Membrii de vîrf ai castei
intelectuale a patriei nu-şi permit un singur răgaz în marşul
avîntat al dezamăgirii. Şi cu ce ochi căscaţi de admiraţie
ne uitam la ei! Plini de erudiţie, cunoscători de limbi moarte,
minţi ascuţite în a radiografia nevăzutul şi în a
stabili viitorul, nu-şi dădeau în petic decît la
capitolul punerii în practică. Unii şi-au menţinut
independenţa, lăsîndu-se miniştri în orice fel de
guvern; alţii s-au făcut editori pentru a-şi rîde mai bine
de cărţi şi de autorii lor; cîţiva au acceptat salarizarea
la CNSAS pentru a servi cauzei turnătorilor în numele luptei
împotriva Securităţii; foştii disidenţi îi
recondiţionează pe activiştii împotriva cărora se
ridicaseră, pupă mîini de barosan şi promovează borcane cu
zacuscă democrată.
Elita intelectuală a patriei, cu
membri promovaţi la excepţional. Ei nu mai sînt profesori de
fizică ori de literatură, critici de artă, comentatori sportivi
ori cercetători, ci, pur şi simplu, filozofi. Cu atît mai
bine ţării, şi lor cu-atît mai bine. Numai că filozofii au
fost marginalizaţi şi aruncaţi în temniţă de cînd se
ştiu. Mai ales în comunism, unde erau lăsaţi în pace
cu o singură condiţie: să filozofeze în slujba regimului.
Cînd criteriile sînt răvăşite, se dă în abuz
semantic: Paul Goma nu-i considerat nici măcar scriitor (după cum
au decis organele comuniste şi democrate), iar dacă totuşi ar fi,
nu are talent, pe cînd ei sînt, cu mic, cu mare…
filozofi. Dormitînd la picioarele călăului.
Chiar să nu aibă autorul Apelului
către lichele nici o tresărire de orgoliu cînd se asociază
organic echipei politice a lui Traian Băsescu, formată din foşti
activişti, securişti, mici afacerişti, inamici ai democraţiei,
impostori şi sperjuri? Să nu fi fost acel pamflet zguduitor nimic
altceva decît ţipătul dorinţei de afirmare a unei vanităţi
prea mari pentru a fi cuprinsă în biografia unui individ care
s-a priceput să reziste prin ceea ce ar fi putut crea (dar nu a
făcut-o) sub comunism? Iar dacă pentru autorul Minimei moralia
orice poate fi explicat, interpretat şi, ca urmare, acceptat, ce mai
poate fi considerat moral şi ce nu? Pentru cei care au înjurat
cu reuşite figuri de stil pe reprezentanţii ticăloşiei neamului
nu e cutremurător ca acum să fie acuzaţi că se află în
cîrdăşie cu ei? Pentru un pumn de euroi? Pentru un surplus de
faimă? Un blid de satisfacţie profesională?
În faţa clasei este scos un
elev corijent
Biografia ziaristului Traian Ungureanu
s-a retras, zilele trecute, la umbra unui nou scandal.
Bine-cunoscutul om de cuvinte scoase din bască şi înşirate
pe aţă pentru cine dă mai mult a fost expediat cu ropote de tobe
din echipa de analişti ai Cotidianului, după ce gargarasia sa
anunţase că va candida pentru un fotoliu în Parlamentul
Europei din partea PD-L şi, fatalmente, a lui bădica Traian
Băsescu. Cum era de aşteptat, membrii societăţii s-au erectat
iute în două tabere divergente, unii susţinînd că bine
i-au făcut, din moment ce un ziarist trebuie să-şi protejeze
reputaţia prin neatîrnare, iar alţii că, dimpotrivă, au şi
ziariştii dreptul la propria opinie – de ce trebuie să plătească
unul care, scîrbit de ipocrizie, şi-a dat opţiunile pe faţă?
Nu ştiu alţii ce cred, dar a fost o
vreme cînd am considerat articolele dlui Ungureanu ca fiind
printre cele mai pitoreşti şi mai inspirate din întreg
arsenalul scris al breslei jurnaliere de pe ambele aripi ale
Dîmboviţei. Apoi, încetul cu încetul, precum un
bătrîn fotbalist de liga a doua, cufundat în prea multă
băutură şi glorie, forma sa a început să dea rateuri. Asta
şi pentru că, din simplu simpatizant al lui Traian Băsescu
(opţiune naturală, în contextul rivalităţii electorale a
lui Adrian Năstase), renumitul palavragiu a devenit un din ce în
ce mai ataşat băiat de casă, găsind numai cuvinte de laudă la
adresa comandantului şi nici unul de critică, chiar şi cînd
aceasta ar fi fost acceptată.
Conducerea Cotidianului trebuia să-şi
răcească idila cu Traian Ungureanu imediat ce preşedintele patriei
a ţinut să-l numească ambasador. Cu jumătate de gură, TRU s-a
declarat partizan băseic, dar pentru un ziarist aceasta este
frînghia de mărgăritar a paradoxului obiectiv: a fost sincer
pentru că a recunoscut, dar a minţit continuînd să scrie. La
fel de mizerabilă este şi schizofrenia de a face parte din
conducerea unui institut aflat sub tutela prezidenţială, la
paritate cu editorializarea părerilor de bine la adresa şefului şi
omiterea cu bună ştiinţă a celor de rău; nedemn este şi să te
laşi decorat de preşedintele (politic) al ţării, în timp ce
continui să scrii articole cu temă de sezon la gazetă cu pretenţii
imparţiale.
Pe de altă parte, disputa trebuie
nuanţată cu ceva mai multă fineţe. Un observator (prea) indignat
a mers pînă la a susţine că Traian Ungureanu „contribuie
la compromiterea statutului de jurnalist“. Aş sugera să păşim
mai uşor cu acuzaţiile pe scări, ca să nu riscăm să ne pierdem
credibilitatea în fosa ascensorului. Cu toate păcatele sale
puse unul peste altul, dacă TRU ar face una ca asta, oare ce s-ar
putea spune despre adevăraţii bonzi ai jurnalismului otrăvit, de
la Ion Cristoiu, C.T. Popescu, C.V. Tudor pînă la Cornel
Nistorescu şi ceilalţi? Pe lîngă ei, pînă şi
articlierii de la Dimineaţa, Azi ori Zig-Zag trec drept eminenţe
ale onestităţii profesionale şi ale bunului-simţ cetăţenesc. În
afară de cei enumeraţi, în presa patriei mişună sute de
securişti, îndatoraţi, fiecare în parte, vechilor şi
noilor structuri, în nici un caz adevărului sau interesului
naţional.
Deplîngînd sminteala
presei, Cristian Tudor Popescu (cel care îl sprijinea discret
pe Adrian Năstase ori de cîte ori i se ivea prilejul) ajunge
să constate că de separarea puterilor în stat s-a ales
praful. Uite că am ajuns să avem o presă aservită, fraţilor!
Nici măcar teoretic nu se putea vorbi la noi de independenţa
presei, atîta timp cît multe publicaţii primesc
subvenţii de la stat, darămite dacă nu s-ar închide ochii
dinaintea sforilor trase din subteran (un truism în
discursurile politice ale ultimilor ani)... Presa n-a ajuns preşul
Puterii prin gestul disperat al lui Traian Ungureanu; ea n-a încetat
o clipă să fie, de prin 1945 încoace.
Din cînd în cînd,
asistăm la următorul scenariu: în faţa clasei este scos un
elev corijent. Profesoara îl face cu ou şi cu oţet: iată
cine este de vină că nu mai avem cretă la ore! Prea laşi, comozi,
manipulaţi ori invidioşi ca să mai judece şi ei, colegii acceptă
verdictul cu supusă bucurie. Cutare este vinovat pentru sărăcia
naţională. Se dă un nume de duşman politic. Cutare, pentru
proliferarea corupţiei. Se dă alt nume (dacă duşmanul e puternic,
se repetă numele). Cutare, pentru păstrarea vechilor structuri.
Aici, de regulă, se tace, căci ar fi prea mulţi de numit. Cutare,
pentru decăderea fotbalului… A mersului trenurilor. Pentru starea
vremii. Tot aşa cum, azi, Traian Ungureanu este la un pas de a
deveni eponimul dezertării publicistice. Ar fi bine, pentru că s-ar
simplifica lucrurile. Ar fi îndepărtat în grabă pionul
decisiv şi lucrurile ar intra pe făgaşul cel bun la fel de repede
şi la fel de considerabil ca în urma îndepărtării lui
Nicolae Ceauşescu. Numai că au trecut douăzeci de ani de atunci şi
noi încă mai bîjbîim în căutarea
adevărului.
Nu din cauza unor muşte nu poate intra
lumina Soarelui prin fereastră.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters