OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Advanced Eliade Studies
Acest subtitlu – o expresie folosita la congres de Norman Girardot – ar putea acoperi, cred, multe dintre comunicarile de la congresul de istoria religiilor. Ele au in comun faptul ca fiecare dintre intervenienti a incercat un efort interpretativ care sa mearga mai departe decit stereotipurile despre Mircea Eliade, fie ele pozitive sau negative. Faptele, textele lui Eliade fiind acum cunoscute, cum le interpretam? Daca afirmatia initiala nu este chiar exacta, proba Jurnalul portughez, care abia acum intra in circulatie, intrebarea creeaza un cadru hermeneutic in care faptele si textele respective nu mai sint cercetate pentru ceea ce spun, ci pentru ceea ce ele reveleaza.

Am putea numi atunci avansate acele studii eliadesti care astfel de semne ale unor sensuri complexe cauta, in baza unei bogatii informationale si argumentative deosebite, si depasesc astfel obsesia studiilor, sa le zicem, initiale, aceea de a-l clasifica pe Eliade intr-una din rubricile obisnuite: om de stiinta sau scriitor, istoric sau filozof al religiilor, democrat (de dreapta) sau fascist, nationalist sau internationalist, ca si aparent mai inteleapta dar, in fond, sterila lui etichetare cu „si/si“. Din pacate, unele studii eliadesti din Romania au ramas – dar sint si exceptii – in prima faza. Nu pot, de aceea, decit regreta ca cercetarile din cadrul seminarului despre Eliade de la New Europe College din primavara si vara lui 2006 nu au fost facute publice la congres: fiind ascultator al unora dintre ele, pot spune ca o meritau pe deplin, ca „avansate“ in sensul de mai sus. Ma refer din nou la Eugen Ciurtin, Mihaela Timus, Mihai Neamtu si altii, dar in primul rind la Andrei Oisteanu. Acest excelent cercetator a fost, de altfel, si (co)organizator al congresului, in calitate de presedinte al Asociatiei romane de istoria religiilor, si a fost prezent la lucrarile sectiunii Eliade, un fapt pe care trebuia sa-l mentionez inca din prima parte a articolului meu; o fac, din pacate, abia acum.

- A fost Eliade
un ortodox?
Pentru a-l reinterpreta pe Eliade, Brian Rennie preia cumva intrebarea lui Mac Linscott Riketts, dar ii schimba cadrul de referinta. Daca Eliade era credincios, inseamna acest lucru ca modul lui de-a crede era cel al Bisericii Ortodoxe, in spiritul careia fusese crescut? Unii comentatori au raspuns pozitiv la aceasta intrebare pornind de la unele apropieri intre cartile lui si gindirea ortodoxa. Dupa Alexander Webster si Ansgar Paus, asemenea consonante ar exista in conceptia hierofaniei, in accentul pe experienta personala si in „refuzul“ unei analize rationale a faptului religios. Mai departe, le-ar fi comune lui Eliade si lui Vladimir Lossky concepte precum cel de coincidentia oppositorum. Sa fi fost atunci Eliade „un mistic secularizat al crestinatatii bizantine“, cum spune Paus?
Rennie dezvolta o mare forta analitica prin contraargumentele pe care le aduce, demonstrind ca exista nu numai consonante, ci si disonante intre Eliade si teologia ortodoxa. Eliade insusi vedea explicatia ortodoxa a lumii ca pe una dintre teoriile reductiviste asupra lumii, alaturi de marxism sau psihanaliza (vezi Oceanografie). in fine, definitia sacrului, similara celei din Rudolf Otto, este valabila universal, nu numai in spatiul ortodox.

Daca nu ortodoxia, ce alt cadru posibil ar exista atunci pentru intelegerea gindirii lui Eliade? Rennie il propune pe cel fenomenologic, urmindu-l, aici, pe danezul Jeppe Jensen. „Reabilitarea“ universaliilor de catre acesta face posibil a vedea in „realitate“ o constructie sociala. Poate definitoriu pentru Rennie, care, sa nu uitam, lucreaza la Departamentul de Religie si Filozofie de la Westminster College (s.m.), este faptul ca, la fel ca Jensen, el aduce in discutie abordari lingvistice si hermeneutice ale realului, nu metafizice, se refera la John Searle, dar si la ideea mai generala ca „realitatea“ apare numai in naratiuni despre experientele noastre, care depind, inevitabil, de punctul de vedere al naratorului. Eliade, deci, „nu presupune ca sacrul este un subiect de actiune ontologic autonom, ci numai ca asa este el simtit de catre credinciosi“, sacrul fiind astfel definit nu in sine, ci construit ca un obiect intentional al credinciosului. Daca Eliade a primit o educatie ortodoxa, este, insa, evident ca nu in acel cadru de gindire a ramas la maturitate.
in fine, nu exista discontinuitate intre stiinta si literatura – marturisea adesea Eliade despre el insusi –, or, acest lucru, conchide Rennie, explica atit de ce unii se indoiesc de rationalitatea teoriilor lui, cit si de ce atitia altii sint fascinati de ele.

- Actualitatea lui Eliade
Norman Girardot, de la Lehigh University, autor al mai vechii colectii de studii eliadesti Imagination and Meaning, se intreba daca, in fata noului fundamentalism religios si a intensificarii „terorii istoriei“ prin nenumarate atentate, nu s-au cam grabit cei care au decretat „sfirsitul erei Eliade“. „Mai util ar fi sa ne insusim in mod creator agenda hermeneutica si interesul lui pentru un «nou humanism» svoi reveni la acest termen, S.A.t si pentru educarea unui «cetatean al lumii», doua strategii menite a recupera un provincialism occidental deghizat in «adevaruri» intelectuale, economice si politice.“
Mai exact, dialectica sacrului si a profanului, conceptul lui Eliade, ar fi util pentru istoria religiilor, in afara oricarei mai vechi afirmatii de tip ontologic („Dumnezeu a murit“) sau personal (Eliade a fost sau nu credincios: Girardot il considera un savant secularizat). De fapt, au existat mai multi Eliazi, si „Eliade al lui“ – spune Girardot – seamana cu acela numit de Rennie „un romantic postmodernist“. Girardot simte din ce in ce mai mult, pe masura de avanseaza in virsta, ca acestuia ii datoreaza posibilitatile creatoare, proba si ultimele lui carti despre religiile chinezesti, domeniul sau de activitate: una despre Dao si alta despre interpretarea victoriana a Chinei.

Ar fi dorit sa discute cu Eliade multe evenimente recente din viata si cariera sa, dar ele au avut loc dupa moartea profesorului. Aflat acum undeva intre „China mintii mele si America sufletului si caminului meu“, dar si in tara lui Brancusi (sotii Girardot urmau sa viziteze Coloana infinitului la Targu-Jiu cind ne-am despartit), Norman Girardot conchide: „Eliade ne spunea mereu: orice sfirsit este un nou inceput. As sugera, incheind aceste remarci, ca un mod de-a redescoperi utilitatea lui Eliade pentru acest nou secol este de-a accepta provocarea, stiintifica si artistica, de-a ne re-imagina, nostalgic, Eliazii nostri. Dar Eliade ne-ar fi spus si ca acest lucru cere un puternic si creator act de reconstruire a amintirii“ (in original: this will require a powerful and creative act of re-constructive remembrance).

- Spania...
Francisco Diez de Velasco, de la Universidad de la Laguna, autor al cel putin 15 carti de istoria religiilor, s-a oprit in interventia sa asupra relatiilor dintre, pe de o parte, Eugenio d’Ors si Ortega y Gasset si, pe de alta parte, Mircea Eliade.
Dupa Velasco, Ortega nu a citit pina la capat Le mythe de l’éternel retour – „un procedeu foarte orteghian“, remarca el ironic –, volum trimis cu dedicatie de Eliade, si nu a stiut de aceea ca acesta il citase laudativ. Nu s-a pastrat nici corespondenta dintre ei, ceea ce indica relatii mai curind limitate. Este drept ca ele au fost mai calde din partea lui Eliade, am incercat si eu sa precizez in Mircea Eliade, dinspre Portugalia. Relatia cu d’Ors a fost insa mai ampla. Ei se cunoscusera bine la Madrid in timpul razboiului si pusesera chiar la cale, impreuna cu Alexandru Busuioceanu, traducerea in romana a unei antologii de eseuri. D’Ors a recenzat cu entuziasm aceeasi carte a lui Eliade in Glosa lui, cu titlul Este vorba de o carte extrem de importanta, din ziarul (franchist) Arriba, pe 28 septembrie 1949. Mai departe, conceptul de arhetip a fost gindit de Eliade pornind de la sugestii din d’Ors, dar el a recunoscut acest lucru abia in prefata la editia americana a cartii, din 1959, cu titlul Cosmos and History, unde Eliade specifica insa ca, desi el foloseste termenul de arhetip in sensul de paradigma, precum d’Ors astazi, termenul ar trebui utilizat in sensul mai recent acordat de Jung. Sugestia lui Velasco este ca, Spania fiind in 1949 inca franchista si d’Ors un spijinitor al regimului, Eliade ar fi fost reticent la Paris in a vorbi pe larg despre el si de aceea isi recunoaste datoria intelectuala abia la Chicago. Este vorba insa aici si de o ezitare a lui Eliade intre cele doua sensuri, care ar fi interesant de urmarit mai departe intr-un capitol de istorie intelectuala a epocii, asa cum face, cu lux de amanunte, Velasco.

- Si Romania
lui Mircea Eliade
in ce ma priveste, am reluat la congres unele concluzii din cartea mea Mircea Eliade, dinspre Portugalia, motiv pentru care voi vorbi foarte pe scurt despre ele. Am pornit insa de la un principiu care a stirnit interesul unor participanti, mai ales americani – ei se plingeau de putinatatea studiilor fiabile despre aceasta problema: le-am dat dreptate! –, anume ca un studiu istoric nu are rost sa mai nege afinitatea lui Eliade cu legionarismul, ci doar sa stabileasca exact cit de mult a durat ea in scris (sfirsitul lui 1936 - inceputul lui 1938) si in ce a constat (dupa mine, interpretarea strict religioasa a legionarismului: o interpretare evident gresita). De aceasta greseala Eliade a devenit constient treptat, in Anglia (de unde nu avem dovezi) si in Portugalia (unde avem: vezi recenta editie de la Humanitas), ceea ce a dus la o schimbare profunda a lui Eliade, acesta devenind in Franta postbelica si in America un savant total apolitic.

Am avut surpriza sa ascult o buna interventie a mai tinarului Radu Harald Dinu despre „politica“ lui Eliade, facuta foarte echilibrat si cu atentie la nuante. El a reluat datele despre participarea lui Mota si Marin la razboiul din Spania si a observat, pe drept cuvint, ca apropierea de Garda a lui Eliade dateaza de la inmormintarea lui Mota, Eliade refuzind mai inainte implicarea in politica. Desi, spre deosebire de Dubuisson, Dinu nu vede influente legionare in opera stiintifica a lui Eliade, este greu de crezut, opineaza el, ca analiza mitului sacrificiului in Comentarii la legenda mesterului Manole sa nu aiba nimic de-a face cu admiratia lui Eliade pentru sacrificiul lui Mota si Marin in razboi. Nu sint convins de analogie, trebuie sa spun. Eliade si-a tinut cursul despre Manole inainte de moartea lui Mota, iar ideea de sacrificiu este intrinseca baladei insesi: analogia este, deci, greu de confirmat, dar, recunosc, ea este la fel de greu si de infirmat.

- Aplicatii
Doua aplicatii ale categoriilor lui Eliade sint facute pe un material la prima vedere surprinzator. Ulrich Berner, profesor la Universitatea din Bayreuth, analizeaza povestea unor tineri dintr-o banda din Africa de Sud, inchisi pentru asasinat si brigandaj. Membrii acestei bande, Numarul, cunosc o viata de grup extrem de ritualizata si se refera mereu la crime similare intreprinse de un stramos mitic al lor, Nongoloza. Iata, spune Berner, o situatie explicabila prin concepte eliadesti: prezentul este explicat prin fapte petrecute illo tempore si justificarea de sine, chiar in situatii atit de tragice, se face prin valoarea stramosului mitic. Dar, continua Berner, putem vedea aici si necesitatea de a corecta aceasta explicatie anistorica prin recurs la istorie. Un cercetator sud-african a descoperit astfel ca Nongoloza a existat, intr-adevar, la sfirsitul secolului al XIX-lea, a fost inchis pentru crime, dar a si acceptat mai tirziu sa devina paznic de inchisoare, murind de moarte buna. Nongoloza cel real a fost insa complet uitat si in istorie s-a pastrat numai cel mitic, eroul anticolonial. O confirmare eliadesca a fortei mitului, as fi zis eu. Berner sustine insa, mai larg metodologic, ca acest exemplu nu trebuie sa duca la repudierea sau neglijarea explicatiei lui Eliade, cum ar sustine criticii lui, ci numai la corectarea ei intr-un context istoric. Ceea ce mi se pare foarte judicios.

Ilinca Tanaseanu-Döbler, de la aceeasi universitate, aplica interpretarea lui Eliade cam la fel. Si ea porneste de la cazuri concrete: cum anume au ales locul unei viitoare biserici, au construit-o si intretinut-o imparatul crestin Constantin si imparatul pagin Iulian. in ciuda deosebirilor teologice, comportamentul lor este acelasi, fapt care poate fi bine explicat prin teoria lui Eliade despre hierofanie, despre relatia dintre sacru si profan. Din scrisorile lui Constantin catre episcopi reiese ca pentru el un loc sacru este totdeauna sacru, chiar daca zeii considerati divini se schimba: raportul sacru/profan ramine insa acelasi. Pentru Iulian, sacrul are regulile lui, neinterferente cu cele din lumea profana. Raporturile dintre cele doua lumi nu se nasc din realitatea locala, ci numai din universul mental al credinciosilor. O dovada de aplicabilitate a lui Eliade la lumi istorice diferite, deci.

- Concluzii
Am ascultat cu atentie toate aceste interventii, nu ca istoric al religiilor, in sensul propriu al cuvintului, ci ca biograf si comentator cultural-literar al lui Eliade. Am ascultat, si am scris aici un memento asupra caruia as dori sa reflecteze cititorul, mai ales daca el este istoric al religiilor. Este evident ca, in ciuda criticilor aspre la care a fost supus Mircea Eliade, actualitatea lui stiintifica nu a disparut la 20 de ani de la moarte. Fie ca este „corectat“ istoric, cum au sugerat cei din Bayreuth, fie ca este „imaginat“ hermeneutic, cum propune Girardot, fie ca este integrat istoriei intelectuale sau celei politice, cum au propus altii, textele si personalitatea lui stimuleaza inca gindirea multora, daca nu si reflectiile lor despre ei insisi. Nu cred ca toate aceste conotatii veneau din politetea oaspetilor de la congres. Ele veneau din convingere.

Din cei 17 participanti la aceasta sectie, numai trei au fost „semi-romani“, adica romani veniti, din diverse motive biografice, din strainatate. Nici un roman din Romania nu a avut o interventie la sectia despre cel mai mare istoric al religiilor din aceasta tara, la primul congres international tinut aici. Este semnificativ? Dar cum? Sint oare prea pesimist daca propun ca explicatie „profunda“ prudenta tipic romaneasca: „ce-o sa zica strainii daca ne aud laudindu-l pe mult hulitul Eliade?“. Sper sa gresesc. Sa dea Dumnezeu sa gresesc, vorba istoricului religiilor. Dar, iata, acestea au fost cele spuse de specialistii straini in fata unei sali din care specialistii romani au lipsit.