OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

M-am inscris la sectiunea despre Mircea Eliade a Congresului de istoria religiilor de la Bucuresti cu o oarecare timiditate: ce sa caut eu printre istorici ai religiilor, mi-am zis, care sigur vor discuta foarte tehnic vreo carte a lui Mircea Eliade, sa zicem cea despre samanism, in comparatie cu opiniile si cartile lor. in realitate, nu a fost, insa, asa. Participantii s-au referit mai mult la persoana lui Eliade, la relatiile cu el si doar la concepte generale eliadesti, fara tehnicitati deosebite.
In mod neasteptat pentru mine, sectiunea despre Eliade a fost cea mai lunga dintre toate, semn ca aici numarul de participanti a fost cel mai ridicat. Totusi, cei trei organizatori romani nu prea s-au aratat la reuniuni, lucru de inteles, mi-am zis la inceput, data fiind prezenta lor necesara (si) la alte sectiuni. Mai tirziu, am incercat sa gasesc semnificatia mai profunda a acestui ciudat joc de prezenta/absenta.

- Jocul prezentei
si al absentei
Cum stim, congresul a inceput spectaculos la Ateneu, gratie prezentei, subliniate de scurte dar foarte bune luari de cuvint, a presedintelui Basescu si a ministrului culturii Iorgulescu; ambii au vorbit despre Mircea Eliade ca figura inaugurala a istoriei religiilor in Romania. in putine locuri unde am mai tinut asemenea congrese am fost intimpinati la acest inalt nivel, a marturisit mai tirziu cineva dintre organizatorii straini. Deschiderea trebuia sa arate ca Romania vrea sa reinnoade un fir rupt de 50 de ani de comunism, desi acest fir nu a fost niciodata „intins“ oficial caci, sa nu uitam, Mircea Eliade nu a avut niciodata, nici in Romania democrata, pozitia oficiala de profesor de istoria religiilor. Acest fir a fost „intins“, in fapt, numai in ultimii ani, si pe cont propriu, de o mina de tineri romani entuziasti, cu studii si relatii in Occident, in primul rind de Eugen Ciurtin, Mihaela Timus si Mihai Neamtu. Vointa politica la nivel inalt este, insa, binevenita si remarcabila, caci nu-mi amintesc s-o fi auzit la presedinti si ministri anteriori, exceptie fiind Andrei Plesu, prezent si el la Ateneu, un simbol a ceea ce ar fi trebuit sa fie continuitate in gestiunea postdecembrista a culturii, dar nu a fost.

Participantii straini au apreciat unanim acest interes oficial – au facut-o si la receptia de la Cotroceni, unde unii dintre ei au fost decorati – si au raspuns, probabil la toate sectiunile (eu am asistat numai la cea despre Eliade), cu mare caldura „scolii romanesti“. Numai ca „scoala“ a optat sa fie prezenta in alte sectiuni, nu in aceasta, probabil pentru ca acolo s-a discutat mai tehnic si ei numai acolo puteau demonstra ceea ce stiau, in timp ce despre Eliade puteau doar confirma inspiratia primita, lucru fara indoiala deja cunoscut de ceilalti participanti. Un fapt, inca o data, de inteles, dar nu mai putin trist – chiar nu se putea in nici un fel altfel? – si care arata, in ciuda efortului aproape disperat al celor trei de-a acoperi singuri toata organizarea unui congres urias, putinatatea obiectiva a „scolii romanesti“ actuale: o „scoala“ care abia de-acum inainte ar trebui sa devina o scoala propriu-zisa, cum s-a promis la Ateneu. Oricum, absentei celor trei tineri romani la sectiunea Eliade i-a corespuns prezenta impresionanta a invitatilor straini care, ei, au tinut sa arate romanilor din public ca nu uita datoria pe care o au fata de simbolul tutelar Mircea Eliade.

Personal, am fost miscat de aceasta atitudine tocmai din cauza criticilor, adesea violente, la adresa lui Eliade in multe tari occidentale, mai ales in Franta, Italia si Statele Unite. Este adevarat ca nici unul dintre critici nu a venit la Bucuresti – poate s-au gindit ca se vor lovi aici de un zid defensiv in jurul lui Eliade, fara sa banuie lipsa interlocutorului! –, dar, pe de alta parte, absenta unor critici ca Dubuisson, Lavastine, Strenski sau Wasserstrom a subliniat, prin prezenta celorlalti, ca ei, desi foarte vocali, sint putini in raport cu numarul mare al celor care, desi tacuti sau nedumeriti in fata criticilor, inca il admira pe Eliade sau nu sint atit de impresionati de critici incit sa renunte la lectura lui.
As incerca, in cele ce urmeaza, sa prezint unele puncte de vedere sustinute la sectiunea despre Eliade.

- Cum recunosti ca cineva ti-a schimbat viata?
Lindsay Jones, de la Ohio State University, a publicat in 2005 a doua editie din Encyclopedia of Religion, aparuta in 16 volume in 1987, sub conducerea lui Mircea Eliade. Aceasta editie contine 1.000 de articole noi, dar retine si 2.000 de articole vechi, adesea revazute. Jones a tinut sa precizeze ca ea „was conceived neither as an attack on nor a defense of Eliade’s approach to the study of religion“, fapt confirmat de o complexa statistica de titluri de articole din cele doua mari „blocuri“ istorice si tematice, din care reiesea dorinta generala de a tine seama numai de materialul realmente nou in domeniu – „the field was moving away from the initial program“ –, si nu de eventualele polemici din jurul lui Eliade. inalt, de statura atletica, Jones respira obiectivitate si franchete. A muncit cinci ani la coordonarea acestei editii, in conditii de rapida comunicare electronica, pe cind Eliade, spune tot el, a facut prima editie fara aceste facilitati si, desi ajutat mai ales de Lawrence Sullivan, a trebuit sa decida multe lucruri singur.

Se simtea deja batrin, cu forta de munca diminuata de artrita, dar, intrebat odata de unul dintre discipolii sai preferati, Bruce Lincoln, daca nu a gresit acceptind o asemenea responsabilitate, Eliade a raspuns, conform si unei notite din Jurnal, din martie 1981, ca este un sacrificiu, dar unul cu o semnificatie profunda, fara sa precizeze care (o marturisire reluata in 1985, putin inainte de moarte, deci). Vorbind, dar si scriind – Lindsay Jones mi-a permis sa fotocopiez notitele lui, mereu corectate de mina, cu nervozitate –, el pare si acum marcat de-o „lupta cu ingerul“, din dublul scrupul de-a nu fi considerat nici ucenicul ascultator al lui Eliade, nici arivistul grabit a-i lua locul. „Sint unul din numerosii studenti americani care s-au apucat de istoria religiilor datorita lui Mircea Eliade, dar, pe de alta parte, am ramas pentru el indistinct intr-o mare masa“, „a remote relation“, precizeaza Jones, probabil din acelasi motiv. Am fost impresionat de acest scrupul tocmai pentru ca numele lui Jones apare acum pe coperta Enciclopediei, in locul lui Eliade, un fapt care a cauzat oarecare iritatie unora dintre prietenii mei istorici ai religiilor, o iritatie care dispare imediat dupa ce l-ai cunoscut pe Jones: onestitatea si sinceritatea lui sint dezarmante.

Nu prea se stie cum a lucrat Eliade, spune el, nu au fost incheiate procese-verbale, scrisori nu s-au pastrat si e-mail-uri pe atunci nu existau; singurul care a cercetat putinele fapte cunoscute a fost tot un tinar roman, Eduard Iricinschi, intr-un numar din 2004 din revista Archaeus. „Dar stiu ca Eliade mi-a schimbat viata“ – vezi titlul acestui articol –, marturiseste Jones la masa rotunda finala despre Eliade, calm, cu un tremur inca in glas, la 20 de ani de la moartea profesorului. „Voiam sa studiez arhitectura, spune el, dar dupa ce l-am cunoscut, am optat pentru religie. Nu aveam destui bani pentru Universitate, imi precizeaza personal, si puteam urma cursurile doar un semestru pe an, in celalalt taiam copaci in padure pentru a plati taxele, dar poate tocmai atunci, in acea singuratate, am inteles ce este religia si ce imi spunea Eliade.“ Nimic encomiastic, totul spus simplu, fara nici o retorica, privindu-te drept in ochi. O atitudine pe care o regasesc la mai toti ceilalti elevi ai lui Eliade, desi o exemplific la Lindsay Jones. Cred ca tuturor, intr-un fel sau altul, Eliade le-a schimbat viata. Vom citi acest lucru si in volumul care va aparea la Humanitas, intilniri scu Eliadet, redactat de Mac Linscott Ricketts si de tinara Mihaela Gligor, din Cluj.

Eu nu stiam, cind l-am vazut pe Mircea Eliade la Chicago, ca influenta lui a fost atit de profunda in plan uman, banuiam doar ca ea a fost intelectualmente puternica, deoarece nici el, nici putinii elevi pe care i-am intilnit nu mi-au marturisit-o, poate pentru ca eu insumi am spus intotdeauna, din decenta, ca lucrez in alt domeniu. Sint, de aceea, acum uimit de aceasta recunoastere publica, demna, nici umila, nici provocatoare. De fapt, noi incercam inca sa recuperam corect pe tinarul Eliade, cel din Romania si, daca imi permiteti, din Portugalia, dar nu stim mai nimic despre Eliade in Franta sau in Statele Unite. in tara in care s-a nascut, activitatea la maturitate a lui Mircea Eliade, si in primul rind chiar Enciclopedia „lui“ – cred ca in Romania se afla un singur exemplar al acesteia, la New Europe College! – este inca necunoscuta. Cum necunoscuta, inteleg abia acum, imi este ea si mie, cel care puteam mai usor s-o aflu, dar n-am facut-o...
Dar mai este ceva. Noi traim in Romania in noul cult al stergerii trecutului: lumea incepe cu mine, putin imi pasa de cei care m-au format si de cei care m-au precedat, nu am nici datorii de recunostinta, nici lectii de primit, EU, asta e tot ce conteaza. Nu stiu cum sa le explic acestor individualisti ca exista, in chiar tara pe care ei cred ca o imita, dar in fapt o desfigureaza, un Lindsay Jones, un Brian Rennie, un Norman Girardot, un Mac Linscott Ricketts si atitia altii. Ei stiu sa recunoasca o datorie, cu o demnitate care pe ei ii inalta. Sa invatam de la ei si faptul ca, abia prin acest respect, devii in stare sa refaci o Encyclopedia of Religion a lui Eliade, in mod stiintific, creator.

- A fost Eliade
un credincios?
Mac Linscott Ricketts, decanul de virsta al „eliadologilor“ si professor emeritus la Louisburg College, a studiat cu atentie Jurnalul portughez, singura parte din jurnalul lui Eliade care, cum stim, nu a fost cenzurata de autor, pentru a incerca sa afle ceea ce acesta a ascuns totdeauna sub o tacere discreta, si anume credinta religioasa a istoricului religiilor. Ricketts, autorul celei mai complete monografii scrise vreodata despre Mircea Eliade, dar si traducator al lui, se dovedeste si acum acelasi analist extrem de atent la nuantele frazelor. „Religiozitatea mea: foarte rar simt nevoia prezentei lui Dumnezeu. Nu ma rog si nu stiu sa ma rog“, scrie Eliade pe 26 septembrie 1942 (o va face insa mai tirziu, la capatiiul Ninei muribunde). La acest citat, Ricketts adauga in nota: „The Romanian religiozitatea does not carry the negative connotation of exaggerated religiousness that religiosity may have in English“. O remarca destinata cititorului american, pentru a lamuri ceea ce, altfel, parea o contradictie interna a textului – Jurnalul portughez va aparea curind in SUA, in traducerea lui Ricketts –, dar utila si cititorului roman. Eliade simte rar – deci nu permanent – nevoia prezentei lui Dumnezeu, indiferent daca se roaga sau nu, si, mai ales, intelege religia intr-un fel propriu, conform acestei remarci de pe 23 decembrie 1942 (citat reluat de Ricketts): „Eu nu sint un om cu experiente religioase normale, nici nu sint un agnostic sau un antireligios. Pentru mine, ca si pentru un indian, un primitiv, un grec, un medieval, religia este.

Nu cunosc prezenta divina decit in unele momente de disperare, dar in tot restul timpului constat prezenta aceasta in orice act uman“. Religia este, este adica un fapt necercetat teologic, lui Eliade ii lipseste si misticismul, si indoiala tragica, iar prezenta divina el o constata doar cultural, in faptele umane din jur, si o analizeaza filozofic, ca o „intuitie a realului, a absolutului“, cum continua citatul. Personal, adica direct, Eliade simte prezenta divina numai in „unele momente de disperare“. Cum tot el precizeaza ca aceasta experienta nu este una normala, ar rezulta – adaug eu, nu Ricketts – ca experienta normala, adica cea a credintei, nu a religiozitatii, este experienta in care prezenta divina este permanenta, ireductibila, si nu traductibila filozofic sau cultural. Ricketts are meritul de-a sublinia in comentariul lui ca aceasta forma de religiozitate – in sensul explicat al termenului – este cea pe care Eliade o resimte profund in Portugalia, in momentele de disperare cauzate de moartea Ninei si – as adauga eu – de iminenta prabusire a Romaniei in comunismul sovietic, dar si ca tot ea este tipul de experienta, inteles ecumenic, nu institutional (de roman ortodox), pe care Eliade il va constitui mai tirziu, in Franta si America, drept domeniul prin excelenta al istoriei religiilor, si nu al teologiei (rezervate, probabil, credintei).

In acest sens marturiseste Eliade, tot pe 26 septembrie 1942, ca pentru el „un «arbore al vietii» este tot atit de plin de sacralitate ca si o icoana“ si tot in acest sens va scrie in Franta Traité d’histoire des religions, tradus, foarte adecvat, in engleza drept Patterns in comparative Religions, o carte conceputa insa in Portugalia, daca nu chiar mai inainte. Sau, cum precizeaza Rickets: „Thus, sEliadet does not hide the fact that Patterns is a book with a message, but not, certainly, a theological one“. Acest lucru explica de ce, in America, Eliade nu avea sa fie nici „an evangelist“, nici „a crypto-theologian“, si cu atit mai putin un crestin ortodox, in sensul romanesc al cuvintului sau intr-unul inspirat de legionari: „his true religion was too complex and generalized to be confined to any such limits“ si „it owed nothing to Legionary teachings“. „But for the most part, his personal religion appears to have been at one with his history of religions teachings, his insight into the meaning of myths and symbols, the sacred revealed in the profane“.

Nu stiu daca Mac Linscott Ricketts este primul care face asemenea diferentieri, dar, chiar daca au mai facut-o si altii, el are meritul de-a le dovedi, prin citate din textul abia acum disponibil al Jurnalului portughez. Retrospectiv, „discretia“ lui Eliade, care a mirat pe aceia dintre comentatori care se asteptau sa gaseasca in el un propagandist sau un guru, devine un act de onestitate profesionala: el nu putea preda si scrie decit ceea ce simtea, dar, fiind un om de stiinta tot pe atit cit era un filozof sau un scriitor – cum remarcase deja in Portugalia Ortega y Gasset –, Eliade a convertit ceea ce simtea in obiectivitatea scrisului si a discursului academic.
Am putea, oare, sa ne intrebam, generalizind remarca lui Eliade, surprinsa de Ricketts, daca romanul mediu insusi nu este mai curind religios decit credincios? As zice ca da. Oricum, pentru Eliade, ca si pentru aceia dintre noi care corespund acestei distinctii, s-ar parea ca imaginea de sine, inecata de obicei in ceata sinelui, se clarifica neasteptat in oglinda lui Ricketts.
Un motiv, poate, pentru a reflecta mai departe asupra altor lecturi eliadesti, la recentul congres.