OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Reactiile la votul din 26 noiembrie par sa deschida din nou tema responsabilitatii elitelor. Interesante discutiile de grup, apelurile, analizele de pe Internet. Dintre ele as cita un text-apel al Mihaelei Miroiu: „Multi intelectuali cu prestigiu public si-au facut din nihilism si scepticism, din dispret elitist fata de «celalalt» un mod de a-si cistiga un prestigiu ieftin intr-o alta categorie de frustrati. Cred ca ar trebui sa se gindeasca serios la faptul ca dispretul naste dispret si respectul se naste numai din respect. Sper ca noaptea de 26 noiembrie ne-a trezit si maturizat brusc si pe noi, cei care, in calitate de «calareti pe caii albi ai tranzitiei», nu am fost in stare sa ne punem cunoasterea in slujba unei politici civilizate, circotind pe margine cu o superioritate iresponsabila“.
Din presa scrisa, referirea la responsabilitatea elitei o voi exemplifica cu un alt citat (din editorialul sintetic si precis al Gabrielei Adamesteanu din 22): „Elitele romanesti au o evidenta miopie in fata Romaniei profunde s…t Despre comunicare nici nu poate fi vorba cind fisura dintre cele doua Romanii este atit de profunda si are radacini culturale si sociale atit de adinci“.
Desigur, ar fi aceeasi dovada de miopie daca am arata cu degetul la elite fara sa vedem marile cauze precum saracia, lipsa de exercitiu democratic, teribilele jocuri de interese care au pregatit ascensiunea PRM si a liderului sau. Dar rolul responsabililor pentru spatiul nostru simbolic nu trebuie nici el subestimat. Citeva vicii mi se par a descrie perfect acel fond cultural pe care prolifereaza apoi subcultura votantilor lui Vadim Tudor. As numi, intr-o ordine aleatoare, predispozitia pentru irational, aventurism si misticism; incompetenta; dispretul fata de regula si anti- sau non-umanismul.

1. Ar fi fost greu sa fi avut o astfel de predispozitie pentru discursul irationalist, aventurist si mistic fara „succesul“ unei anumite elite care i-a promovat pe Cioran, Noica, Petre Tutea ca repere culturale prime. Ginditorii numiti nu ar fi devenit o „moda“ daca nu ar fi fost lansati (unii, relansati) in primii ani dupa revolutie, cind viata publica si mai ales noile generatii erau gata sa preia, imatur, ce oferea piata intelectuala. Autorii si editorii care au fost in fruntea acestei miscari – in frunte trebuie situat, desigur, Gabriel Liiceanu – aveau toata legitimitatea de a-si fi promovat simpatiile culturale si proiectele financiare. Legitimitatea de care amintesc nu inseamna ca ei ar fi mai putin responsabili pentru atmosfera absolut retrograda care domina o parte a dezbaterilor publice – si, din pacate, obsesiile tineretului universitar.

2. O a doua tema la care merita gindit, in nici un caz rupta de prima, ar fi profunda deformare a culturii romane, provenind la rindul ei dintr-o intelegere extrem de strimta a ceea ce inseamna „cultura“ – legitimata esentialmente printr-o experienta artistica-stilistica cu pretentii insa de a da seama de complexa realitate ontologica si sociala implicind intelectualul-locuitor al cetatii. Asa se intimpla ca putinele reviste care asigura dezbaterea cultivata ajung sa descopere autori si idei care mai curind degradeaza spatiul nostru simbolic – ca si cum raul anterior nu ar fi fost suficient. Pentru orice ginditor informat, dizertatiile lui Ovidiu Hurduzeu – echivalind spiritualul cu energia si alte asemenea bazaconii –, descriu diletantismul ofensiv cu atitudini grandilocvente. Iata ca Romania literara ia de mina un astfel autor pentru a-l aseza pe loc de vedeta, singurul sau merit fiind acela de a raspunde foamei de ideologie conservatoare a echipei redactionale. Optiunea conservatoare ar fi in definitiv legitima, dar nu si inocenta fata de macelul produs de eroul lor in domenii unde nu te poate ajuta doar literatura. De cuvintele lui Hurduzeu se agata apoi cei specializati in transformarea elucubratiilor in manifeste politice.

3. O a treia tema, nici ea rupta de cele anterioare: dispretul fata de regula al elitei noastre intelectuale. Impartirea resurselor intre creatori este viciata fundamental de conflicte de interese. Nu stiu ca vreodata aceasta problema sa fi fost pusa in termeni generali si practici. Dar ce sa spui despre violarea bruta, pe fata si uneori ideologizata, a prevederilor unui act de vointa organizational? Mi-a fost dat sa vad cum virful criticii si literaturii romanesti a optat senin pentru un procedeu de alegere a conducerii Uniunii Scriitorilor care incalca, pe viu, ca sa spun asa, statutul institutiei care-l reprezenta. Ne putem aduce aminte de indecenta cu care, nu demult, a fost argumentata „incalcarea legii“ in cazul „unora“ dintre candidatii la Colegiul Consiliului National pentru Studiul Arhivelor Securitatii.

4. Daca a fost sa ne referim la Colegiul CNSAS, cum sa uitam o parte a dramei care a deschis calea contestatarilor radicali: incompetenta institutionala a celor perceputi drept „constiinta nationala“? Ratarea Colegiului CNSAS este mult prea impresionanta pentru a putea deschide acum o analiza, prea cere ea sa fie dusa pina la capat. Sa ne amintim insa greva foamei avind ca scop includerea in Consiliul de Administratie al Televiziunii a unor oameni „providentiali“. Nici astazi nu avem un cod deontologic al Televiziunii publice. Nici astazi nu avem o explicatie de ce banii nostri otravesc mentalitatea publica cu jocuri de tipul BINGO. Singurul lucru in care aparatorii interesului public s-au distins au fost glumele lor bune privind prezenta lui Ion Cristoiu la TVR.

5. Tot ceea ce a fost numit anterior descrie slaba propensiune pentru umanism a culturii romane. Umanismul inseamna in fond calitate morala. Sau, ca sa-l citez pe Terry Carlbom (actualul secretar general al PEN Clubului International), acea „calitate morala pe care se bazeaza compasiunea autentica“. Acolo unde exista compasiune nu exista aventurism politic.
Corneliu Vadim Tudor sintetizeaza (si) patologiile noastre culturale: amestecul de irationalism, aventurism si tentatie misticoida, delirul ontologic, dispretuirea regulilor, incompetenta institutionala, si, sinteza a lor, prea firava prezenta a umanismului. Intr-o atmosfera culturala diferita, saracia si indignarea nu ar fi putut sa faca adepti printre atitia tineri care trec pragul universitatilor.