OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Deşi născut din manifestările unei clase sociale considerate pe atunci de nivel cel mult mediocru, jazzul a îmbrăcat, în timp, un frac elegant şi a ajuns să aibă o savoare nobilă. Avînd, în prezent, peste 20 de subgenuri şi un număr dublu de aşa-zise „fusion genres“, poate fi considerat, fără exagerări, un trunchi prolific al muzicii. La aproximativ 60 de ani de la naşterea lui, jazzul a fost „altoit“ cu neastîmpărata samba. Rodul a fost bossa nova cel încîntător şi imprevizibil. şN.B.: am acordat denumirea la masculin doar pentru că substituie substantivul nominal „gen“ (muzical).ţ Altminteri, judecînd după senzualitatea pe care mi-o inspiră ritmurile acestei muzici, aş fi folosit fără ezitare femininul, pentru că nu concep să personific bossa nova altfel decît ca pe o tînără cu o piele măslinie, purtînd o rochie vaporoasă de un alb sidefiu şi mişcîndu-şi şoldurile languros. Ceea ce iar nu ar fi totalmente corect, avînd în vedere că anul acesta împlineşte 50 de ani, deci e departe de a fi un gen muzical tînăr.

 

 

În timp ce căutam un subiect pentru acest prim articol, s-au împletit iţele a vreo trei coincidenţe, ultima dintre ele fiind descoperirea că Eliane Elias, o divă a jazzului şi a bossa novei, a lansat, pe 13 ianuarie, albumul Bossa Nova Stories, şi nu din întîmplare, ci cu intenţia clară de a marca a 50-a aniversare a acestui gen. Numele albumului este pe cît de simplist, pe atît de concis şi de potrivit. Dacă ar fi necesară definirea în termeni rigizi, m-aş hazarda să spun că Bossa Nova Stories e un mic, dar dens compendiu de bossa nova, conţinînd nu numai piese care fac deja parte din tezaurul acestui gen, ci şi piese preluate din jazz sau din rhytm&blues, modelate şi aduse de Elias în tonalităţile menţionate. Începînd cu bătrîna şi nemuritoarea Chega de Saudade (considerată primul „hit“ bossa nova), compusă ca şi The Girl from Ipanema şi Desafinado de Antonio Carlos Jobim şi continuînd cu Falsa Baiana, A Ra şi Minha Suadade, toate au trecut prin interpretările a mari artişti bossa nova precum João Gilberto, João Donato, Stan Getz sau Charlie Byrd. M-a surprins cover-ul după Superwoman a lui Stevie Wonder, căreia i-au fost înlocuite sinuozităţile tonale specifice bluesului cu o expresivitate omogenă, subtilă, scoasă în evidenţă prin solourile de pian pe care le conţine. O altă melodie cu un veşmînt deosebit este They Can’t Take That Away from Me a lui Fred Astaire, impresionantă prin faptul că transmite cu aceeaşi fermitate mesajul piesei, deşi e cîntată mult mai moale, mai senzual, mai drăgăstos. Celelalte melodii de pe album sînt toate la fel de mult învîrtite în lumile unor solişti ca Frank Sinatra, Nat King Cole, Billie Holiday sau Ella Fitzgerald.

 

 

Eliane Elias a povestit de multe ori traseul pe care l-a parcurs pînă în momentul de faţă. Crescînd lîngă o mamă ce făcea pian clasic şi alături de o soră care părea că moştenise măiestria mamei, Eliane a mărturisit că a simţit presiunea acestor împrejurări şi s-a ambiţionat să înceapă să cînte la pian. Asta se întîmpla cînd avea doar şase ani. În scurt timp, a ajuns la nivelul surorii ei. Drumul abia începea să se desfăşoare în faţa lui Eliane. Adolescentă fiind, îşi compunea propriile melodii şi cînta în cluburi de jazz. La îndemnul basistului Eddie Gomez pe care l-a cunoscut la Paris, în timpul unui turneu, în 1982, se va îndrepta spre mirajul numit New York, care o va corupe adînc; atît de adînc, încît îi va fi imposibil să nu lase asta să se proiecteze în înregistrările ce vor urma.

După doi ani în care a cîntat cu trupa Steps Ahead, Elias a făcut cîţiva paşi înainte şi şi-a lansat primul album solo în 1987, Illusions. A urmat o salvă de 22 de albume, fiecare cu o semnificaţie atent transmisă şi cu o poveste proprie.