OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Orice Joc este in primul rind si mai presus de toate actiune libera. Jocul din ordin nu mai este joc. Cel mult poate fi redarea obligatorie a unui joc. Chiar numai prin acest caracter de libertate, jocul se si situeaza in afara procesului natural. I se alatura, i se suprapune
ca o podoaba. Libertatea trebuie
inteleasa aici, fireste, in acel sens larg, care lasa neatinsa problema determinismului.

…copilul trebuie sa se joace, si pentru ca joaca slujeste la desfasurarea capacitatilor lui trupesti si selective.

Iata asadar o prima caracteristica a jocului: este liber, este libertatea.

Jocul nu este viata «obisnuita» sau «propriu-zisa», ci o iesire din ea, intr-o sfera temporara de activitate cu tendinta proprie. Chiar si copilul mic stie perfect de bine ca ceea ce face el «nu e de-adevarat», ca e «numai in gluma». Cazul de mai jos, care mi-a fost relatat cindva de catre un tata, ilustreaza intr-un mod, dupa parerea mea, deosebit de izbitor, cit de adinc inradacinata este in sufletul copilului aceasta idee de «numai in joaca». Tatal isi gaseste baietasul in virsta de patru ani pe un scaun, primul dintr-un rind de mai multe scaune: copilul se juca «de-a trenul». Il giuguleste pe copil, dar acesta ii spune: «Taticule, nu mai saruta locomotiva, altminteri vagoanele au sa creada ca nu e de-adevarat». In acest «numai» al jocului este inclusa o constiinta de inferioritate, de «gluma», in opozitie cu «seriozitatea», si care pare sa fie primara.

…constiinta ca totul este «numai in joaca» nu exclude citusi de putin posibilitatea ca acest «numai in joaca» sa aiba loc cu cea mai mare seriozitate, ba chiar cu o daruire care se preface in extaz si care suspenda complet, vremelnic, calificarea de «numai». Orice joc poate sa-l absoarba oricind pe jucator intru totul. Opozitia joc – seriozitate ramine tot timpul in suspensie. Inferioritatea jocului isi are limita in superioritatea seriozitatii. Jocul se preschimba in seriozitate, iar seriozitatea in joc.

Intrucit nu este un crimpei din «viata obisnuita», jocul se situeaza in afara procesului de satisfacere nemijlocita a nevoilor si poftelor. El intrerupe acest proces si se strecoara in punctul de intrerupere, ca o actiune temporara, care se desfasoara in ea insasi si care se efectueaza de dragul satisfactiei continute in insasi aceasta efectuare. Asa, cel putin, ni se infatiseaza jocul, privit in sine si in prima instanta: ca un intermezzo al vietii cotidiene, ca un ragaz. Dar chiar in aceasta calitate, de variatie care revine in mod regulat, jocul devine un acompaniament, un complement, o parte a vietii in general. El infrumuseteaza viata si o completeaza, si ca atare este indispensabil. Este indispensabil pentru individ, ca functie biologica, si este indispensabil pentru obste, datorita tilcului pe care il contine, semnificatiei lui, valorii lui ca mijloc de exprimare, legaturilor spirituale si sociale pe care le creeaza pe scurt: ca functie de cultura.
…jocul creeaza ordine, este ordine. In lumea imperfecta si in viata haotica, jocul reprezinta o desfasurare temporara, limitata. Ordinea pe care o impune jocul este absoluta. Cea mai mica abatere de la acea ordine strica jocul, ii denatureaza caracterul si ii suprima valoarea. In aceasta relatie intima cu notiunea de ordine rezida fara indoiala motivul pentru care, asa cum am semnalat mai sus in treacat, jocul pare situat, intr-o masura atit de mare, inlauntrul domeniului esteticului. Jocul, spuneam, are o inclinare: sa fie frumos. Factorul estetic este poate identic cu silinta de a crea o forma ordonata, care intrepatrunde jocul in toate aspectele lui. Termenii cu care putem desemna elementele jocului se afla in mare parte in sfera esteticului.

Jocul leaga si dezleaga. Captiveaza. Farmeca, adica vrajeste. Contine cele doua insusiri, cele mai notabile, pe care omul le poate percepe in lucruri si pe care le poate el insusi exprima: ritmul si armonia.“

Johan Huizinga
(Homo ludens, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998)