OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum ati ajuns sa scrieti un scenariu dupa cartea Irinei Nicolau despre Elisabeta Rizea?

Cind am vazut-o prima oara, in primul interviu pe care l-a dat, in filmul Memorialul durerii facut de Lucia Hossu Longin, am avut un soc. M-a marcat, asa cum se intimpla cu toti oamenii care emana o anumita energie. Intilnirea cu ei iti da forta interioara si te imbogateste ca experienta de viata. A fost o sansa, o arma de aparare acest destin – Elisabeta Rizea –, pentru ca, pe masura ce inaintezi in virsta, devii tot mai vulnerabil. Eu nu sint in stare sa fac politica, nu am avut niciodata o atitudine in acest sens, si atunci nu am reperat-o pe ea ca pe un model politic, ci ca pe unul feminin si uman. Intre timp, am cunoscut-o si pe Irina Nicolau. Era atipica, avea ceva care te fascina de la primul contact si am admirat-o in tot ce facea. Cind a aparut cartea, mi-am cumparat-o imediat, mi-a placut foarte mult si am tinut-o si pe ea, alaturi de personaj, intr-un dulap intim, interior.

Ca actrita, aveam un gen foarte bine definit in care jucam de obicei: romantic, comic, nostim, patetic. Pentru un actor talentat, rolurile nejucate inseamna un consum enorm. Il dor si il usuca. Atunci, din disperarea de a nu muri, m-am gindit sa-mi scriu un scenariu. Nu e primul rol pe care mi l-am scris, dar am simtit ca, intr-un fel, si el m-a cerut pe mine. Daca nu l-as fi scris chiar eu, nu mi l-ar fi dat nimeni, ar fi fost aleasa o actrita mai degraba cu apetenta pentru zona tragica. Am fost cu scenariul in foarte multe locuri si, pina la urma, am ajuns la Atila Vizauer, pe care il iubesc foarte mult, nu numai pentru ca am lucrat impreuna, ci si pentru ca stie sa asculte. El le-a ales pe celelalte doua actrite, Dorina Lazar si Rodica Negrea. S-a creat intre noi o comunicare perfecta, o admiratie reciproca pentru monologul sau scena celeilalte, lucru care astazi se intilneste rar.

Cum s-a intimplat sa jucati la Sighet pentru prima oara?

Am vorbit la un moment dat cu Romulus Rusan despre ceea ce faceam si el m-a incurajat sa merg pina la capat, sa nu renunt, spunindu-mi ca va iesi un lucru extraordinar. Am terminat scenariul exact in perioada in care se desfasura tabara de la Sighet. Organizata pentru elevi si studenti, tabara isi propune sa-i aduca in centru pe cei care au suferit cumplit in comunism si pe care noi, de multe ori, ii ignoram sau, mai grav, ii uitam. E un gest absolut necesar de recuperare istorica. La Sighet au facut un muzeu in care sint pastrate marturii emotionante. In timp ce repetam, am vazut iesind de acolo doi tineri plingind. Spectacolul a fost foarte apreciat. Multa lume, printre care si Ana Blandiana, a remarcat ca scenariul e foarte bine scris si asta a uimit cel mai tare. Dupa moarte, misterul Irinei Nicolau a sporit si mai mult. Acum lucrez cu niste prieteni de-ai ei la un scenariu despre aceasta fiinta minunata.

La Muzeul Taranului Roman am jucat in fata unui public care le cunoscuse si pe una, si pe cealalta. Dupa spectacol a venit la mine un domn, care, probabil, o stia din inchisoare pe Elisabeta Rizea, si mi-a spus ca, actrita fiind, o „actoricesc“. Glasul Elisabetei Rizea era ca un clopot. Indiferent ce patea, unde era dusa, glasul ei raminea la fel: nu avea nici alintaturi, nici mitiieli, nu plingea. M-a ajutat foarte mult si mi-a confirmat ca ceea ce facusem avusese un rost. In nebunia noastra, a actorilor, am crezut ca a venit la mine trimis de ea ca sa-mi spuna secretul asta. La radio, imprimarea a iesit foarte bine, insa cel mai mult ne-am dorit sa fim pe scena. Imi face foarte bine intilnirea cu publicul si abia astept sa se intimple din nou. Odeonul ne ofera aceasta sansa.