OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prima justificare a deciziei de desfiintare a revistei Cultura a fost aceea ca „ICR este comunicator, nu producator de cultura“: editind Cultura, ICR s-ar fi erijat, chipurile, in „producator“. Argumentul este sofistic. Publicind o revista de idei, institutia nu devine, ipso facto, „producator“ de cultura; producatori ramin autorii care scriu in revista. Institutia le ofera doar acestora un canal de comunicare publica – iar ICR a jucat corect chiar acest rol de „comunicator“. Oare canalul TVR Cultural se erijeaza in „producator de cultura“? Daca da, atunci toti realizatorii sai (inclusiv Directorul ICR) sint complici la abominabila impostura – oare de ce nu denunta Horia Patapievici si aceasta institutie? Iar daca TVR Cultural nu pacatuieste gazduind (pe bani publici!) realizatorii sai, de ce pacatuia ICR gazduind (in Cultura) autorii articolelor? Dar TVR nu greseste cu nimic (nici ICR nu gresea cind edita Dilema!), adevarata eroare este editarea Culturii!
A doua „justificare“: implicarea statului in editarea unei reviste e un scandal pe care orice liberal trebuie sa-l denunte. Si aici se ascunde un sofism. Liberalismul respinge paternalismul etatist si acele initiative prin care statul se substituie intreprinzatorilor privati, dar el nu exclude angajarea statului in crearea de conditii pentru libera exprimare publica a opiniilor.

Or, editind Cultura, statul oferea o tribuna pentru exprimarea ideilor, pentru dezbatere si comunicare. Nu numai ca aceasta nu contravine idealului liberal – chiar decurge din el: crearea de spatiu public pentru manifestarea libertatii de opinie este o obligatie de baza a statului liberal. Acest lucru e ignorat doar de aceia care cred in ecuatia simplista: „socialism = totul prin stat; liberalism = nimic prin stat“. Dar aceasta ecuatie este atit de primitiva, incit nu satisface nici cerintele propagandei de „camin cultural“.
La nivel global, criticilor deciziei luate de conducerea ICR li se atribuie resentimente, ranchiuna, rea-vointa, dorinta de a insulta etc. (chiar Observatorul cultural, desi impartial, este luat in vizor pentru indrazneala de a fi gazduit dezbaterea respectiva!). Asadar, avocatii deciziei ICR au tot dreptul de a-i denunta pe criticii acestei decizii, psihanalizindu-i si atribuindu-le cele mai rusinoase mobiluri.

In schimb, criticilor le este interzisa orice suspiciune la adresa conducerii ICR: cea mai mica sugestie privind subiectivismul sau incorectitudinea morala a deciziei este denuntata exploziv. Este limpede, deci: Elita are voie sa banuiasca si sa injurieze pe oricine; nimeni nu are insa dreptul sa aiba vreo suspiciune la adresa Elitei. Mihaies are voie sa jigneasca pe oricine (o face din plin!); eu n-am drept nici la ironii. N-am voie sa presupun ca liderii ICR au fost indispusi de criticile ce li s-au adus in Cultura (injurie!); in schimb, mie mi se atribuie (in Catavencu si, ca zvon, in Romania literara) „ochi albastri“ (formularea esopica protejeaza de o actionare in justitie!), „zel“ compromitator fata de cuplul Ceausescu (fara dovezi, evident) si o fantasmagorica „frauda“ (am dovedit mistificarea din aceasta acuzatie chiar in Idei in dialog, nr. 2). Aceste denunturi penibile (care au aparut numai dupa ce am criticat Elita) ma pun intr-o companie care ma onoreaza: si „zelul“ compromitator al lui Adrian Marino a fost „descoperit“ indata ce maestrul vorbise ce nu trebuie! Daca n-a scapat Marino, puteam scapa eu? Elita nu iarta...