Inexorabil ca moartea şi impasibil ca
destinul, alegerile prezidenţiale se apropie de noi cu discreţia
unui cancer galopant. Românii, cît le permite sărăcia,
continuă să ţopăie în notă etilică pe Titanicul greoi al
mizeriei, afundîndu-se fără cale de întoarcere în
mîlurile tranziţiei de cumetrie ale infernului mioritic. Te ia
cu fiori numai la ideea realităţii ilustrate, dar campaniile
electorale par menite a masca exact problema de căpătîi:
imposibilitatea de a găsi patriei un conducător util. Sistemul
comunist legendat de oamenii Securităţii drept democraţie
originală a lucrat perfect. Procesul electoral se trezeşte de
fiecare dată subminat de lipsa materiei prime.
Din rău în mai rău, cu iluzia
redresării făcînd noduri în gît şi cu păreri
personale strivite între dinţi, ne-am trezit de fiecare dată
bosumflaţi fără să înţelegem de ce. Succesorul se arăta
evident mai bun decît predecesorul (şi, pînă la un
punct, probabil că şi era), dar de îndată ce se vedea cu
voturile adunate movilă în curte la palat se transforma peste
noapte, ca sub impactul unei imprecaţii cincinale, în
caricatura celui de dinainte. Marele val de regrete ceauşiste a
început sub Ion Iliescu, adorat la rîndul său sub Emil
Constantinescu şi chiar regretat pe vremea actualului preşedinte,
care şi el va plînge în hohote cînd de la
Cotroceni va emana gafe civile de ofiţer acoperit în toate
zările lumii cel cu duioşie alintat Prostănacul.
Ceva e putred de trăzneşte, într-o
ţară care s-a lepădat de satana roşie cu cruci şi colive în
urmă cu douăzeci de ani. În primul rînd, oferta clasei
noastre politice (iertat să-mi fie abuzul semantic) este strict
monitorizată, firavă şi monotonă. Este limpede că românii
nu au de ales decît din cadrul şeptelului îngust al
politrucului deghizat în combinaţie cu ciocoiul parvenit şi
securistul cu proptele. La douăzeci de ani de la răsturnarea
carului cu comunişti, exceptînd păcălelile pe care le-a tras
fiecare, n-am avut de ales decît pe cei mai puţin răi dintre
răi, care deveneau repede la fel de răi. Chiar în asemenea
hal să fi ajuns bravul popor român încît să nu
poată scoate la reprezentare decît mogîldăii agresivi,
agramaţi şi rapaci care ne otrăvesc viaţa şi ne irosesc istoria?
Răspunsul parţial este că în
sistemul de promovare există filtre prin care nu pot trece decît
indivizii care fac proba canonului. Oricît de mult au decăzut
moravurile vremii, nimeni nu poate susţine că în România
n-ar mai exista oameni capabili de nobile intenţii şi cu reale
calităţi de conducător. Într-un fel sau altul, ei sînt
pierduţi pe drum. Racolarea lor nu dă roade din două pricini:
fiind oameni cu o inteligenţă peste media patriei chinuite, ei ştiu
că orice încercare este sortită ratării. Iar dacă ar trece
peste cumpăna silei, ar fi blocaţi prin mijloace operative:
ameninţare, şantaj, dosare false, înscenări, asasinat.
Există destul potenţial printre profesorii universitari de renume,
economiştii de succes, oamenii de artă consacraţi, medicii cu bun
simţ, antreprenorii care au reuşit fără ajutorul mafiei
securiste, juriştii nepătaţi, gazetarii independenţi, dar ei sînt
chemaţi (cînd sînt) să redreseze imaginea precară a
partidului, nicidecum doctrina şi modul său de funcţionare.
Ce s-ar întîmpla dacă,
democraţie fiind, alegerile prezidenţiale ar fi cîştigate de
un candidat din afara jocului politic? Fără un partid de susţinere
puternic ori capabil de alianţe contra naturii, ar vorbi de unul
singur la tuburile de neon. Mai mult decît o serie de
declaraţii disperate, acoperite de grohăiala tagmei, n-ar mai avea
putere decît să demisioneze, în caz că nu i-ar cădea o
bucată de tavan în cap. Războiul pe care Traian Băsescu l-a
purtat cu detestabila oaste a parlamentarilor n-a fost în
întregime o mascaradă de ochii lumii, ci a avut şi caracterul
unei aplicaţii militare, probînd cît de inexpugnabilă a
devenit reduta corupţiei diriguitoare. În caz de avarie, un
preşedinte onest nu are nici o şansă. Sistemul şi-a dovedit
etanşeitatea. Un singur om, chiar sprijinit de mulţime, nu poate
face nimic.
Au existat lungi perioade în
istoria mai tuturor popoarelor, aşteptînd, uneori sute de ani,
apariţia unei figuri providenţiale care să le scoată din
întunecimea neputinţei. În urma unui consens forţat de
realitate, noi a trebuit s-o importăm din Germania. Acum ar fi
imposibil. Ce-ar trebui să facă această fiinţă? Să strîngă
în jurul ei adevărata elită a ţării, cu care să organizeze
înfiinţarea unui partid politic în stare să atragă
masele amorţite şi frustrate. Să măture podeaua cu făcăturile
politice ale Securităţii. Să repună România pe făgaşul ei
aşa cum a fost.
Abia acum vedem în toată
grozăvia ei crima pe care a comis-o Nicolae Manolescu îngropînd
cu seninătate Partidul Alianţei Civice fără să-i tresară un
muşchi pe faţă. Dacă e adevărat că marile ocazii nu se nasc
decît o dată în viaţă, elita ciocoismului trebuie să-i
fie recunoscătoare, eventual să-l copleşească cu multiple
favoruri. Să-i dea o revistă pe mînă, cu salariu frumuşel.
O funcţie de conducere la vreo uniune, bine remunerată. Un post
călduţ la Paris, de prestigiu şi venit. Dacă se poate,
concomitent. Cum? Asta s-a şi întîmplat!? Păi, da… Îi
mai pasă lui, de acolo, de poporul român? Nici măcar de
cultura lui…
Toate procesele electorale derulate la
noi în ultimii douăzeci de ani au fost fraudate de echipa din
umbra Palatului Cotroceni. Nu agenturile străine au uneltit la răul
ţării; România este subjugată de forţe oculte aflate pe
teritoriul ei. România, pentru a-l cita pe Paul Goma, a rămas
o ţară ocupată de români. Mai bine zis, de o parte a lor.
Parcă-l şi văd pe Traian Băsescu, cu ochii în lacrimi,
replicînd: „Da’ dă cine-ai vrea, bă, să fie? Dă ruşi?“.
Trăim ani de mare umilinţă. Puţine
popoare aflate sub dominaţia trupelor străine de ocupaţie au avut
de îndurat atîta chin material, tortură morală şi
cinism dispreţuitor. Românii trebuie să accepte că e necesar
să înceapă lupta de dezrobire. Prin refuzul fiecăruia de a
fi precum cei care-l conduc şi prin voinţa de a nu mai avea nimic
de-a face cu ei. Fiecare conştiinţă, fiecare formator de opinie,
fiecare intelectual, fiecare individ, tînăr ori bătrîn,
cu studii sau fără, muncitor ori visător, sobru ori ludic, pompos
ori simplu, trebuie să spună NU!
Au trecut vremurile cînd aşteptam
să apară un cavaler imaculat, călare pe un cal alb, ca să
decapiteze cu paloşul de argint capul balaurului, eliberînd
fecioara şi salvînd împărăţia. Şansa României
este să se ridice singură şi să-şi arunce cîrjele în
capul celor care-o batjocoresc. Orice altă acţiune este un gest de
crudă complicitate.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters