OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De un număr de ani, odată cu impunerea limbii engleze ca primă limbă internaţională, s-a încetăţenit ideea că engleza e deja un fel de a doua natură pentru orice român cu ceva studii superioare – eventual umaniste –, aşa că abilitatea de comunicare în această limbă e considerată de la sine înţeleasă, iar competenţa în domeniu nu mai impresionează pe nimeni. Vorbim în engleză cînd mergem în străinătate, vorbim în engleză cu străinii care vin în România, scriem în engleză e-mailuri, comunicări şi proiecte..., ce mai, sîntem ca bonjuriştii de secol XIX, doar că pe varianta englezească. Mai exact, americană.

Sau, şi mai exact, varianta englezei de bază, Basic English – acea engleză simplificată, de mai puţin de o mie de cuvinte, creată de lingvistul Charles Ogden. Plus cîteva mii de furculişăn şi învîrtişăn...

Dar asta nu e rău. Nu e rău deloc. Avem un instrument de comunicare universală şi ştim să-l folosim. Rău e cînd această engleză primară devine un mijloc de devalorizare a limbii engleze. Procesul poate părea mai încurcat, dar în esenţă totul se desfăşoară (sau s-a desfăşurat deja) foarte simplu, pe baza faptului că e tot mai greu să faci diferenţe ierarhice între cineva care „ştie engleză“ şi cineva care stăpîneşte limba engleză. Iar în România, asta afectează deopotrivă cultura română şi pe cea de limbă engleză. O să explic cum.

Trădarea de carte

Totuşi, în România apar anual mult mai multe traduceri literare din engleză. Foarte multe. Cum sînt ele? Păi, de obicei sînt proaste şi foarte proaste. Iar traducerile proaste, ca şi familiile nefericite, pot fi proaste în mii de feluri. Probabil că trebuie să ne împăcăm cu ideea. Avem un învăţămînt superior foarte slab, care de-a lungul anilor va deveni, probabil, şi mai slab, fiindcă nu poţi să-i pretinzi unui absolvent de engleză sau de germană să ştie limba engleză sau limba germană. E suficient că şi-a plătit taxele la timp şi că a completat numărul de studenţi necesar pentru asigurarea posturilor de profesori, nu?

Iar problema traducerilor – şi a culturii traducerilor în română – are, cum ziceam, rădăcini încă şi mai adînci. O să explic imediat cum.

Uneori, îmi ajung în mînă viitoare reeditări ale unor traduceri publicate deja la începutul anilor 1990 sau înainte de 1989. În principiu, în cazul lor, munca redactorului ar trebui să fie o simplă formalitate, fiindcă traducerile respective au fost lucrate mult mai aşezat şi au trecut deja printr-o redactare serioasă, cum se făcea pe atunci, înainte de nebunia consumistă.

Ei bine, adevărul e că tocmai de reeditările amintite am ajuns să mă tem. Nu o dată mi-au creat probleme imense şi mi-au transformat munca într-o zbatere lentă, greoaie, prin mîlul unor fraze încîlcite şi prost transpuse în română. Nu o dată am fost nevoit să retraduc pasaje întregi. O să dau şi cîteva exemple, spre lămurire.

Coada, colţii de fildeş, piciorul

Dar traducerile proaste? Ce ne facem, de exemplu, dacă viitorii scriitori se educă într-ale scrisului citind traduceri greoaie, încîlcite, prelucrate „creativ“ sau simplificate excesiv? (Vedeţi că nici n-am pus problema respectării stilului original al autorului tradus – e deja prea mult pentru o cultură de traduceri mici.) Dacă o traducere „labirintică“, precum cea amintită mai sus, devine model şi sursă de inspiraţie pentru scrisul vreunui autor tînăr? Dacă, încredinţat pe deplin în autoritatea culturală a actului traducerii, el va considera că îl imită sau emulează pe talentatul şi elogiatul autor străin, cînd, de fapt, imită ori emulează un autor român involuntar, un traducător neglijent?

Cît mă gîndeam la problema receptării culturale corecte a literaturii prin traduceri, mi-a venit în minte snoava cu elefantul descris de trei orbi, plasaţi fiecare în altă extremitate a animalului. Unul dintre orbi îl descrie ca pe ceva lung, elastic şi cu un pămătuf la capăt, fiindcă tocmai îi pipăia coada. Altul spune că elefantul e de fapt lucios, tare şi ascuţit, fiindcă îi pipăie colţii. Al treilea se ţine de piciorul elefantului şi spune că e de fapt ceva gros, cilindric şi butucănos. În destule cazuri, cam aşa stau lucrurile şi cu traducerile noastre: uneori le citim coada, alteori, colţii de fildeş, iar alteori, piciorul. Rareori ni se oferă imaginea de ansamblu. Pentru engleză, de ea se ocupă cei 40 de traducători.

Numai că şi „elefanţii“ traduşi ca în snoava de mai sus sînt grozav de numeroşi. Închipuiţi-vă, de exemplu, ce înseamnă cînd un prozator – sau un intelectual, în general – afirmă, cu deplină încredere în cultura traducerilor, că „Eu m-am format citindu-i pe Proust, Hesse, Shakespeare, Dostoievski (sau Nabokov, Goethe, Cehov, Cervantes)“, iar în realitate, propoziţia respectivă s-ar traduce astfel: „Eu m-am format citindu-i pe Popescu, Ionescu, Păstrugă, Colăcel“. Aici, în ţara tuturor posibilităţilor, se întîmplă şi aşa...