OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iamblichos
Viata lui Pitagora (De Vita Pythagorica)
Editura Sinapsa, Bucuresti, 2001, 186 p.

Ne aflam undeva, la cumpana veacurilor al III-lea si al IV-lea dupa Hristos, in Syria romana, poate chiar linga Antiokheia, ajuns deja al treilea oras al Imperiului, dupa Roma si Alexandria. De mai multi ani, un dascal reintors devreme in locurile natale se straduieste sa ii faca pe tinerii sai auditori sa inteleaga cum intelepciunea si filozofia de o parte, credintele religioase si teologia de alta, fie ca vin dinspre mileniile de gindire orientala si greaca, fie ca aduc mai din urma viziuni si practici romane ale Occidentului, se contopesc intr-o singura cunoastere, la a carei esenta nu ii poate ajuta pe elevii sai sa ajunga decit in timp si in trepte.

Acel dascal se numea Iamblikhos. Syria natala a vremii lui, odinioara intre cele mai bogate regate ale urmasilor lui Alexandru cel Mare – copilul teribil al Antichitatii –, ajunsese purtatoarea de cuvint a acesteia in noile timpuri romane, fereastra spre Europa si spre Apus si spre ceea ce mai avea sa se iveasca. Pentru a pregati intuitul viitor al unui ev nou, Grecia culturala avea acum nevoie sa puna ordine in trecut. In aceasta goana inapoi spre arhetipuri, ca fundamente ale propriei identitati, Aristotel era doar primul pas. Din enciclopedismul lui, de o temeinicie si vastitate nemaicuprinse vreodata dupa aceea, se adapa nestinsa sete de a sti totul si toate a grecilor tirzii, cei inversunat neconvertiti (inca) la cuvintele fostului Saulos din Tarsos. Mult mai adinc, spre misterele Absolutului, se intra, insa, prin opera lui Platon. Dupa veacul al II-lea imperial, elenitatea fidela siesi s-a infatisat invataturilor noii lumi rivale crestine drept nimic altceva decit o temeinica si exhaustiva revedere, pe de o parte, reformulare, pe de alta, a platonismului.
Plotinos, Porphyrios si Iamblikhos, in masuri, feluri si cu valori diferite, au facut ca filozofia, irigata in ultimele veacuri mai mult ca niciodata de subteranele intelepciunii si credintelor religioase provenite mai ales din proximitatea orientala, sa redobindeasca, sub scutul lui Platon, prestigiul de cea mai merituoasa purtatoare a emblemei spiritualitatii grecesti.

Bogat si nobil, Iamblikhos, ultimul „divin“ neoplatonic, isi deschide, probabil incepind cu anii ’70 ai veacului al III-lea christic, o scoala. Ani in sir de dascalie il conving de adevarul a doua lucruri. Primul, vechi de cind meseria, ca intreaga filozofie greaca, precum orice disciplina, se poate patrunde si preda doar sistematic, impartita pe autori, in functie de dificultatile materiei insesi si dupa gradul ei de inteligibilitate. Cel de-al doilea adevar, privitor la continutul insusi al stiintei predate, este ca nici Platon si nici Aristotel nu erau de ajuns pentru a cobori la temeliile a tot ce se poate cunoaste. Inaintea lui Aristotel, inaintea lui Platon chiar, statea al treilea colos al spiritului grec. Iamblikhos, pe urmele inaintasilor sai imediati, l-a descoperit in persoana lui Pythagoras.
Saltul cu aproape opt veacuri de cultura greaca inapoi a insemnat ca era atunci o uriasa nevoie de model. Dar nu de „modele“, ci de Model, de arhetip, de intiiul statator intru filozofie, si chiar dincolo de ea. Socrate, Platon, Aristotel avusesera nenumarati discipoli pe linga ei. Nici unul dintre cei trei nu fusese, insa, profesor adevarat. Chiar daca ultimul tinuse prelegeri – el era, fireste, magistrul, ceilalti, auditor nediferentiat.

Profesorul Iamblikhos a simtit nevoia modelului autentic si real de profesor. L-a urmarit si urmat pe Pythagoras, cum si uriasa traditie a corpusului operelor pythagoreice. A descoperit, astfel, ca radacinile bunei cunoasteri stau intr-o buna predare. Atunci a scris, preluind si prelungind cercetarile multor altor pythagoreici, de la cei mai vechi pina la recenti, in afara comentariului, monumental (in 10 carti), al operei filozofice pythagoreice, si o Viata pythagoreica. O avem acum, pentru intiia oara, in traducere romaneasca.* Cultura tirzie a elenitatii a descoperit in Pythagoras, dincolo de aspiratia spre absolutul cunoasterii (pe care o regasim, de altfel, atit la Platon, cit si la Aristotel), modul in care aceasta cunoastere poate fi, dupa meritele si capacitatile aspirantilor la ea, impartasita in asa fel incit sa nu se piarda nimic si sa se ajunga pina la cele mai adinci profunzimi.
Biografia iamblichiana devine, traversind analiza, elogiul primului Profesor.
–––––––––––––––––––––
* Datorata din nou lui Tudor Dinu, in editia Iamblichos De vita Pythagorica. Viata lui Pitagora, Studiu introductiv, traducere din limba greaca, note, comentarii si indice, Bucuresti, Editura Sinapsa, 2001.