Oferta Bucureştiului cultural devine,
de la o lună la alta, din ce în ce mai variată. Concerte şi
festivaluri se succed cu o rapiditate ameţitoare, iar piaţa cărţii,
dincolo de tradiţionalele tîrguri, se bucură de lansări
neconvenţionale, cu invitaţi de pretutindeni şi cu sesiuni de
autografe incluse. Parcă niciodată efervescenţa proiectelor n-a
fost atît de variată şi de firească, pînă la urmă.
De-acum principala problemă devine credibilitatea şi calitatea în
contextul cantităţii. Nu ne mai putem plînge că nu avem unde
merge, ci putem compara ofertele. Încet, încet, fiecare
zi capătă o identitate a specificului literar, după cum locaţiile
atrag un anume tip de program. Fie că e spaţiu alternativ (Club A,
Poeticile cotidianului ale lui Răzvan Ţupa), fie că ne referim la
oficialitatea unor cenacluri (la Muzeul literaturii, „la Mincu“ –
Euridice sau, mai nou, la Deko), evenimentele se înmulţesc
(s-a deschis de cîteva săptămîni Cafeneaua critică la
Casa studenţilor) şi concură semnificativ, în ideea creării
unor amatori pentru acest gen de evenimente.
Revenirea în peisaj a Efectului
de seară m-a bucurat dintr-un motiv foarte simplu. Ac-centul nu cade
exclusiv pe lumea literară. Început în noiembrie 2006 în
Underworld, proiectul s-a mutat după patru ediţii în Green
Hours, care-l găzduieşte şi-n prezent. Printre invitaţi: Augustin
Cupşa, Radu Afrim, Mugur Grosu, Vera Ion, Eugen Istodor, Teo
Herghelegiu, Simona Popescu, Geanina Cărbunariu, Miruna Vlada,
Carmen Vidu.
În principiu, pentru acest sezon,
schema rămîne aceeaşi. Doi invitaţi, unul din zona
literaturii, celălalt actor sau regizor, într-un interval de 2
ore, într-un fel de interviu bilunar, cu public. Pe fundal,
proiecţii din spectacole şi un minirecital literar. La prima ediţie
din noua serie, organizatorii, Cătălina George şi Ovia Herbert,
i-au avut ca invitaţi pe Mihail Gălăţanu, poet nouăzecist,
redactor-şef al revistei Flacăra şi pe Răzvan Oprea, actor român
din noua generaţie, pe care-l puteţi vedea pe scena Naţionalului,
în piesa Complexul România, sau la Teatrul Mic, în
mady-baby.edu.
Cum toate materialele se vor putea
regăsi în viitorul apropiat pe blogul proiectului:
http://efectuldeseara.wordpress.com, am selectat, în
exclusivitate, fireşte, trei intervenţii din întîlnirea
de joi, 27 noiembrie. Pentru 11 decembrie, Tania Popa şi Andrei
Gamarţ vă vor vorbi despre viaţa din spatele scenei şi despre cea
din spatele cărţilor.
Mihail GĂlĂŢanu:
„Vă dau un exemplu pornind de la
percepţia generaţiei foarte tinere, despre cum era în
comunism. Lucram la Evenimentul zilei, în 2003, cînd
cineva a avut ideea să facem un material cu un puşti de 18-20 de
ani, în care să-i întrebăm cum cred ei că era în
comunism. Cum nu înţelegeau ce vrem de la ei, am făcut
următorul test: l-am întrebat pe unul singur ce credea că
se-ntîmpla. El spunea: «Vă uitaţi la televizor».
«Nu ne uitam», îi explicam că la televizor te
puteai uita 1h/zi. «Vedeaţi filme», zicea el. «Nu
erau filme», i-am spus. «Cum aşa? Şi-n vremea asta ce
făceaţi, golanilor, voi o ardeaţi pe net?»
Universitas a fost locul geometric al
Generaţiei ’90. După cum se vede, N. Manolescu nu pomeneşte în
Istoria critică nici un cuvînt despre Generaţia ’90. Totul
se închide la 1989 şi după aceea, la foarte puţine nume.
Cred că-n aceşti aproape 20 de ani, literatura română s-a
schimbat cel puţin încă o dată la faţă. Generaţia ’80
are o propunere literară legată de textualism, de ludic, de o
coborîre în real. Modelul este poezia americană. După
ei, vin nouăzeciştii, generaţie sau, cum îi plăcea lui
Laurenţiu Ulici, promoţia, şi propune mai degrabă un binom: sex
şi sacru. Textul antologic îl semnează, paradoxal poate, Al.
Cistelecan: Sex şi mătănii. Generaţia ’90 recuperează cîteva
lucruri fundamentale: sacralul, care nu era prezent înainte din
motive evidente, şi sexul. Sînt două feţe ale aceleiaşi
monede. Apoi ar fi limbajul argotic, ţinînd cont de libertatea
de exprimare care urmează esopismului de dinainte. În plus, nu
cred că Generaţia ’90 a fost constrîngătoare faţă de
douămiişti, pe cînd Generaţia ’80 a fost castratoare faţă
de nouăzecişti. Se recuperează o atitudine relaxată în
poezie, care nu are modele din afară, pur şi simplu e autarhică,
practică un soi de neoexistenţialism, care nu mai e ludic.
Textualismul este însuşit, ca un procedeu firesc, la fel cum
procedează douămiiştii mai apoi, luînd sexul de la
nouăzecişti, de unde să-l ia din altă parte?, ca pe un bun al
lor. Şi mai există recuperarea unei metafizici existenţiale.
Acestea sînt diferenţele specifice, clare, pregnante, între
nouăzecism şi optzecism. Pe de altă parte, Generaţia ’90 are
mari poeţi: Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Cristian Popescu,
Lucian Vasilescu. Dacă pun aceste nume pe masă, vreau ca şi
Generaţia ’80 să pună patru nume de acelaşi calibru.“
Răzvan Oprea:
„Mă motivează foarte mult să joc
în spectacolele cu tematică socială. Pentru un artist,
realităţile social-politice, care sînt groaznice, sînt
mană cerească. Complexul România e un spectacol tezist, care
acuză poporul român de laşitate, de incapacitate de reacţie.
Acum cîţiva ani nu avea cum să se joace la Naţional, dar
acum se poate. Ceea ce mă supără foarte tare e obsesia găştilor:
ori eşti independent, ori eşti la Naţional. E o obsesie a culturii
române, una de provincie şi de excepţie, care nu ştie
ce-nseamnă toleranţa. Nici în artă, nici în altceva.
Şi mai e ceva foarte dureros. Moartea acestei naţiuni e lipsa de
curaj. Nimeni nu-şi asumă nici cine e, nici ce-a făcut. Mulţi am
fost o rotiţă în mecanismul de imbecilizare, care continuă
şi astăzi, dar sînt foarte puţini cei care mai recunosc
asta. Este un moment în spectacol în care întrebăm
în sală dacă mai ştie cineva hitul Am cravata mea, sînt
pionier. 99% se fac că plouă. Nu zic nimic. Şi dacă întrebi
în mod concret pe cineva: «Dumneata pari să ai 29-30 de
ani, sigur ai fost pionier», începe şi-ţi spune: «Nu,
dom’le, n-am fost.» «Cum n-ai fost, dar unde-ai făcut
şcoala, în America?»“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters