OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Elie Wiesel s-a nascut la Sighetul Marmatiei, a fost deportat in timpul razboiului cu familia la Auschwitz, a supravietuit, dar singurul dintre toti ai lui. Dupa tragedie a trait o perioada in Franta, apoi s-a stabilit, definitiv, in Statele Unite. Romanele sale sint literatura a martiriului evreiesc. Laureat al premiului Nobel pentru pace, Elie Wiesel a devenit o personalitate care fiinteaza in termenii, in sensul si in timpul istoriei. Ca si Soljenitin, ca si, altfel, Walesa, in sfirsit, ca si Goma la alte proportii, el nu mai poate fi interpretat doar prin inserierea sa in logica evenimentelor.
Ceea ce nu inseamna ca Elie Wiesel nu este si un actor al prezentului si, ca atare, face bine sau greseste asemenea oricaruia dintre noi. Wiesel este asumat de catre comunitatea evreilor din intreaga lume si joaca roluri concrete in politica acestei comunitati – atit cit putem spune, deci doar intr-un sens foarte restrins, ca exista „o comunitate a evreilor din intreaga lume“, atit cit putem vorbi despre o politica, una, a ei.

Si acesta a fost un motiv pentru care drumul lui Elie Wiesel in Romania a fost pregatit insistent. Una dintre temele vii ale programului sau era vizitarea – sau nu – a Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei. Sosirea aici a uneia dintre personalitatile emblematice ale comunitatii evreiesti ar fi fost un semnal a carui semnificatie ar fi depasit-o pe cea pur interna, romaneasca. Militanti ai unor institutii dedicate istoriei evreilor si Holocaustului au fost implicati in controversa, deloc fara mize, a raporturilor relative dintre fascism si comunism. Volumul coordonat de catre Stéphane Courtois, Cartea neagra a comunismului, publicat acum citiva ani in Franta si tradus in mai multe limbi – inclusiv in romana –, a ajuns tinta unor campanii de o ostilitate infricosatoare – avind in vedere continutul cartii – intrucit a tratat comunismul in aceiasi termeni, ai crimei contra pacii si ai umanitatii, cu care a fost tratat nazismul.

O adversitate de aceeasi natura s-a manifestat impotriva Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei. Ani la rindul a fost purtata o campanie interesata impotriva muzeului in devenire. Situatia a creat daune de imagine, a produs reticenta sponsorilor potentiali si chiar, la un moment dat, a Consiliului Europei, implicat in lansarea proiectului. Cum sa infrunti simbolul Memorialului dedicat unor oameni torturati si ucisi? Formula simpla, poate unica utilizabila, a fost tratatarea lui ca un fals memorial al victimelor comunismului: ca altceva, ca spatiu de propaganda legionara. Au fost lansate citeva minciuni sfruntate a caror negare nu a produs interes. O acuza mai slaba a fost faptul ca „acolo“ apar, direct sau indirect, umbrele legionare. Cum sa nu apara indirect, daca o parte substantiala a rezistentei in munti a provenit din Legiune? Sa nu consemnezi intr-un muzeu de natura istorica o pagina din rezistenta anticomunista? Cerere indecenta atitudinal si jenanta intelectual. Ca si cum ai cere Memorialului Holocaustului sa scoata orice referire la numarul de comunisti ucisi de nazisti – 300.000, daca imi amintesc bine nota din Muzeul din Washington – si sa lase notele pentru toti ceilalti. La un moment dat s-a facut referire la prezenta, la intrarea in memorial, a placii dedicate unui sef legionar. A fost scoasa. Dar chiar daca era, asta nu legitimeaza nerespectarea memorialului dedicat unor victime. A vazut cineva campanii impotriva lagarului de la Buchenwald intrucit la intrarea lui se afla efigia lui Ernst Tällmann? Nu un sef oarecare, ci chiar liderul comunist, un echivalent al lui Horia Sima, dar de extrema stinga. Sefii comunisti, ca si cei fascisti, nu merita efigii pe portile muzeelor. Dar chiar daca neinspirat, ele sint puse la vedere, ramine cu totul inacceptabila punerea in discutie a insasi memorialelor.

Ostilitatea s-a manifestat constant si impotriva celor care vad in comparatia dintre fascism si comunism mijlocul prin care se cere istoriei justitie in chestiunea crimelor comunismului. Intrucit „decomunizarea“ nu s-a facut sub autoritatea unor judecatori ai lumii libere si nu a fost pusa in aplicare de catre forte armate invingatoare, ca acum 55 de ani, fostul aparat al regimurilor criminale raminind in pozitiile cheie ale tarilor unde si-a exercitat domnia – exemplul cel mai notoriu fiind Vladimir Putin, fost ofiter KGB care, ajuns presedinte al Federatiei Ruse, este curtat de catre toti conducatorii occidentali –, tragedia victimelor comunismului pare sa fie absorbita de umanitate fara remuscari. Pentru unii, aceasta lipsa de dreptate este revelata subliniind modul diferit in care doua crime impotriva pacii si umanitatii au fost tratate pina in ziua de astazi. Ar fi evident pentru orice minte logica ca paralela nu face decit sa intareasca simbolistica crimelor contra evreilor – intrucit se sprijina pe ele. Nu are insa rost sa continui aceasta linie de rationament. Necesar pentru context este sa amintim ca, in dezbaterea publica, multi evrei sau persoane care se considera reprezentante ale intereselor comunitatii evreilor, actionind sub egida unor institutii ori considerindu-se ei insisi o egida, au dus o politica impotriva memorialelor (in sens larg) anticomuniste. In replica, acestia au fost catalogati ca paraziti ai victimelor naziste, drept vinovati pentru crearea unei competitii intre victime s.a. Presa culturala romaneasca a produs propria ei varianta a infruntarii. Argumentele au fost uneori mai sofisticate decit cele tipice, alteori mai agresive si mai vulgare. Pina la urma, lucrurile s-au mai domolit si a inceput sa se spuna: „nu exista nici-o competitie intre acuzarea comunismului si nazismului“. Din ce in ce mai des s-au auzit glasuri conciliante, care au chemat la depasirea frustrarilor dintr-o „tabara“ sau alta.

Elie Wiesel era o piesa grea pentru corul rational. Vizita lui la Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei era asteptata ca semn de reconciliere in aceasta nedemna confruntare. Iata ca premiantul Nobel nu a facut gestul. A preferat sa umble prin Cimitirul vesel de la Sapinta, decit sa se incline inaintea unor fiinte torturate si aruncate in cimitirul saracilor (de fapt, al nimanui), intre victime aflindu-se chiar evrei – carora le este dedicata o expozitie tematica, intr-una dintre celulele Memorialului, cea pregatita de catre Teodor Wexler si expusa o vreme la Muzeul de Istorie din Bucuresti. Ar fi insa fals sa se spuna ca „Elie Wiesel nu a vizitat Muzeul“. Formularea corecta este: „a refuzat sa-l vada“. Il intimpinasera scrisori pline de simpatie. Insasi prezidentia facuse ce tinuse de ea pentru a impinge vizita oficiala spre Muzeu. (SPP pregatise terenul.) Asteptarea fusese atit de mare, incit i-a prins pe picior gresit pe ziaristi, mare parte din presa anuntind ca sosirea lui Wiesel la Memorial a si avut loc.

Nu a avut loc. Elie Wiesel a refuzat sa viziteze Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei. Daca nu a facut-o, nici ca mai trebuie asteptat altfel decit ca simplu muritor care se gindeste sa intre intr-un muzeu. Nici nu cred ca jocul acesta cu „reconcilierea“, despre care am vorbit, mai are sens. Ce este de reconciliat? De ce o oroare trebuie privita diferit de alta? Crimele impotriva umanitatii nu sint justificabile, nu sint exonerate de nimic, oricine ar fi subiectul crimelor. Umanitatea are nevoie de justitie, iar daca cea legala nu este intotdeauna posibila, atunci ea trebuie recuperata macar simbolic. „Unde justitie nu e, memoria tine loc de justitie“ sta scris pe unul dintre peretii Memorialului din Sighet. Propaganda impotriva memorialelor anticomuniste este pur si simplu revoltatoare.

*

Cineva ar putea raspunde ca o personalitate de calibrul lui Elie Wiesel nu poate credita un monument care nu este „perfect“ din punctul de vedere al eticii istorice. Ar exista reguli, valabile si pentru Sighet, care trebuie respectate. (Sa zicem, unele care ar exclude afisarea portretului vreunei fiice de legionar impuscat in munti.) Atitudinea lui Elie Wiesel si a sfatuitorilor sai ar fi doar „purista“. Ei bine, asta s-ar putea intelege. Purismul, in orice forma, poate fi nedrept, dar are cel putin demnitate. Iata insa ca premiantul Nobel care a refuzat sa calce pragul Memorialului datorita, s-ar parea, inaltelor sale exigente, l-a luat in brate tocmai pe presedintele nostru. Raporturile protocolare ale vizitei au fost cu totul depasite prin mesajele personale de simpatie ale lui Wiesel fata de Ion Iliescu, inclusiv printr-un melodramatic „Daca as fi mai avea cetatenia romana, v-as vota din nou presedinte“. Or, asemenea declaratii, intr-un asemenea context, al afisarii purismelor, capata o responsabilitate dramatica.

Nu conteaza cum apreciem sau dezapreciem politica de astazi a lui Ion Iliescu. Pentru dialogul dintre laureatul Nobel Wiesel si omul politic Iliescu, conteaza ca ultimul a fost decenii la conducerea unui partid criminal, intr-un regim criminal. Chiar mai mult. O persoana care acrediteaza simboluri ar trebui sa tina seama ca Ion Iliescu este omul politic responsabil pentru aducerea minerilor la Bucuresti, in 14 si 15 iune 1990. (Scot din discutie celelalte expeditii comandate de catre presedinte.) Este responsabilul desantului care a terorizat Bucurestiul si care, direct sau indirect, a facut cel putin sase victime. (Nu sint numarate victimele ulterioare. M-am ocupat personal de cazul lui Rob Mircea-Andrei, un biet copil de 16 ani care a fost luat de pe strada, a fost tinut o saptamina la politie si batut, fara motiv, fara a fi anuntata familia, pina a intrat intr-o criza – suferind fiind, avea nevoie de tratament zilnic – care i-a cauzat, la putin timp, moartea.) Atacul trupelor paramilitare mineresti asupra Bucurestiului nu a avut in esenta sa antiumanista nimic diferit fata de pogromurile legionare impotriva evreilor. Au diferit proportiile, au diferit semnele care au trezit furia – ochelarii, barba si fustele scurte, aerul intelectual in cazul bucurestenilor, steaua cu sase colturi sau faciesul, in cazul evreilor – a diferit sansa fiecaruia de a scapa sau a diferit miza evenimentelor, dar in esenta este vorba despre acelasi lucru: dezlantuirea unei violente barbare, atacul in haita impotriva unor nevinovati.

Pot sa inteleg nostalgiile unui legionar batrin pentru care inregimentarea din anii ’30 insemna pur si simplu antipoliticianism si devotament national. Pot sa inteleg, asemenea, ridicarea din umeri cu care proletcultistii si-au aruncat peste bord teoriile slujite in anii ’50, dupa ce au legitimat cu ele trimiterea unei parti a intelectualitatii romanesti in inchisorile de exterminare. Pot sa inteleg de ce absolventi imaturi ai tranzitiei romanesti cauta in cosul de gunoi al istoriei sirene pe masura nevoilor lor de radicalitate. Pot sa inteleg de ce un tinar devine un aprig militant comunist, cind tara fanion a comunismului a dat o lovitura de moarte statului care i-a transformat in fum comunitatea. Ceea ce se misca in imaginar are alta miza, alta natura, decit ceea ce intra in lume prin fapte.

Dar nu ma pot impaca, in schimb, cu liderul unui pogrom antievreiesc, asa cum nu ma pot impaca cu responsabilul oricarui pogrom, fie el antiintelectual, antiideologic, unul de absolut orice natura care a facut victime adevarate, a macelarit trupuri, a stropit pavajul cu singe, a nascut in oameni toata umilinta fricii. Remarc in schimb ca domnul Wiesel se poate impaca cu unele tipuri de pogromuri, de vreme ce i-a aratat atita simpatie liderului unuia dintre ele. Iata de ce vizita lui Elie Wiesel in Romania imi lasa un gust dezamagitor. Domnia sa poate fi un militant remarcabil al poporului sau. Pentru asta, sentimentul justitiei identitare ii este suficient. Prefer sa salut solidaritatea umanista. Pe portiuni, cele doua pot sa arate la fel. In ansamblu, ele reflecta atitudini ale fiintei substantial diferite.