OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La extremitatea sudică a înălţimilor Carmel, îndată ce şoseaua lasă în urmă Haifa şi se îndreaptă spre Tel Aviv, călătorul zăreşte pe povîrnişul coastelor pietroase, printre măslini, zidirile unei discrete localităţi, semnalată de indicatoare plasate în intersecţie: Ein Hod. Denumirea ar fi dispărut de pe hartă, odată cu resturile fostului sat arab, abandonat de locuitori, dacă nu intervenea iniţiativa lui Marcel Iancu, în 1953, ca amplasamentul, împreună cu puţinele case rămase în picioare, să capete destinaţie specială, în vederea fondării unei colonii de artişti plastici. Iniţiativa a găsit imediat aderenţi, în jurul maestrului s-au grupat discipoli din toate generaţiile, s-au înmulţit atelierele personale de pictură, sculptură, grafică, gravură, s-au deschis cursuri pentru tineri dornici să deprindă tehnica ţesăturilor, a imprimeriei şi a modelării metalelor. Cu timpul, faima locului s-a întins în lume. Jean Cassou va evidenţia, în Panorama artelor plastice, efortul rodnic depus de Marcel Iancu, inspirat de tradiţia aşezărilor comunitare de pictori existente, pînă la Primul Război Mondial, în Germania sau Elveţia. Experienţa integrării în asemenea aşezări, familiară lui Hans Arp sau lui Arthur Segall, a fost transmisă lui Marcel Iancu îndată ce toţi trei s-au întîlnit şi conlucrat în ambianţa de răzmeriţi a Cabaretului Voltaire.

 

Cum s-a născut şi cum s-a dezvoltat Ein Hod mi-a fost dat să aflu direct de la inimosul fondator. Împrejurările memorabilei întîlniri se găsesc consemnate pe larg în Secolul 20, nr.1-2-3, 1979. Revista i-a dedicat, atunci, un adevărat album de opinii, reconstituiri, fotografii documentare şi reproduceri, aceasta fiind întîia readucere în atenţia opiniei publice a activităţii lui Marcel Iancu, după 40 de ani de cînd o lucrare a pictorului nu mai figurase pe simezele Bucureştilor, iar despre contribuţia sa, ca arhitect, la modernizarea Capitalei nimeni nu mai pomenea. Cînd şi cînd, în vremea din urmă, mai primise vizite din ţară, consemnate sub formă de interviuri ba de poetul Ştefan Iureş, ba de pictoriţa Matilda Ulmu (soţia scriitorului Ieronim Şerbu), ba de un destoinic gazetar clujean, dl Grubea. După apariţia microantologiei din Secolul 20, am mai purtat cîteva convorbiri în locuinţa maestrului din Ramat Aviv. Două erau, în acel moment, preocupările sale prioritare. Să vadă tipărită monografia-album realizată în colaborare cu A.B. Yoffe (ieşea de sub tipar în 1982) şi să izbutească proiectul ridicării unei clădiri chiar în inima Ein Hod-ului, amenajată ca spaţiu memorial sub emblema DADA. Edificiul era gata în 1983, cu puţin timp înaintea morţii artistului, aproape nonagenar. Un întreg nivel al memorialului este rezervat reconstituirii traseului marcat de evoluţia creatoare a lui Marcel Iancu; numeroase exponate ilustrează perioada maturităţii petrecute în România. Legatara moştenirii prolificului artist, fiica sa, doamna Dady Iancu, a înzestrat muzeul cu tablouri de mare calitate, desene originale, exemplare din revistele unde colabora părintele său, vechi fotografii şi alte componente preţioase din arhiva familiei. O vizită în muzeu rămîne, pentru oricine, de neuitat. Tocmai fiindcă muzeul din Ein Hod a devenit el însuşi un reper istoric, oficialităţile au decis să aniverseze, cu fastul cuvenit, împlinirea unui sfert de veac de cînd el era inaugurat în prezenţa şefului de atunci al statului Israel şi cu participarea ilustrului pictor şi arhitect.

 

Aproape concomitent cu festivităţile de la Ein Hod, librăria Cărtureşti din Capitală invita publicul să ia act de lansarea pliantului intitulat „Traseu urban Marcel Iancu – începuturile arhitecturii moderne în Bucureşti. Case şi imobile construite între 1929-1938“.

 

E salutară preocuparea de a sistematiza ce şi cît a făcut Marcel Iancu pentru a inculca bucureştenilor gustul modernizării arhitecturale şi urbanistice. Pe o hartă precis divizată în zone distincte, sînt plasate 18 dintre reperele identificate pînă în prezent ca reprezentînd construcţii după planuri elaborate de numitul arhitect. Mai puţin salutară este eroarea de a omite faptul că explorarea şi inventarierea zestrei arhitectonice lăsate de Marcel Iancu a început mai de mult. Pliantul pus în circulaţie rezumă cercetări anterioare din partea mai multor colective, angrenate, mai întîi, în realizarea expoziţiei din 1994, Bucureşti, anii 1920-1940, între avangardă şi modernism, apoi, peste doi ani – cînd se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Marcel Iancu –, în organizarea marii retrospective de la Muzeul Naţional de Artă. În ambele cazuri, s-au editat cataloage consistente, bogat ilustrate, pe baza materialului documentar cules riguros din biblioteci şi arhive, cu rezultate spectaculoase, în premieră, din care se înfruptă acum copios cîteva persoane ivite la praznicul sponsorizărilor, venite din neantul anonimatului, fără nici o realizare, cu scopul de a le credita profesional. Este un atentat la corectitudinea deontologică să se treacă peste meticuloasele investigaţii datorate doamnelor arhitect Anca Bocăneţ şi Ana Maria Zahariade sau să se şteargă cu bure-tele indiferenţei revelaţiile publicistice aduse de arh. Nicolae Lascu. Care sînt cauzele absenţei de pe lista imobilelor autorizate la solicitarea lui Marcel Iancu este greu de apreciat. Sînt scăpate din vedere clădirile din str. Olteni 12, din str. Paleologu 5 bis, din str. Labirint 118 şi altele, fără nici o explicaţie. Că s-a lucrat, astăzi, pe documentarea făcută de alţi cercetători, adevăraţi specialişti, o trădează formule din legendele aferente unor fotografii, absolut identice cu explicaţiile din Catalogul tipărit acum vreo doisprezece ani. Ce se spune, de pildă, despre casa „Maria Lambru“ („Este prima vilă construită de Iancu în noul cartier rezidenţial din nordul oraşului“) repetă cuvînt cu cuvînt formula Catalogului (pag.72). Identic s-a procedat şi la vila „Florica Chihăescu“: „un exerciţiu modern pe tema vilei clasice pe plan central“ (în Catalogul de referinţă, la pag. 84). Lapidar şi comod este şi împrumutul privitor la vila „Jean Juster“: „autorul exprimă scara principală în faţadă printr-un volum cilindric avansat“ (vezi Catalogul, pag. 92). Deşi procedeul ilicit al decupării de fraze gata confecţionate se vede de la o poştă, să mai dăm un exemplu din legenda la blocul din str. Luchian: „Intrarea este marcată de un registru vertical discret de mici balcoane şi un basorelief semnat de Miliţa Pătraşcu“ (transcriere servilă din Catalog, pag. 113). Numai că cine a copiat textul nu s-a deplasat la faţa locului, altminteri ar fi remarcat că nici vorbă de „basorelief“, ci doar un model floral, cu iz folcloric, conturat în piatră prin scrijilire. Ca un soi de parafă, procedeul se repetă şi la intrarea, prin curte, în imobilul de pe Hristo Botev (Domniţei) colţ cu C.F. Robescu. Este o tehnică identică aplicată şi la ornamentarea plăcii de marmoră neagră de pe mormîntul tatălui lui Marcel Iancu, în cimitirul Filantropia.