OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Timpul trecut nu este sursa de viata decit pentru cel care il retraieste mereu intr-o tisnire straluminata, o fulguranta epifanie...
(Louis-René des Forêts, Ostinato,
Paris, Gallimard, 1997).

Literatura Marianei Sora deruteaza, surprinde cititorul. Sint, in romanul Marturisirile unui neispravit (Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1999), in memorii (O viata in bucati, Editia a II-a revazuta si adaugita, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 2001) sau in jurnal (Cenusa zilelor. Jurnal, 1997-2001, Bucuresti, Editura Albatros, 2002), strategii intertextuale care scapa unei priviri grabite – de fapt, subversiuni formale, aflate in infractiune fata de codul narativ traditional. Ele privesc destituirea personajului din functia (clasica) de element organizator al istoriei ori evacuarea reflexelor de structurare a textului printr-o logica a actiunii. Ceea ce este privilegiat, in literatura aceasta, este relatia scriitor – cititor, in detrimentul celei de narator – personaj sau narator – univers narat.

O combinatorie a formelor si a procedeelor care deplaseaza punctul articularii unei povestiri inspre productia sa efectiva. Personaje en trompe-l’œil, celule narative repetate, intriga dislocata: sintem departe de „literatura obiectiva“. Lucru oarecum previzibil in textele veridice – sau presupuse ca atare, printr-un pact initial cu cititorul, privitor la gen si la constringerile sale, asadar in memorii si in jurnal; mai neobisnuit in roman, unde surpriza vine chiar din (falsul) incipit – Cuvint inainte – si „explicatiile“ legate de textul ce urmeaza sa fie citit: „Desigur, prin insusi caracterul ei fragmentar si prin diversitatea modalitatilor stilistice, prin alternanta pasajelor lirice si epice a marturisirilor si fabulatiilor mai mult sau mai putin parabolice, ea sscrierea de fatat intra in categoria romanelor experimentale sau a romanelor-eseu, reclamindu-se astfel de la inaintasi ilustri.

Anonimul se arata a fi nedeterminat si disponibil asemenea «omului fara insusiri», indefinibil ca si acesta printr-un complex relational sau prin fiinta sa sociala cu care eul sau nu coincide. El se scufunda in aduceri-aminte, umblind uneori pe cai proustiene in cautarea timpului pierdut.“ (Marturisirile unui neispravit)
Sensul pe care il acopera subversiunea literara a luat, astazi, nenumarate forme – in functie chiar de cei care o practica (autori, cenzori, context biografic sau social etc.), ca si de definitia insasi data literaturii. Ceea ce si explica, de altfel, faptul – subliniat de Roland Barthes, in Le degré zéro de l’écriture – ca subversiunea romanticilor, de pilda, nu se situeaza la acelasi nivel cu cea asociata modernitatii. Dincolo de strategii, subversiuni, marturisiri, intilnim, la Mariana Sora, un efort de unitate, de reconciliere cu sine, care urmareste adecvarea dintre eul enuntarii si lume: „A-ti reaminti e o predilectie de om batrin.

Le place si altora, inca tineri, sa scormone in trecut, e insa firesc ca pornirea de a umbla in cautarea timpului pierdut sa devina o meteahna pe masura ce timpul creste-n urma ta si-n fata scade, cind abia mai zaresti ceva inainte, cind uitatura se loveste de zidul ce se apropie, iar clipele, la spate, s-au adunat noian. Atunci, rememorarea te leaga de viata cum te legau inainte vreme proiectele. Sa fie doar atit? O ancora cu ajutorul careia incearca sa se agate de ceva ferm corabia in deriva, impinsa de vinturi inexorabile spre marginea marilor, unde apele se precipita ducind nava cu ele in prapastii de haos? Sa fie un remediu al dezolarii de a nu mai fi bun de altceva, un panaceu al neputintei? Oricind, insa, rememorarea scoate, din depozitul sau ascunzisul lor, entitati ce duc acolo o existenta sui generis; ele subzista in modul lor propriu, nestiute de nimeni, pina ce se ivesc din nou in lumina, de la sine sau dinadins rechemate. Ele pot avea uneori mai multa putere asupra prezentului decit faptele din lumea inconjuratoare, lucrurile adesea neutre din realitatea imediata.“ (O viata in bucati)

Pertinenta notiunii de roman autobiografic poate fi stabilita concret, luind in consideratie geneza textelor, precum si gradul de fidelitate referentiala a povestirii. Este, insa, mai dificil sa decidem asupra acestei pertinente in ce priveste perspectiva contractuala a pactului cu receptorul. Pactul romanesc, pe de o parte, si cel autobiografic, pe de alta, par sa functioneze dupa un principiu al excluziunii. Les mots, de pilda, care ocupa un loc special in opera lui Sartre, reprezinta o autobiografie sau „tot un fel de roman“ (Situations X, Paris, Gallimard, 1976)? Doubrovsky crede ca autofictiunea presupune rescrierea in sensul fictiunii – adica al respectului unui pact fictional – de catre un autor care este deopotriva narator si personaj; asadar, dupa el, autofictiunea ar fi exact contrariul romanului autobiografic (in Autobiographiques. De Corneille à Sartre, Paris, PUF, coll. „Perspectives critiques“, 1988). De altfel, expresia „roman autobiografic“ este cu mult prea apropiata, legata, printr-un complex conceptual si nenumarate exemple, de cea de „autobiografie“ pentru a nu provoca niste confuzii; mai potrivita ar fi, poate, expresia „roman personal“. Dar distinctia dintre pactul romanesc si pactul autobiografic nu este citusi de putin intangibila; dupa cum nu pare sa fie nici antinomia – si ea teoretica – dintre factual si fictional. De altminteri, pactul romanesc nu mai este acelasi ca in secolul al XVII-lea, de pilda, unde toposul liminar („istoria care urmeaza este adevarata“) era deja un indiciu de fictiune.

La Mariana Sora, nu este vorba doar despre o inspiratie autobiografica, sa spunem, ci de o strategie intreaga, care duce la constituirea unei personalitati si a unui adevarat program, prin jocuri multiple, unele subversive, cum aminteam, altele explicite, formale, predictibile sau constringatoare ale scrierii. intr-un anume sens, despre o constructie de sine este vorba aici, iar aceasta nu poate fi dusa la capat decit pe calea (in sensul, ordinea, dupa exigentele) scrisului.
Or, proiectul Marianei Sora este intrucitva diferit de proiectul autobiografic propriu-zis. Caci el se naste din confruntarea genului cu povestirea de fictiune, pe de o parte, cu scrierea de tip referential, pe de alta. Contractul de lectura garanteaza, in principiu, autenticitatea istoriei povestite. Autobiograficul intretine, asadar, la Mariana Sora, un raport diferit cu realitatea; el inseamna refuzul fictivului dar nu si al literarului (ori, mai bine spus, al literaritatii), in ciuda unei griji permanente fata de faptul trait. O tensiune constanta intre sinceritate si expresia literara, intentia (si pretentia) de a genera deopotriva un discurs veridic si o opera de arta:

„Dar intrebarea ce-ti munceste craniul ramine... Ca un sfredel: ce-ai facut toata viata?, Ce-ai facut din viata? Zilele scurse unde s-au dus? Oare toate au rasarit doar spre a apune, oare toate s-au tot dus fara folos?
«Qu’as-tu fait, toi que voilà pleurant sans cesse,
Qu’as-tu fait, toi que voilà de ta jeunesse?»
O intrebare ce se leaga, in mod firesc, de cea precedenta, fiind la fel de chinuitoare, este cea privind relatia dintre destin si libertate. Din toate cite savirseste un om de-a lungul vietii, care sa fie partea inevitabila numita soarta, si cita este contra-partea puterii sale de a realiza ceva din ce s-a simtit chemat (sau dator sau capabil) sa infaptuiasca? Oricum, alaturi de eterna milogeala «Da-mi, Doamne, zile!», se impune inca una: „«Da-mi, Doamne, putere sa fac ceea ce sint chemat sa fac!». Ce anume? Desigur, rari sint cei care, ajunsi la senectute, isi pretind lor insile sa (mai) realizeze (cite) ceva. Poate doar descreieratii posedati de ideea fixa ca ar fi capabili (deci obligati) sa transmita altora un soi de mesaj, citeva versuri, o poveste, in sfirsit, ceva ce se numeste o creatie iesita din capul si din inima lor“ (De senectute, volum in pregatire).

La Mariana Sora, intentia nu este apologetica, asa cum se intimpla in alte discursuri autobiografice; nu tine nici de o autovalorizare. Ramine, insa, aici, o exigenta interioara a adevarului. Cu alte cuvinte, nu situarea in raport cu un eveniment are neaparat relevanta, cit necesitatea de a salva autenticul. O viata in bucati, de pilda, este o istorisire retrospectiva, contine, asadar, elementele constitutive ale unei naratiuni omogene: cadrul spatio-temporal, personaje recurente, inlantuirea unor fapte, care, daca nu dau chiar impresia unei stricte cronologii, cel putin stabilesc consecutivitatea etapelor. Dar ea mai inseamna si auto-teoretizare, punere in raport a operei si a propriului sau parcurs, a cartii scrise si a cadrului (epistemologic sau de alta natura) in care se situeaza, a actului propriu-zis al scrierii si a conceptualizarii acestuia.

Cum este, prin urmare, descrisa, povestita, pusa in scena viata aceasta? Este ea pretextul sau firul rosu, elementul fondator al unei expresii a sinelui?
in mod vizibil, la Mariana Sora, experienta, ca si privirea asupra lumii exterioare sint generatoare de autobiografic; istoria personala este mereu (sur)prinsa de/in contradictiile, convulsiile sau rasturnarile lumii traversate: „in fond, nu e neplacut sa traiesti in vremuri tirzii, dintre cele ocarite ca decadente. E drept ca, atunci, cunoasterea se extinde mai mult pe orizontala, in toate directiile, decit pe verticala, spre adinc si spre inalt; ce a tisnit cindva din strafunduri si s-a inaltat spre zenit se largeste acum si se raspindeste – ai ce consuma. Si poti ramine simplu consumator cu o constiinta oarecum linistita, stiindu-te la rind cu ceilalti. Oare nu eram intr-adevar in plin alexandrinism? Cel putin credeam, poate, ca asa era, sau poate se atinsese un stadiu mai avansat al declinului. «Sinuciderea Europei» doar avusese loc mai demult, pe cind generatia noastra se ivea in lume, din nou Atena si Sparta se infruntasera indelung, se sfisiasera, era timpul ca urmasii sa stringa, sa sorteze si sa imparta mostenirea lasata“ (O viata in bucati).

Este, desigur, aici, o obiectivare a sinelui; ea apare in conditii socio-istorice specifice, aceleasi care le-au permis predecesorilor sa se situeze ca fiinte autonome, distincte unele de altele. Crestinismul si modelul inaugural al Confesiunilor Sfintului Augustin au accentuat cultura „privirii asupra sinelui“, cum spune Philippe Lejeune (in L’autobiographie en France, Armand Colin, coll. „Lettres, cursus“, Paris, 1998 s1971t). Demersul Marianei Sora raspunde tocmai dorintei de a dura, de a lasa o urma, un fel de a pune stapinire pe timp prin istorisirea retrospectiva, unde temporalitatea individualitatilor reconstituite este un mod al distantarii si un mod al marturiei in aceeasi masura, o pendulare intre eterogenitatea si omogenitatea unui „eu“ auctorial care sterge asperitatile trecutului, elimina orice contur evanescent, pentru a nu pastra decit miscarea, deplasarea perpetua de la un eveniment la altul ori printre figurile evocate: „Dar sa reiau povestea de unde am lasat-o.

Personajul «eu» – poate va mai amintiti – l-am lasat stind la fereastra, privind lumea care alerga spre centru pentru intimpinarea trupelor americane, privind apoi strada pustie, privind peste acoperisuri spre vest, unde turma cladirilor se pierdea in zare, in albeata miriadelor de puncte sclipitoare in aerul de vara, privind in cele din urma in gol. Frustrata, inciudata de prudenta alor mei“ (O viata in bucati).

„Je suis moi-même la matière de mon livre“, spunea Montaigne. in aceeasi masura, la Mariana Sora, confidentele, reproducerea unui dialog, teoretizarea se leaga strins de pulsiunea autobiografica. De aici si oscilatia perpetua intre hazardul diacroniei ori factual si structurile unui parcurs, sensul unei traiectorii; intre doua spatii complementare – cel exterior, cu experienta rememorata, pe de o parte, si cel interior, cu insertiile unei constiinte reflexive. intreaga tensiune generatoare a cartilor sale sta tocmai aici, in miscarea permanenta dintre cele doua spatii. De altfel, metaforele spatiale sint omniprezente: de la spatiile fizice la cele intelectuale – cerc familial, cercuri de prieteni, orasele traversate: Parisul dintre cele doua razboaie, Grenoble, Vallouise ori Chatenay-Malabry... Fiecare spatiu se cere cucerit fara a-l pierde din memorie pe cel precedent.

Iar ceea ce era ecloziunea lenta a unei vocatii, initial, care afla, in drum, complicitati, incurajari, prietenii remarcabile, devine constructia unui destin. Recunoastem, astfel, legatura directa cu eseurile lui Montaigne, dar si cu modelul augustinian, unde vocatia si expresia acesteia se intilnesc, la un moment dat, pentru a nu se mai desparti niciodata. Religioasa sau spirituala la predecesori, la Mariana Sora ea este intelectuala; este vocatia scrisului: „Un demon real, cel al scrisului, nu m-a parasit insa nici atunci cind s-ar zice ca eram obsedata numai de trairea bruta: gasesc o notatie datata «a doua zi dupa nastere» despre un proiect de nuvela, constind din redarea acelei trairi minut cu minut, urmarind concomitent cum ne poarta timpul ca un tren care traverseaza statiunile vietii fara a se opri vreodata; linearitatea relatarii din primul plan urma sa fie diversificata prin intercalarea unor momente si stari din trecut, trezite in constiinta ca prezente. Preocuparile au revenit deci numaidecit la normal...“ (O viata in bucati).

O viata singulara, traita din plin, care sparge, de fapt, individualitatea, pentru a recupera universalul. in acest sens, cartea scrisa devine, mai curind, marturie si testament, trece dincolo de istoria personala, dar pastrind o fidelitate constanta fata de exigentele scrisului. Caci Mariana Sora se reprezinta intotdeauna ca scriitor – o autoreprezentare unde granita dintre persona (in sensul dat de teoria literara acestui termen) de scriitor si viata reala este suprimata. Din configuratia aceasta de scriitor – constructie textuala inainte de toate – Mariana Sora nu iese, practic, niciodata: totul este orientat si organizat in jurul scrierii devenite, cu timpul, o necesitate absoluta. insa Mariana Sora merge mai departe – printr-un fel de teoretizare care structureaza gestul autobiografic, „tressage du vécu et du théorisé“, cum ar spune Doubrovsky. Nu este vorba doar despre inscrierea, identificarea ori reproducerea unor urme lasate de timp, ci si de consfintirea lui „scriu“ ori „sint scriind“: a se situa intr-un punct de vedere asupra vietii in timpul vietii, prin afirmarea unei omogenitati intre scriere si scurgerea anilor.