OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Volumul lui Florin Turcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei – aparut prima oara in Franta in 2003 la Editura La Découverte, tradus in romaneste recent, la Humanitas – ca si prezenta specialistului in istoria religiei Moshe Idel, autor al cartii Cabala si interpretare (volum tradus la Polirom, 2004) au oferit ocazia unui seminar organizat de New Europe College, in colaborare cu Asociatia de Istorie a Religiilor de la Universitatea din Bucuresti. Moderat de antropologul Andrei Oisteanu, seminarul a reunit citiva intelectuali romani de marca: de la Andrei Plesu, directorul NEC – venit mai tirziu si plecat mai devreme, dar dupa o interventie de efect –, la Sorin Alexandrescu, Valentin Cioveie, Andrei Cornea, Anca Manolescu, dar si la foarte tinerii cercetatori Eugen Ciurtin si Mihail Neamtu. Alaturi de toti acestia, Florin Turcanu, atent, echilibrat in interventii, mereu la obiect.

As remarca in primul rind discursul introductiv al lui Andrei Oisteanu. Dupa ce reaminteste initiativa – esuata – a publicarii textelor „deocheate“ din bibliografia politica a lui Mircea Eliade, inainte de 1990, in Revista de Istorie si Teorie Literara, antropologul evoca prima ancheta pe acest subiect, realizata, imediat dupa Revolutie, in revista Contrapunct: „Cum priviti alunecarea lui Mircea Eliade spre extrema dreapta?“. Interventiile ulterioare, din ce in ce mai numeroase, suporta urmatoarea clasificare: minimaliste (care bagatelizeaza adeziunea gardista a lui Eliade – exemplificate de cronica lui Sorin Lavric la studiul lui Florin Turcanu, din numarul 7 al Romaniei literare, A fost Eliade fascist?), maximaliste (ilustrate de cronica la aceeasi carte a lui Ovidiu Simonca, din revista noastra) si echilibrate (Paul Cernat in Bucurestiul cultural, dar si, cu diferite ocazii, Dan C. Mihailescu). Discutiile au pornit, astfel, de la premisa imposibilitatii de a trece sub tacere o istorie personala discutabila a autorului Istoriei ideilor si credintelor religioase – discutabila atit in sensul in care ea merita discutata, dar si in masura in care ea trebuie explicata, nu cautionata sau transformata in cap de acuzare.

Apoi, s-au propus diferite variante ale raportului lui Eliade cu istoria, conform celor doua interpretari care-si disputa intiietatea: o istorie transpersonala, metafizica – in sens hegelian – care l-ar fi prins in mreje pe tinarul Eliade si o istorie care solicita angajamentul fiecaruia in parte, la realizarea careia fiecare dintre noi alege sa participe sau nu. Optiunea intelectuala si metafizica a savantului roman – dezvaluirea, inventarierea si analiza arhetipurilor unei culturi – ar proveni din dezamagirea sa fata de mersul istoriei (conform primei interpretari) si i-ar fi determinat optiunea politica. Angajamentul gardist ar fi astfel o consecinta (psiho)logica a refuzului Istoriei. Aceasta a fost ideea sustinuta de Andrei Cornea, care vede, pe de alta parte, in angajamentul de dreapta al lui Cioran o investitie patetica in speranta rasturnarii sensului acestei viclene ratiuni istorice. S-a spus, apoi, ca anti-occidentalismul (sau, dupa cum vreti: reactionarismul, protocronismul) lui Eliade era, la vremea respectiva, cit se poate de occidental, Occidentul fiind el insusi prizonier al istoriei, prin iluziile spiritual-rasiale pe care multi dintre intelectualii sai le nutreau. Acest argument i-a apartinut lui Sorin Alexandrescu, cel care urmeaza sa publice Jurnalul portughez al autorului lui Maytrei.

Interventiile cele mai inteligente si amuzante deopotriva – poate sa para anodin, dar a fi amuzant nu e de colo pentru un obisnuit al areopagului academic – au apartinut lui Moshe Idel. Care a inceput cu un calambur: l-a numit pe Eliade un „occidental accidental“; istoric si ginditor de anvergura europeana, este poate important sa ne punem intrebarea daca nu cumva apartenenta lui la o cultura mica si de rascruce i-au alimentat curiozitatea de a cauta, dincoace de Istorie, valori spirituale care zac ingropate asa cum zacamintul isi asteapta, mii de ani, destinul mundan. Eliade ii apare astfel lui Moshe Idel „prizonierul traditiei, dar si al caracterului“. O alta observatie de mare subtilitate este aceea ca Eliade a vrut sa dea, prin fenomenologia culturii romane (continuata de Blaga – asta o spun eu), ceea ce Hegel a dat Germaniei prin trasarea istoriei Spiritului.

Afirmatie la prima vedere paradoxala, daca ne gindim ca Eliade a scris o Istorie, iar Hegel o Fenomenologie, dar adevarata, daca ne amintim ca primul propunea o contemplare, iar celalalt o dialectica redemptiva. Moshe Idel nu a parut nici un moment atins de patima – dar nici de suspiciunea – intelectualului roman vorbind despre istoria culturala nationala. Nu a dat nici un semn al unei maladii discursive la care Andrei Plesu a facut aluzie: daca ceea ce spun eu inclina balanta prea tare, spre „minimalism“ sau spre „maximalism“, de pilda? Dar daca vorbesc prea general, fara sa spun de fapt nimic? Aceste doua intrebari Moshe Idel n-a avut de ce sa si le puna, in primul rind pentru ca, observator al unei chestiuni care nu-l implica emotional, nu se temea de propriile opinii. A fost singurul care a criticat sintagma „Eliade, prizonierul istoriei“ de pe pozitiile celui care stie ca exista istorii concurente – fictiuni a caror articulare silogistica este determinata in primul rind de beneficiile pe care fiecare vrea sa le obtina.

Or, daca Eliade a refuzat Istoria aceea incoercibila, de deasupra noastra, el a inlocuit-o cu o alta, pe care a construit-o din elemente cautate si gasite mai mult in miturile decit in istoria culturii, dar si in ceea ce-si putea oferi sa traiasca din ultimele. Este vorba despre – desigur, toate acestea sint interpretari – o istorie destinala (tematizata de o intreaga traditie spirituala si mistica germana), salvatoare in masura in care individul reuseste sa acceada la ea. Aceasta este istoria in care Eliade s-a crezut eliberat, prin care Istoria l-a tinut insa prizonier.
Seminarul de la NEC ar fi fost mult mai putin interesant fara Moshe Idel; mai sarac. Dar sa nu ne lamentam. Sa spunem ca numai pentru a-l asculta pe el si merita sa fi asistat la dezbaterea din strada Plantelor.