Emanciparea fiului

Dinu Pillat - Aşteptând ceasul apoi

Autor: Geo ŞERBAN | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

O pagină fără egal în calendarul familiei Ion Pillat însemna ziua de 19 noiembrie 1921, cînd soţia poetului, pictoriţa Maria Brateş-Pillat, aducea pe lume, după o fată – Pia, născută la 18 octombrie 1916 – un băiat, care avea să se cheme Dinu (Constantin). Tatăl, îndeobşte sobru, va fi dat frîu liber satisfacţiei, din moment ce-i era împlinită aşteptarea firească a continuităţii numelui. Nimeni nu putea acuza un exces de mîndrie, dacă fericitul părinte ţinea la moştenirea onorabilităţii pe linie paternă şi purta de grijă imaginii sale în societate, dornic să-i fie dusă mai departe reputaţia, asumată prin merit şi demnitate.

Unul dintre prietenii anilor de studenţie pariziană şi ulterior părtaş al carierei scriitoriceşti, Horia Furtună, aflat în preajma poetului pînă la capătul zilelor acestuia, găsea necesar să sublinieze: „Copiii au adăugat vieţii lui de vis un ţel realizat“ (Universul literar, 20 mai 1945, număr omagial la moartea lui Ion Pillat). Apariţia copiilor venea să-i susţină acel sentiment de plenitudine cu rezonanţe caracteristice în opera încredinţată tiparului şi în corespondenţa particulară. Aşa cum a dezvoltat un robust cult al strămoşilor, îşi va diversifica repertoriul liric odată cu înmulţirea emoţiilor trăite în prezenţa urmaşilor. Gesturi diafane şi o tandreţe ocrotitoare degajă poezia Somn curat (ciclul „Limpezimi“), spontan cîntec de leagăn spre liniştea copilei în timpul odihnei.

Din acelaşi ciclu, versurile Artă poetică erau publicate mai întîi în revistă (Gândirea, aprilie 1927), cu indicaţia expresă: „fetiţei mele Pia“. Suprimarea dedicaţiei în volum confirmă anume filtru practicat de poet în vederea protejării inspiraţiei de aluviunile impure ale intimităţii. În schimb, în comunicările epistolare, absolvite de preocuparea indiscreţiei, afectivitatea se revanşa. Soţii Pillat se aflau în refugiu la Iaşi, de unde poetul îşi informa mama, către finele lui 1918: „Marie visează în fiecare noapte fetiţa şi o sărută – eu, mai rar, dar tot o sărut cu dor“ (Scrisori, ediţie Cornelia Pillat, 1998). Pe parcursul anilor, se vor îndesi împrejurările cînd, supus multiplelor solicitări, capul familiei traversa perioade întregi despărţit de ai săi. Revenea scrisorilor rolul de a micşora distanţele ivite: „Aş fi dorit mult, Mimi dragă, să vin să petrec cu tine şi copiii cîteva zile – două, trei cel puţin la Techirghiol... Mii şi mii de îmbrăţişări ţie şi copiilor“ (rînduri aşternute într-o pauză a dezbaterilor parlamentare, la 28 mai 1925). Altădată se afla în delegaţie oficială peste hotare: „Mi-e tare dor de tine şi de copii şi vă îmbrăţişez de mii de ori“ (din Olanda, la 4 iulie 1928). Peste alte cîteva luni, antrenat în furtunoase întruniri premergătoare alegerilor în fieful său din Dorohoi, ca proprietar al moşiei Miorcani, măgulea sensibilitatea soţiei: „Ce mai fac copiii? Mi-e dor de ei. Spune lui Dinu că la viitoarea campanie electorală îl iau cu mine“. Promisiuni deocamdată premature, totuşi ideea trecerii de ştafetă începea să încolţească. Poetul găsise o modalitate simbolică de a-i face loc în A doua elegie din cuprinsul Caietului verde.

Poezia ne introduce în decorul interiorului domestic, pe cînd vagul orei de seară îngăduie melancolice confuzii între imaginea feciorului de azi, cufundat în lectură, şi înfăţişarea poetului la vîrsta copilăriei, surprins de asemenea citind:

„În faţa mea, la masă, băiatul meu citeşte

Cu fruntea încreţită puţin de încordarea

Ce-l face să urmeze povestea. Raza lămpii

Uşure îl atinge pe păr bălai şi geana

Lui lungă dă o umbră. E fiul meu.

Deasupră-i

Mă văd copil, de-o vîrstă, în cadrul

de-altădată.

[...]

Sunt eu acel din faţă ? E el cel din perete?

Cum? Glasul meu de-atuncea, îmi spune

astăzi: tată.

[...]

Între copilul de-astăzi şi cel de ieri. Ce

singur,

Ce nesfîrşit de singur, aştept aici. Ştiu: totul

M-a părăsit. Sunt singur în trupul meu,

cum singur

Sta Robinson Crusoe într-un ostrov pe

mare“.

De unde senzaţia naufragiului, în imaginaţia părintelui? Se va fi trezit asediat de teama îndepărtării feciorului ce-i seamănă, totuşi, atît de mult la chip ? Sau, poate, îi dădea tîrcoale presimţirea că fiului i se va întîmpla să fie răvăşit de obsesii similare. Va avea partea lui din cortegiul neliniştilor părinteşti de odinioară? Zadarnică încercarea lui Dinu, de a recurge, întru tîrziu, la „masca“ bărbii hirsute, ca semn distinctiv. Ce înţeles ar tăinui întîmplarea istorisită, undeva, de Pia? Întîmpinată la o sosire pe aeroportul Otopeni de bunul ei frate, cade pradă asemănării halucinante, încît crede că-i va fi ieşit înainte însuşi tatăl.

Şi măcar dacă autorul Caietului verde (1932) ar fi transmis zbuciumul lui într-o unică elegie. Dar tonul lamentaţiei („nesfîrşit de singur, aştept aici“) se generaliza, asociat cu presentimente crepusculare, invadînd versurile concomitent cu dovezi că paradisiacul domeniu de la Miorcani devenea un teritoriu al confruntării dintre rutina sedentară a părintelui şi inevitabilitatea ieşirii adolescentine din tipare. Pînă şi citirea aceluiaşi ziar franţuzesc de ani de zile joacă rolul infimului drog menit să asigure tatălui iluzia confortului („...cînd ziarele româneşti – anoste şi espurjate cum sunt – nu prezintă mare interes“, se confesa surorii mai mari, la debutul dictaturii instaurate de Carol al II-lea.). Dezamăgiri politice sesizate cu ani în urmă justificau tentaţia regresiunii pe scara timpului, în izolarea Miorcanilor. Încă din primăvara lui 1934, avea intuiţia degringoladei iminente: „peste tot, o depresiune vădită [...] radicalismul pare lovit de moarte şi parlamentarismul e foarte bolnav [...] fascismul începe să-şi arate vîrful urechilor. Ce epocă tristă pentru libertatea spiritului omenesc, trăim!“ Avertismentul includea o dublă motivaţie. Pe lîngă reflexul îngrijorărilor alimentate de o sănătate şubredă, era un corolar al impactului produs în conştiinţa sa de gravul declin în funcţionarea instituţiilor statului: „E singurul loc aici unde mai pot trăi cu impresia, atît de plăcută pentru firea mea, că vremea a rămas cu o sută de ani în urmă...E anacronic şi încîntător“. Celor tineri, li se va fi părut atitudine retrogradă. Cu deosebire pe fondul discuţiilor aprinse, împinse pe muchie de cuţit, în percepţia părintelui: „Autorii ruşi sunt la ordinea zilei aici. Citim cu toţii Fraţii Karamazoff din Dostoievski, atît de interesant ca precursor al bolşevismului de azi – adică al mentalităţii bestiale, mistice, anarhice şi parodiale care-i stă la bază. Apoi, Tolstoi şi Turgheniev, mai normali şi mai ales cel din urmă atît de aproape de viaţa de la ţară moldovenească“ (Scrisoare din 31 iulie 1938).

Disensiunile n-ajungeau să otrăvească atmosfera, poate şi pentru că admiraţia pătimaşă pentru sondajele stărilor sufleteşti sumbre, specifice ruşilor, primea o replică tolerantă, sedimentată generos în tradiţia de viaţă preluată din tată-n fiu. O calmă înţelegere pentru condiţia umană îndulcea asperităţile dintre generaţii. Ca depozitar al unor experienţe prestigioase, Ion Pillat îl învăţa, treptat, pe Dinu să deosebească satisfacţiile efemere de partea durabilă a realităţilor trăite. Din Geneva, îl asigura la 14 septembrie 1934: „Aici îmi petrec zilele ascultînd discursuri în incinta Adunării şi pe culoarele ei făcînd, cu feţe simandicoase, înaltă diplomaţie. E interesant, dar plimbările noastre de la Miorcani, cu trăsura în apus de soare, erau mai frumoase“.

Ceva din subtilităţile dialogului diplomatic al tatălui, trimis să reprezinte interesele ţării în organismele Societăţii Naţiunilor, egal în competenţe cu ilustre personaje precum francezul Saint-John Perse ori spaniolul Salvador Madariaga, trecea în pedagogia discretă a educării fiului de la distanţă. Fără a-i brusca înţelegerea deocamdată firavă, încuraja orice mugur de independenţă personală. Aplauda chiar mărunta colaborare la revista şcolară şi, dovadă de seriozitatea aprecierii, îi adresa autorului o corespondenţă inscripţionată măgulitor: „Monsieur Dinu Pillat – homme de lettres“.

Din sistemul educaţional practicat în familie făcea parte, pe parcursul vacanţelor, dreptul fiului de a cataloga critic conservatorismele tatălui. Însă îndată ce liceanul îmbrăca iarăşi uniforma de rigoare, se ferea să mai trezească susceptibilităţi conflictuale. Ştirile satisfăcătoare despre elevul de la „Spiru Haret“ răzbat pînă azi din presa epocii. Astfel, Universul din 25 mai 1935 îl evidenţia pentru utilitatea bibliotecii puse la punct în clasă – desigur, la scară redusă, însă tributară celei ce domina ambianţa părintească. La rîndul ei, Lumea românească (din 14 nov. 1938) insera informaţia despre promovarea lui Dinu Pillat ca membru al comisiei literare din cadrul societăţii Luceafărul, datorită, fireşte, zelului depus pentru susţinerea revistelor interne – Mlădiţa şi Vlăstarul –, unde i-a apărut numele tipărit, alături de al altor colegi cu eminente înzestrări intelectuale: Alex. Ciorănescu, N. Steinhardt, Al. Paleologu. Totuşi, nu de aceştia avea să-şi lege Dinu ambiţiile afirmării juvenile. În 1941, va prefera integrarea în grupul de la Albatros, publicaţie de scurtă durată, meritorie însă pentru opţiunile pe faţă împotriva fervorilor agresiv-naţionaliste. Publică aici, în foiletoane succesive, Jurnalul unui adolescent, notaţii lapidare, neconvenţionale, vizibil debarasate de reflexe conjuncturaliste. Se va grăbi să reia textul, proiectat pe o canava epică, pentru a le oferi cititorilor primul său roman: Tinereţe ciudată.

Pînă să constate efectele publice ale ieşirii la scenă deschisă, debutantul îşi lua inima-n dinţi să forţeze limitele opţiunilor părinteşti. Ştiindu-i bine idiosincrazia cauzată de proliferarea romanelor („În ultimii cincisprezece ani de viaţă – va găsi cu cale fiul să divulge –, nu cred să fi citit mai mult de cinci sau şase romane moderne“), semăna aproape a provocare să-i pună în mînă tatălui naraţiunea abia dusă la capăt. Reacţia se va declanşa în trepte, atenuată de poet, potrivit conduitei sale, din principiu protocolare. Deşi aflat în plin sezon estival la conac, împreună cu soţia, cu fiul, nici prin gînd nu-i trece tatălui să considere suficientă împărtăşirea orală a impresiilor după citire. Aşezat la masa de mult rezervată orelor benefice creaţiei, el încredinţează foilor imaculate toată drojdia amărăciunii învolburate pe fundul unui sufletul în impas. Îi vine anevoie, întrucît are de cumpănit între mîngîiere orgolioasă şi dezolare. Textul ia o turnură confesivă: Dintr-un jurnal de vară, datat Miorcani – 5, 6, 9, 12 august 1942. Este o superbă răbufnire elegiacă, suprem fior horaţian, aproape un nevolnic rămas bun amintirilor trecătoare, fraternizînd printre rînduri cu o jale împăcată: „Ce impresie curioasă să citeşti opera propriului fiu – propriul tău sînge – e ca şi cum aş fi reuşit să prind un ecou odată suscitat de mine, dar care îmi răspunde cu alt glas, neaşteptat, unde credeam să-l recunosc, înrudit acolo unde îmi închipuiam depărtări. [...] Am avut senzaţia că firea tăcută, închisă, a lui Dinu mi s-a deschis deodată. [...] Dublă şi contradictorie dorinţă – niciodată împlinită – de complicată maturitate urmărită de cel tînăr, de izvor simplu şi clar, visată de cel mai bătrîn“.

Emanciparea fiului, niciodată vehementă, nu e propriu-zis nici frondă pe seama evaziunilor părinteşti de la datorie (din pioasa reconstituire memorialistică a Corneliei Pillat), nici efectul unor dramatice contraste temperamentale de esenţă oedipiană (cum s-ar părea tentată să conchidă Monica Pillat). Dinu Pillat n-a avut de luat revanşe asupra tatălui. El s-a simţit în largul său, complet eliberat de complexe, cu fiece pelerinaj comemorativ de unul singur, la Bellu, depunînd floarea recunoştiinţei pe mormîntul lui Ion Pillat, pentru cît i-a deschis ochii în viaţă.