scriitori interbelici sau imediat postbelici zaceau in inchisorile comuniste sau erau interzisi. In mod normal, anii ’50-’60 ar fi trebuit sa fie anii de maturitate literara si de intensa mediatizare a scriitorilor care au debutat in anii ’30-’40, anii de senectute ai marilor scriitori modernisti. S-au creat in Romania dupa razboi in paralel doua literaturi si doua culturi: o literatura, o cultura oficiala, trasa la rindeaua ideologiei partidului comunist, cu accese nationaliste in anii ’60 (asa-zisa „redescoperire“ a „clasicilor“ etc. – din care se mai ciuguleste si azi), si o literatura neoficiala, reala, din fericire insuficient ascunsa, a marilor scriitori frinti in anii ’46-’50, revenita intr-un firesc continuum istoric dupa 1990. „Literatura de sertar“ care a aparut dupa 1990 nu a apartinut scriitorilor literaturii oficiale, ci scriitorilor care nu au fost atrasi de impostura perioadei comuniste. Nu inseamna ca in cei 45 de ani de comunism nu s-au afirmat grupari autentice. Sa ne amintim de „oniristi“ si de „Scoala de la Tirgoviste“. Sint grupari care n-au nici o legatura cu contabilitatea estetica oficiala prezenta in rapoartele secretarului general al partidului unic, dar si a micilor secretari generali ai uniunilor de creatie si a coordonatorilor de manuale scolare.


Refuzul imposturii literare

In opinia dumneavoastra, prin ce se distinge generatia optzecista?

Optzecistii sint primii care refuza in masa, fara echivoc, impostura literaturii artificiale si, cu riscul anonimatului, continua literatura reala. Ei nu au fost pacaliti nici de primitivitatea primilor proletcultisti ai anilor ’50 si nici, mai ales, de aparenta redesteptare a proletcultistilor luminati ai anilor ’60.
Infiintarea Cenaclului de Luni in 1977 a grabit dezvoltarea unei noi constiinte estetice si morale. Meritul este deopotriva al lor, dar si al lui Nicolae Manolescu si, putin mai tirziu, al lui Mircea Martin. Mi se pare semnificativa urmatoarea intimplare. Prin februarie 1977 a intrat pe usa redactiei Convingerilor comuniste Radu Calin Cristea. (In treacat trebuie spus ca in Coco au fost publicate texte fundamentale ale optzecistilor.) Eram inauntru mai multi redactori-studenti impreuna cu redactorul sef, asistentul pe atunci, Vasile Macoviciuc. Radu l-a rugat pe Bazil sa publice in Coco poezii de-ale membrilor cenaclului literar universitar. La infiintarea acestui cenaclu participasem si eu cu un an inainte, dar, pentru ca secretarul studentilor comunisti ai centrului universitar Bucuresti, tov. Bontas, ne obligase sa semnam un regulament de functionare, m-am retras. Am ramas oarecum surprins ca cenaclul se infiintase totusi. L-am intrebat pe Radu cum merge si mi-a spus ca nu prea grozav, ca membrii se cearta tot timpul intre ei si ca nu se pot trage niste concluzii. I-am spus ca singura solutie ar fi sa fie chemat un profesor de la Filologie pentru ca majoritatea erau filologi si isi cunosc profesorii. „Pe cine?“, m-a intrebat. Pe Manolescu sau pe Simion. Dar, i-am spus, cred ca Simion va refuza, e prea batrin sa mai inteleaga ceva, Manolescu insa, la 38 de ani, poate accepta, este inca suficient de tinar sa inteleaga. Dupa o saptamina, Radu mi-a comunicat acceptul lui Manolescu si, dupa alta aproape o saptamina, pe 3 martie, a avut loc prima sedinta a Cenaclului de Luni. As fi putut sa-l numesc pe Mircea Martin, dar, in mintea mea, Martin avea vreo 25 de ani. In realitate, Manolescu si Martin sint de-o virsta. Despre Manolescu credeam, in schimb, intr-o vreme, ca este mult mai in virsta. Am citit eu si Vasile Poenaru, un „filozof“ si un „filolog“ – ne-au criticat si laudat Traian T. Cosovei, Ion Stratan, Radu C. Cristea, Florin Iaru, Al. Musina, Matei Visniec, Viorel Padina, Gabriel Stanescu, Roman Istrati si altii, pe care acum nu mi-i mai amintesc. A doua seara s-a produs nenorocirea care i-a unit pe toti romanii citeva saptamini – cutremurul din 4 martie. Le-am spus lui Padina si Visniec, dupa un timp, ca, in cele din urma, si in literatura romana se va cutremura ceva.


Constiinta unei ideologii culturale si morale

Cum a inceput procesul de cristalizare a generatiei optzeciste?

Scrisesem intr-o alta revista studenteasca, prin 1975, ca generatia mea are nevoie de un spiritus rector si ca aceasta generatie, de va exista vreodata, va declansa un nou pasoptism. Manolescu a fost un spiritus rector al optzecistilor, nu numai al celor „bucuresteni“. Prin 1980, Cenaclul de Luni capatase notorietate nationala si aici au citit majoritatea optzecistilor, indiferent de zona universitara in care se formase fiecare. Constiinta unei ideologii culturale si morale s-a nascut aproape simultan la Bucuresti, Iasi, Cluj, Timisoara si Craiova. Echinoxistii anilor ’80 au putine lucruri in comun cu echinoxistii anilor ’70.

Ce anume considerati ca s-a modificat in mediul literar romanesc o data cu optzecistii?

Li s-a reprosat inca de la inceput optzecistilor ca sint negatori zgomotosi, ca sint obraznici, ca nu tin seama de traditie. Care traditie? Traditia subreda a literaturii oficiale, bineinteles, a „nationalilor“ din manualele scolare si din rapoartele congreselor p.c.r.-ului. „Traditia“ scriiturii atemporale si anistorice a lui Nichita Stanescu, Ion Alexandru, Ion Gheorghe, dar si a celei „angajate“ a lui Nicolae Dragos, Adrian Paunescu, Nicolae Dan Frunteala, Mihai Beniuc, Dan Desliu etc. etc. Ideologia postmoderna s-a dezvoltat in anii ’80 si s-a amplificat de atunci incoace. Descoperirea lui „eu“ si a lui „tu“ ca alta forma a „eu“-lui, a subiectivitatii in comunicare libera, netrucata a spulberat toate frustrarile si ignobilitatile estetice, morale si civice. Optzecismul ca ideologie este relevant in special in tarile cu sisteme dictatoriale, in estul Europei, dar si in Spania si Portugalia si in tarile latine. Ceea ce se intimpla in aceste tari in jurul anilor ’80, in Statele Unite se intimpla cu 15-20 de ani mai devreme. Saizecismul romanesc nu are nimic in comun cu saizecismul american. Optzecismul romanesc sincronizeaza literatura romana cu literatura occidentala, dar creeaza si continuitate literaturii reale autohtone. Rescrierea istoriei literaturii romane postbelice mi se pare marea obligatie a momentului.

In alta ordine, scriitorii optzecisti sint printre putinii care nu s-au plins de schimbarile de la sfirsitul lui 1989. S-au integrat firesc intr-o lume care exista cu 10-15 ani inainte in spiritul lor, in ideologia lor. Optzecistii au declansat o revolutie spirituala inaintea celei sociale. Au realizat o forma speciala de dizidenta morala, intelectuala, estetica – inexistenta (la nivelul unui intreg contingent) la contingentele anterioare. A face „pierduta“ generatia ’80, in contra tuturor evidentelor, este o forma de restaurare si de incultura. A te face ca „demisionezi“ din aceasta generatie – cum ne-au anuntat domnii Cistelecan, Podoaba si Musina – este un mod de a dezerta in fata unei evidente. Generatia nu este insa o umbrela cu care te aperi pina in posteritatea ultima de ploile acide ale criticii. Generatia nu-ti da nici talent, nici forta. Cartarescu avea dreptate cind afirma ca nu-l mai intereseaza „generatia“. Este cu totul altceva. Individualitatile autentice isi poarta singure de grija de la un anumit moment. Valoarea iese din efectul controlat al generatiei si se rasfringe in atemporalitate. Faptul de istorie literara devine secundar si desuet. Sint, din pacate, multi optzecisti care traiesc in aceeasi atmosfera de revelatii ideologice si estetice ca si acum 20-25 de ani. Daca pina la 30 de ani nu ai facut ceea ce trebuie facut si scris, la 50 de ani ramii ceea ce ai fost: un membru purtator de cravata de generatie si atit. Cu cit sint mai vizibili mai multi purtatori de cravata de generatie, cu atit generatia este mai departata de marea explozie initiala. E locul si timpul unei alte explozii. Daca nu de generatie, atunci de individualitati. Este exact ceea ce se intimpla acum in literatura romana. Explozii de individualitati. Nu sint sigur ca o alta generatie, o alta ideologie deci, se va forma curind.