OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Psihologul: un actor social

Desigur că este firească dorinţa lui Adrian Neculau de a oferi cititorului o perspectivă teoretică necesară pentru înţelegerea reflecţiilor sale. El arată nu numai avantajele de cunoaştere pe care le aduce psihosociologia, dar, mai ales, pe cele ale aplicării ei la cîmpul social. Pentru că, pînă la urmă, credinţa lui fermă este că psihologul este un actor social, el „explică şi se explică“, „el analizează şi se (auto)defineşte“ prin raportarea lui la cîmpul social.

Ideile din acest volum au fost bine drămuite, reunite fiind în secvenţe separate: „Social şi psihologic“, „Instituţii şi actori sociali“, „Mentori şi prieteni“, „Memoria spaţiilor fondatoare“, „Alte lumi“.

Autorul propune de la început ideea de „amănunt biografic“, care îl poate invita pe orice cititor să caute în destinul lui momente care au schimbat viaţa, care au dat o direcţie vieţii, determinînd o versiune a individului, una dintre multiplele versiuni posibile pe care cineva le poate avea în viaţă.

Trecutul şi prezentul sînt puse adesea în cumpănă, fără a fi trasă o demarcaţie, pentru că atît trecutul, cît şi prezentul se împletesc şi pentru că memoria are funcţii care fac ca „istoria vieţii, istoria devenirii personalităţii“ să fie o „negociere cu un trecut referenţial, ritual, imaginar“. Adrian Neculau ne face, pe noi, cititorii, să înţelegem efortul lui, plin de calm şi siguranţă, de „situare în context“.

Sînt în acest volum ameţitor de frumoase pagini autobiografice despre copilărie, despre un cătun, Mîndeşti, pe care autorul îl consideră spaţiu fondator. Pentru el, bineînţeles. Şi acest spaţiu fondator a fost sigur fondator şi pentru alţi copii ai acestui cătun.

Adrian Neculau este fascinat de spaţiul social, de fondatori, de identitatea individului care se formează pe un sol, dar şi de elitele care apar firesc, care se coceau în ideile bune, care doreau să ajungă cît mai departe, avînd aspiraţii, dorinţe, voinţă. De ce astăzi şcoala nu mai atrage tineretul?  De ce nu mai vor tinerii să înveţe? Ce este cu modelele de acum? De ce vorbim atît de des despre criza educaţiei? Pentru că „profesorul, la noi, e socotit un funcţionar care vine, face orele şi pleacă“, pentru că şcoala, cu încăpăţînare, nu le formează tinerilor „gustul pentru construcţie şi proiect“, pentru că şcoala nu are legătură cu viaţa, cu valorile care ar trebui să-i facă pe elevi să exerseze relaţiile, să înveţe dublul respect – pentru sine şi pentru alţii –, să le dezvolte civilitatea şi nu să „le îndese cunoştinţe, adesea de nivel înalt, dar nearticulate între ele şi rupte de context, de realitate“.

De ce profesorii tac, cei buni, fireşte, înecaţi în corupţie, indiferenţă şi interese meschine, personale, de ce lipsa de chef de cunoaştere a tinerilor, de ce abandonul şcolar, năucitor de mare, nu ne îngrozeşte – este întrebarea pe care şi-o pune autorul, făcîndu-ne să ne simţim părtaşi la nepăsarea românească.

Sigur, nu mai sînt mentori, nu mai sînt oameni care să rămînă în memoria tinerilor ca fondatori. Şi, dacă luăm cazul psihologiei, vedem cît de mari  psihologi am avut, cît de mulţi dintre ei au făcut puşcărie pe nedrept, cît de mari personalităţi au fost ei. Adrian Neculau este un psiholog copleşit de minunăţia psihologilor de altădată, un psiholog cu capul plecat în faţa lor. De la el am aflat cine a fost Ştefan Bîrsănescu, care m-a susţinut, fără să mă cunoască, la un concurs pentru o bursă în Occident, înfruntînd nomenclatura comunistă. Ceea ce el scrie despre Nicolae Mărgineanu – pe care-l numeşte psiholog-martir –, despre Vasile Pavelcu, Constantin Zahirnic, elev al marelui Claparède, mare psiholog la vremea aceea, triumfător intrat în istoria psihologiei, sau despre vizita întreprinsă de H. Cantril – consilier a patru preşedinţi americani şi director general al Institutului de Relaţii Internaţionale de la ONU – în 1967, făcută lui Nicolae Mărgineanu, ni se pare ceva fascinant.

Au existat oameni mari

Am aflat din cartea lui Adrian Neculau de toţi aceşti oameni mari. Cum am trecut nepăsătoare pe lîngă Constantin Zahirnic, pe care Mihail Ralea l-a angajat la Institutul de Psihologie, acel domn cu pardesiu modest, uzat, un om discret, părînd că se jenează să fie printre oameni, eu neştiind că el a lucrat cu Claparède, că el fusese cineva, iar acum era un oarecine, speriat, probabil, de viaţă?

Ce oameni au fost? Cum am putut noi, ca popor, să-i facem martiri, cum nu i-am preţuit aşa cum ar fi trebuit, cum l-am ţinut pe Nicolae Mărgineanu aproape 17 ani în închisoare? El credea în „cultură şi civilizaţie, în simţul măsurii, stil naţional şi sentimentul armoniei, în datină (în sens de cultură morală) şi comunitate, în legea strămoşească a omeniei“.

Da, au existat oameni mari. Dar astăzi?

Şi ce armă există pentru elitele prezentului? Desigur, populismul, ne spune, pe bună dreptate, autorul: „micile daruri, cadourile, «pîinea şi circul» sînt mijloace care pot face suportabilă criza, declinul social-economic, pentru că, deziluzionat, debusolat, speriat de crizele de tot felul, omul de rînd are nevoie de suport“. Omul de rînd „se identifică cu personaje de succes, intens mediatizate, şi încearcă, împreună cu acestea, vise frumoase“.

Aşa cum mărturiseşte, cu amărăciune, Adrian Neculau nu a călătorit decît „pe pămîntul sistemului“, deloc în afara regimului comunist. Primul voiaj în Vest îl înţelege oricine a avut aceeaşi experienţă. O Altă Lume, o lume pe care regimul ţinea morţiş să n-o cunoaştem, doar să ne-o imaginăm. Trebuia să fim ancoraţi într-o schemă cognitivă, să nu cunoaştem alternative. Nu a fost uşor pentru el, dar, treptat, folosind relaţiile într-un mod diferit de cel care se practică la noi, a reuşit să asimileze alte modalităţi de a relaţiona, de a profesa, de a face proiecte, de a fi viu. Consecinţele se văd în vizibilitatea grupului de psihosociologie din Iaşi, care colaborează cu toate laboratoarele de psihologie socială importante şi al cărui fondator şi susţinător entuziast este Adrian Neculau. Socializarea autorului la Paris, prietenia închegată cu mari psihologi – Serge Moscovici, André Sirota, Jean Maisonneuve, printre alţii – a făcut ca ceea ce resimţim ca fiind complexele esticilor să devină mai palide, poate să dispară, dar să nu dispară percepţia diferenţei între Noi şi Ei, cam peste tot la noi şi, evident, şi în lumea academică. Românii care locuiesc şi lucrează acolo „ar fi putut face cariere de vîrf în România, dar au găsit în Franţa – ca şi în alte locuri – ceva după care tînjeau: respect pentru spirit, civilizaţie cotidiană, repere culturale, interlocutori“. Şi, cînd am citit aceste rînduri, mi-a venit în minte că la noi ministrul de Finanţe spune despre cineva, într-un discurs public, că „a obosit muci“, că are dreptate Adrian Neculau cînd afirmă, cu tristeţe, că acolo există „lipsa ostentaţiei, repulsia pentru parvenitism, modestie, bun-simţ“. Aşa este şi, de aceea, cum să n-aibă dreptate cînd la noi se cumpără diplome, agramaţii cumpără doctorate, cînd familii întregi formează mafii universitare, cînd un politician, vestit pentru cît de incult şi de agramat este, recomandă o persoană pentru, nici mai mult nici mai puţin, poziţia de ministru al educaţiei…

Analize psihosociologice profunde şi oneste

Într-o discuţie cu Serge Moscovici, Adrian Neculau i-a spus de profeţia lui Brucan referitoare la cei douăzeci de ani necesari schimbării la noi. „Brucan nu are dreptate – i-a spus acesta –, douăzeci de ani nu sînt suficienţi, e nevoie de cel puţin atîta timp cît a durat îndoctrinarea.“ Mediul stimulativ este totul, este solul care face să crească adevăratele elite – în care competenţa este apreciată, „răsplătită“ social, recunoscută –, iar la noi el nu există sau, optimist vorbind, nu există încă. Trist, dar adevărat.

Aş putea menţiona multe alte lucruri prin care volumul lui Adrian Neculau ne face să înţelegem viaţa, lumea noastră, cultura noastră a bacşişului şi a corupţiei, a „neruşinării“, a „nesimţirii“ – cum se tot vorbeşte –, dar noi, oamenii, nu vedem schimbarea care ne-ar duce spre demnitate.

Nu ştiu cît de mare este tristeţea lui Adrian Neculau, dar ştiu sigur că acest volum este rezultatul unor analize psihosociologice profunde, oneste, prin care cititorul va putea dispune de o grilă a percepţiei prezentului articulat trecutului, în care nostalgia ideii de comunitate, nu perfectă, căci nici o societate nu este perfectă, ar putea să contribuie la „remaierea“ ţesutului social atît de vătămat astăzi. Adrian Neculau aduce un elogiu competenţei, bunului-simţ, respectului, dorinţei de a face bine ceva, indiferent ce anume, în lumea noastră în care elogiul şmecheriei, al diletantismului, al fraudei, al grobianismului este mînă în mînă cu promovarea valorilor „de carton“, ale unei anume reuşite sociale.

Substanţa cărţii lui Adrian Neculau este complexă şi subtilă, invită la reflecţie. Autorul reuşeşte să-şi arate postura sa intelectuală aleasă, de dincolo de cea a unui psihosociolog. Adrian Neculau este un gînditor.