Elevii noştri înaintea bacalaureatului la limba română

Autor: Georgiana SARBU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Imaginaţi-vă un tînăr de 18 ani (adult, ce să mai vorbim), transpirînd de emoţie şi de efort, cu broboane de sudoare strîngîndu-se la tîmple, în timp ce încearcă să însăileze nu vreun discurs sofisticat, ci o biată lectură. Doar să citească un amărît de text de 15-20 de rînduri. Vocea i se frînge ... aaaa... îîîî..., apoi silabiseşte de vreo cîteva ori pentru că anumite cuvinte îi pun probleme. Cam ăsta e scenariul pe care îl prevăd la proba orală de limba şi literatura română a bacalaureatului din februarie 2010. Intenţia mea nu e să generalizez, ci să arăt că vor fi destule situaţii ca acelea prezentate mai sus şi să-i determin pe elevi, părinţi şi profesori (deşi profesorii ştiu ce au în ogradă, dar sînt depăşiţi de situaţie....) să se gîndească un pic la ce-ar putea să facă pentru a evita asemenea evenimente.

Se deplasează accentul pe lectură în învăţămîntul românesc. O dovedeşte faptul că prima cerinţă a probei orale e: „Citeşte textul cu voce tare“. Acum, finalitatea examenului va fi stabilirea competenţei de comunicare.

Sînt profesor de limba şi literatura română din 2003. De atunci am tot avut timp să descopăr că elevii se împart în două categorii. Cei care citesc foarte mult, haotic aproape, orice le pică în mînă, de la Istoria literaturii a lui Călinescu la Trainspotting. Şi cei care nu citesc deloc. Care nu dau doi bani pe o carte, ştiind, în schimb, ce maşină şi-ar dori la 18 ani şi ce genţi li s-ar potrivi. Iar într-o clasă poţi găsi un echilibru între cele două părţi sau, dimpotrivă, dezechilibre covîrşitoare.

În primul meu an ca profesor (într-un colegiu central), cu excesul de zel specific, le-am dat de citit unora de-a XI-a, în doar o săptămînă, studii critice din Pompiliu Constantinescu, Lovinescu, Călinescu şi Manolescu. Au devorat totul. Au făcut nişte eseuri care m-au lăsat mască. La bac au luat toţi 10 la proba orală. Dar n-am mai întîlnit aşa ceva. De atunci aş putea să-i torturez şi tot nu i-aş determina să citească Ion. Sau Moromeţii. O elevă chiar mi-a reproşat că limbajul e.... „golănesc“ la Marin Preda!

În condiţiile în care piaţa e cvasisufocată de cărţi care oferă rezumate (şi să nu uităm furnizorul numărul 1 în domeniu – netul!), ei cred că vor fenta sistemul. Şi îl fentează. De exemplu, eram convinsă, în timp ce examinam o fată, că a citit Ion. Pînă în clipa în care spune că personajul e omorît în final cu toporul (ia să vedem, vă mai aduceţi aminte care era obiectul muncii?!) de George Bulbuc, surprinzîndu-l cu Florica!!!

Vreau să citiţi rîndurile următoare:

„Copilu nu este vinovat de moartea melcului ci furtuna a pretins ca copilu este vinovat. Melcul trăia in mica lui lume interioară şi nuvoia să iasă din cochilie. Scoase mai întîi un corn, apoi intreg capu la înaintare şi îngheţă. În concluzie copilul nu este vinovat de cea ce sa întâmplat“.

Este ceea ce a reţinut un elev de clasa a IX-a după cele 4 sau 5 ore dedicate poeziei lui Ion Barbu. Recunosc, nu-i elevul meu (aflîndu-mă într-o binecuvîntată pauză de la catedră pe motive de maternitate), ci al fostei mele colege dintr-o şcoală cu statutul de colegiu. Trecînd peste amuzamentul produs, situaţia nu e atît de neagră în situaţia asta, profesorul mai are la dispoziţie 3 ani să schimbe ceva. Dar ce te faci cînd găseşti nu numai literatura, dar şi gramatica, regulile ortografice, de punctuaţie, toate masacrate, în testul unui elev care mai are doar două luni pînă la susţinerea examenului de bacalaureat?

Ca aici:

„În romanul Moromeţi tema este destrămarea familiei.

Moromete, capul familiei trăia cu ideea că poate trăii fără bani însă fii săi nu erau de acord cu el. De la asta începe unul dintre conflictele principale din moromeţii şi anume cel dintre Ilie Moromet şi fii săi.

În urma acestui conflict băieţii lui Ilie fug de acasă fapt care îl şochează pe bătrân, schimbîndu-l complet.

În cel de al trei-lea conflict este cel cu soţia lui Moromete din cauza promisiuni de a trece casa şi pe numele Catrinei în urma vinderii unui teren.

Moromete era o persoană ego centrică care credea că toată lumea trebuie să facă ca el, credea că dacă nu e ca el atunci cum altcumva să fie? Vorbea singur în spatele casei fiindcă în opinia lui ceilalţi nu meritau să asculte vorbele sale“.

Dureros este că elevul căruia îi aparţine lucrarea (ultima, cu o zi înainte de încheierea anului şcolar, sperînd eu, naiv, că va lua 10 şi se va salva) chiar a citit romanul. Asta e ceea ce a înţeles el, ceea ce poate reproduce după lectură. Dar pentru că lectura a fost un eveniment rar în cei patru ani de liceu, acesta nu e în stare să prezinte planurile narative din romanul lui Preda, pe care le confundă cu cele 3 conflicte din sînul familiei lui Ilie Moromete.

Altă situaţie. Un elev care nu a citit decît rezumate. Consecinţa? Se naşte un haos total:

„Tema iubirii se reflectă foarte bine din romanul Ion având în prim plan relaţia dintre Ion şi Ana. O iubire cu mai multe orientări, o iubire bazată mai mult pe o situaţie materială sporită al tatălui Anei, Ştefan Gheorghidiu. Hectarele de pământ, moştenirea pe care o poate avea Ana şi Ion îl face pe Ion disperat de iubirea cu Ana şi de averea care ar putea cădea pe umerii lui în caz de o căsătorie.

În mod sistematic în pragul acestei iubiri bazate pe interes se opune tatăl Anei, Ştefan Gheorghidiu care are şi el un cuvânt de spus în relaţia aceasta, neavând încredere în Ion“.

Ultimele două exemple sînt din clasele mele. Au terminat liceul acum doi ani, fără să promoveze. Vă întrebaţi, poate, cum au ajuns într-a XII-a? Cum de i-am lăsat să ajungă pînă în pragul examenului de bacalaureat? Aşa cum se întîmplă în multe licee, i-am luat din clasa a XI-a, respectiv a XII-a (ca să iasă normele, de multe ori anumite clase vor fi sacrificate). Dacă în clasele mai mici mai vin la ore, în ultimul an de liceu îşi conving părinţii să le sponsorizeze meditaţii la materiile la care vor susţine examenul de bacalaureat şi astfel să joace teatru în faţa aceloraşi părinţi: „Nu mai am timp de nimic, prefer să stau acasă şi să învăţ sau să-mi fac temele pentru meditaţii decât să mă duc la şcoală...“ (iar scutirile de la medicul de familie curg pe bandă rulantă).

Ceea ce nu ştie părintele, care are încredere în copilul lui responsabil, e că Gigel nu se duce la meditaţii, îşi păstrează banii pentru un suc, un film (în cel mai bun caz!) şi nu vine nici la ore. Cum, totuşi, părinţii nu află că odraslele lor nu stăpînesc regulile elementare de ortografie? Ar putea afla. Există şedinţe cu părinţii. Dirigintele are testele pe care părinţii le pot consulta. Simplu. Şedinţele cu părinţii s-ar putea numi mai bine şedinţele fără părinţi. Pentru că sînt prezenţi, în general, între 3 şi 7 părinţi.

Ce-i de făcut? E normal ca profesorul să pună mîna pe telefon şi să-l sune pe tatăl lui Gigel? Nu poate suna 30 de părinţi, nu i-ar ajunge salariul.