OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu m-aş fi gîndit niciodată că într-o zi îmi voi asuma sarcina compunerii elogiului literaturii. Faptul de a fi produs literatură într-o cantitate care îmi pare de-a dreptul excesivă transformă elogiul meu într-un pleonasm evident. Dar printre privilegiile acordate de vîrstă se numără mai cu seamă pleonasmele: e bine să profit. De altfel, astăzi ca întotdeauna în Istorie, mi se pare că literatura merită un elogiu şi mai cu seamă un sprijin. La urma urmei, are aceiaşi duşmani dintotdeauna, aceiaşi detractori, aceiaşi adversari interni şi externi, aceiaşi călăi. Fenomenologia inamicilor săi dispune de o amplă trigonometrie. La zenit se află aceia care nu se limitează la persecutarea ei pentru că sînt deranjaţi de ea: preferă să îi asasineze în mod direct pe producătorii deranjului. Ceea ce rezolvă, în mod evident, problema din rădăcini. Stalinismul a fost exemplar în ceea ce priveşte această practică. Liderul poporului sovietic, autor, printre altele, al unor scrieri de lingvistică, şi-a dat seama că literatura utiliza o altă limbă şi că aceasta nu coincidea cu a sa. Sau, mai mult, înţelesese că nu era vorba de o problemă care să ţină strict de limbă, pentru că şi Mandelstam, şi Pasternak foloseau rusa. Înţelesese însă că ei nu întrebuinţau aceeaşi parole. În fine, înţelesese perfect lecţia lui Saussure şi trăsese consecinţele pe care le cunoaştem. Desigur, practica nu a luat sfîrşit odată cu Stalin. În 1990, am luat la cunoştinţă de acest lucru cu o anumită spaimă, atunci cînd s-a înfiinţat Parlamentul Internaţional al Scriitorilor şi o reţea de oraşe-adăpost care să îi primească pe scriitorii cărora, în ţările lor, li se dorea tăierea gîtului prin amputarea brutală a corzilor vocale, locul destinat fonaţiunii, adică cuvîntului vorbit înainte de a fi scris. Naziştii au ars milioane de persoane. Dar au început cu arderea cărţilor. Mai cu seamă a cărţilor de literatură, acea literatură definită de ei drept „degenerată“. Degenerată în măsura în care era purtătoarea unui cuvînt care diferea de al lor: o viziune diferită asupra lumii.

 

Cu ani în urmă, mi s-a întîmplat să am o polemică cu un semiolog italian care scrie şi romane. Sau, mai bine zis, m-am limitat să răspund unei injoncţiuni care mi s-a părut intimidantă, lansată de la o tribună mediatică (o rubrică într-un săptămînal de largă audienţă), în care pretindea să înveţe alţi scriitori ce rol ar trebui să joace. Dacă, spre exemplu, vă ia foc apartamentul, mărginiţi-vă să telefonaţi la pompieri, ne sfătuia semiologul, pentru că scriitorul, şi intelectualul în general, este un cetăţean ca şi ceilalţi şi în această calitate trebuie să se mărginească să telefoneze la pompieri. Am răspuns că numărul de telefon de la pompieri e un număr pe care îl am la categoria „Urgenţe“, lîngă telefon, pe care l-aş forma imediat în caz de nevoie. Şi de obicei pompierii, harnici, ajung şi sting incendiul, cum s-a întîmplat în 1980 în gara din Bologna. Doar că nu e în sarcina căpitanului pompierilor să stabilească originea dezastrului. Şi, în cazul în care autorităţile îndreptăţite să cerceteze faptele ezită, eu aş dori să ştiu dacă incendiul din apartamentul meu (sau din gara din faţă) a fost provocat de un scurtcircuit, de un cocktail Molotov sau de o bombă cu mare putere de explozie. Dacă nu e prea mult. Pentru că aceasta este şi sarcina literaturii: să-şi bage nasul acolo unde încep aşa-numitele omissis.

 

Dar dacă în Italia acestor ani au existat persoane care voiau să ne delege cunoştinţa priceperii pompierilor, mi se pare că în Franţa nu lipsesc cei care dau dovadă de nostalgia după „vremurile cele bune de altădată“. Acest „pas de rac“ („on fait comme les écrevisses/ un pas en avant deux pas en arrière“, spunea Prévert) nu mi-ar fi atras atenţia dacă s-ar fi petrecut în parohia unui sat îndepărtat de provincie. Dacă menţionez acest lucru e pentru că această gîndire circulă în locuri de mare prestigiu cultural, unde eram obişnuiţi să ascultăm cuvintele lui Claude Lévi-Strauss şi Michel Foucault. În ultimii ani, după ce aceia care au grijă de noi ne-au găzduit în felurite secţii, structuralizîndu-ne, formalizîndu-ne, destructuralizîndu-ne, psihoanalizîndu-ne, semiologizîndu-ne şi, în cele din urmă, la secţia de terapie intensivă, medicii cei mai umani ajunseseră la concluzia liniştitoare că sîntem pur şi simplu moderni, dacă nu postmoderni, iar alţii, mai compătimitori, tăiaseră nodul declarîndu-ne postumi faţă de noi înşine; ei bine, atunci cînd deveniserăm convinşi că sîntem concomitenţi cu calendarul gregorian sau chiar că îl anticipăm, iată că pe neaşteptate învăţaţi cît se poate de docţi ajung la concluzia că cei mai buni scriitori moderni (precum şi post) ar fi în realitate „antimoderni“. De ce? Pentru că astfel de scriitori moderni, suspectînd modernitatea şi antipatizînd-o, sînt, la o privire atentă, „antimoderni“.

 

Mi-e teamă că acestor iluştri gînditori le iese din vedere esenţa problemei: anume că a fi modern înseamnă a trăi din plin modernitatea pe care o trăim şi de care ne temem în acelaşi timp, a o privi în ochi pentru a-i interoga aspectele cele mai feroce. Informaţii excelente în această privinţă le poate oferi un scriitor extrem de modern, Milan Kundera, mai cu seamă o scriere a sa, diamantină, în care sînt puse în relief în mod flagrant cele două mari principii active ale romanului modern (modernitatea în aspectul său mai luminos şi în cel mai întunecat): Testamente trădate (în special studiul de nedepăşit asupra lui Kafka). Pentru că modernitatea, fără nici un dubiu, este şi maşina de tortură, diabolică şi aseptică, din Colonia penitenciară a lui Kafka (de o actualitate extremă, printre altele, date fiind sistemele actuale de tortură, mai puţin aseptice şi organizate pe scară largă). Modernitatea reprezintă şi birocraţia insurmontabilă din Procesul şi Castelul impenetrabil (odată cu Pasolini l-am putea numi „Palatul“), unde cetăţeanul nu mai are cetăţenie, fiind o fiinţă anonimă, un număr, chiar o insectă (din nou, un lucru de o actualitate uimitoare, dacă ne uităm la miile de Nimeni care hoinăresc prin lume). Iar pe Céline, l-am putea oare defini ca „antimodern“ pentru că a fost victima terorii şi scîrbei (pe care le-a şi descris), care a fost măcelul din Marele Război, desfăşurat cu moderne arme ucigaşe? Nu vi se pare că este de o actualitate extremă? Céline e cît se poate de modern tocmai din acest motiv: a avut curajul să înainteze orbeşte în întunecimile vieţii şi ale Istoriei, şi-a băgat mîinile în sîngele şi în excrementele secolului al XX-lea, absolut identic acestui nou secol. Aceasta este modernitatea sa şi am impresia că nu aparţine adevăratului model pe care teoreticienii „antimodernismului“ îşi fundamentează categoriile de judecată: un model care este substanţial rezumat în gîndirea lui Joseph de Maistre.

 

În lecţia inaugurală de la Collège de France, din 7 ianuarie 1977, Roland Barthes afirma: „Literatura îşi depune travaliul în interstiţiile ştiinţei: se află mereu în întîrziere faţă de aceasta sau o anticipează, asemănătoare baritei care radiază în timpul nopţii ceea ce a depozitat pe timp de zi şi, graţie acestei lumini indirecte, luminează în ziua care urmează. Ştiinţa este brutală, viaţa este subtilă, iar pentru a rectifica această distanţă e nevoie de literatură“. Viaţa e, într-adevăr, subtilă, dar aş adăuga că e şi insuficientă: „Literatura, ca şi întreaga artă, este demonstraţia faptului că viaţa nu ajunge“ (Fernando Pessoa). Literatura oferă posibilitatea unui mai mult în raport cu ceea ce ne îngăduie natura. Şi în acest mai mult este inclusă alteritatea, micul miracol care ne este permis în voiajul scurtei noastre existenţe: să ieşim din noi înşine şi să devenim „alţii“. Cultura middlebrow, promovată de anumite media care preferă rumoarea şi senzaţionalul, şi-a apropriat acum heteronimia lui Fernando Pessoa, tratînd-o după criteriile unui caz clinic, ale unui „efect special“, chiar şi popularizînd poetul ca pe un fenomen de circ, un soi de „deviant“. Desigur, poetica lui Pessoa, chiar şi în problematizarea ei radicală, este intrinsecă literaturii dintotdeauna. Acea „comedie umană“, în versiune modernă şi realizată în poezie, este una şi aceeaşi cu cea a lui Shakespeare, Cervantes, Balzac. Cervantes a spus despre el însuşi că era simultan Don Quijote şi Sancho Panza. Ştim că Shakespeare nu a fost prinţ în nici o Danemarcă. Flaubert susţinea că Madame Bovary era el, dar nimic nu ne împiedică să ne gîndim la el ca la bătrîna servitoare Félicité din O inimă simplă. Baudelaire a scris: „Precum sufletele rătăcitoare care caută un corp, el poate să intre, oricînd vrea, în orice personaj“.

 

Literatura nu e sedentară, e nomadă. Nu doar pentru că ne face să călătorim de-a lungul şi de-a latul lumii, dar mai cu seamă pentru că ne face să traversăm prin sufletul omenesc. Mai mult, e rectificatorie, întrucît reprezintă unica posibilitate care ne este permisă de modificare a evenimentelor şi de corectare a Istoriei celei mai maştere. Pentru că literatura este teritoriul posibilului, al libertăţii absolute. Închis în fortul Taureau, lîngă Morlaix, Auguste Blanqui, după înfrîngerea Comunei, îşi ia revanşa asupra evenimentelor care l-au zdrobit. Plecînd de la teoriile lui Laplace asupra universului, prin urmare cu o rigoare absolut ştiinţifică, chiar dacă aplicînd-o unei pure ipoteze, el reia ideea caracterului infinit al Universului, Timpului şi Spaţiului, înscriindu-şi ipoteza într-o infinitate de lumi posibile, cu o infinitate de istorii posibile, fiecare dintre acestea fiind, în fond, egală cu ea însăşi, dar avînd diferite variante de deznodămînt. Astfel, de pildă, într-un timp şi într-un spaţiu nedeterminate, anywhere, aceiaşi comunarzi vor fi cîştigat bătălia şi îşi vor fi afirmat idealurile şi acelaşi Blanqui, identic cu sine însuşi, dar într-una dintre posibilele sale variante, îşi va fi văzut idealurile triumfătoare în loc să aibă experienţa amărăciunii profunde a înfrîngerii. Eternité par les astres, carte singulară şi extraordinară a unui non-literat, este, în realitate, literatură mare şi indubitabil una dintre cărţile cele mai revoluţionare de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Fără de care, adaug eu, un mare scriitor precum Jorge Luis Borges poate că nu ar fi existat niciodată.

 

De ce scriem? Întrebarea, inevitabilă, se întoarce mereu, chiar dacă se încearcă evitarea ei, la fel ca anumite cucernice doamne, consacrate catehezei, care duminică de duminică îţi bat implacabil la poartă. Dar chiar şi răspunsul cel mai radical, precum cel al lui Beckett („pentru că nu sînt bun la nimic altceva“) este în mod evident insuficient şi este inspirat de o modestie care nu rezolvă problema prin luarea în rîs a sinelui. Cunosc zeci de persoane care nu sînt „bune la nimic altceva“ şi care nu au scris nici un rînd toată viaţa lor. În rest, răspunsurile posibile sînt toate plauzibile, fără ca vreunul dintre ele să fie cu adevărat. Scriem pentru că ne e teamă de moarte? Posibil. Sau, mai degrabă, scriem pentru că ne e teamă de viaţă? Şi asta e posibil. Scriem pentru că avem nostalgia copilăriei? Pentru că timpul a trecut prea repede? Pentru că timpul trece prea repede şi am vrea să-l oprim? Scriem din regret, pentru că am fi vrut să facem un anume lucru şi nu l-am făcut? Scriem din căinţă, pentru că nu ar fi trebuit să facem un anume lucru şi totuşi l-am făcut? Scriem pentru că sîntem aici, dar am vrea să fim acolo? Scriem pentru că am mers acolo, dar, la urma urmei, era mai bine dacă am fi rămas aici? Scriem pentru că ar fi într-adevăr frumos să putem fi aici unde am ajuns, şi, în acelaşi timp, să fim acolo unde ne găseam înainte? Scriem pentru că „viaţa e un spital în care fiecare bolnav ar vrea să-şi schimbe patul. Unul ar vrea să sufere lîngă sobă, celălalt e convins că s-ar însănătoşi lîngă fereastră“ (Baudelaire)? Sau scriem mai degrabă din joc? Dar nu jocul pur, aşa cum pretindea avangarda din Italia şi de aiurea, adică literatura înţeleasă precum cuvintele încrucişate, atît de utilă ca să-ţi omori timpul. Desigur, e vorba de joc, dar e un joc care nu are nimic de-a face cu glumele la care excelează anumiţi scamatori, prestidigitatorii de weekend, care ştiu cum să delecteze publicul respectabil. E vorba, de un joc asemănător cu cel al copiilor. Un joc de o seriozitate teribilă. Pentru că, atunci cînd un copil se joacă, el pune totul în joc. Ia o pietricică şi, aşezat pe treptele casei, cînd se lasă seara, în timp ce ţine pietricica în palmă, spune că acea pietricică reprezintă lumea. Subliniez: nu doar o gîndeşte, dar o spune, pentru că doar atunci cînd o spune farmecul se concretizează şi pietricica devine lumea: pactul absolut. Copilul ştie că, dacă acea pietricică ar cădea, lumea s-ar prăbuşi, universul în care se roteşte lumea s-ar perturba, stelele ar înnebuni şi haosul s-ar instala. Ştie că, atît timp cît va dura jocul său, el va avea în mîini soarta lumii. Pînă cînd tatăl apare zîmbind în pragul porţii, masa e pusă, se face frig, mîine e zi de şcoală, şi acum e cazul să intre înapoi în casă. Patronul Tutungeriei a zîmbit.

 

Fără să-mi dau seama, am ajuns la punctul culminant al unei sublime poezii a lui Fernando Pessoa, publicată heteronim, sub numele Álvaro de Campos, Tutungeria, în care se găseşte o analogie cu dialectica baudelairiană a sobei şi a ferestrei, rizibilă şi plină de angoase. În locul sobei este un scaun în fundul camerei, pe care, din cînd în cînd, poetul se aşază pentru a medita, savurînd anumite intuiţii (epifaniile sale) care i-au fost stîrnite privind de la fereastra mansardei sale magazinul de produse din tutun, de pe cealaltă parte a străzii, unde lumea intră şi iese şi unde e viaţă, ca în viaţă. Dar iată că: „...cineva a intrat în tutungerie (să cumpere tutun?)/ şi realitatea plauzibilă s-a abătut asupra mea./ Mă ridic pe jumătate, energic, convins, uman,/ şi mă duc să scriu aceste versuri unde susţin exact contrariul. ş…ţ/ Omul a ieşit din Tutungerie (punînd restul în buzunarul pantalonilor?)./ Ah, îl cunosc: e Esteves fără metafizică./ (Patronul tutungeriei apare la uşă.)/ Ca purtat de o inspiraţie divină, Esteves s-a întors şi m-a văzut./ Mi-a făcut semn din mînă iar eu i-am strigat: «Salut, Esteves!»./ Şi Universul s-a recompus pentru mine fără idealuri şi fără speranţă, şi patronul tutungeriei a zîmbit“.