OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jehan CALVUS
Bumgartes al II-lea
Editura Universal Dalsi, Bucuresti, Editura Arhipelag, Tirgu Mures, 1999, 344 p., f.p.


Am intilnit cartea lui Jehan Calvus la Cluj. Mi-a aratat-o Ruxandra Cesereanu, la ea acasa. Am rasfoit-o pe loc. Coup de foudre! Atit de mult mi-am dorit sa fie a mea, macar pret de o lectura, incit am folosit un pretext (nu oarecare!) ca sa o determin pe Ruxandra sa mi-o imprumute pentru o saptamina, promitind ca o va avea inapoi la data stabilita, nici o zi intirziere.

O carte aparuta in 1999 si despre care nu auzisem nimic. Desi sintem la mijlocul anului 2000, n-am vazut nicaieri nici macar o semnalare a ei, darmite o cronica sau o recenzie! O carte eleganta, in regia autorului, probabil, autor roman (Jehan Calvus e un pseudonim) care traieste, din cite mi-a spus Ruxandra, la Viena. Asadar, mister total!
Ceea ce m-a atras nu au fost nici paginile colorate ale cartii, nici straniile ilustratii ale autorului, nici look-ul experimental, ci citeva pasaje pe care ochiul grabit le-a fotografiat si pe care mintea le-a developat cu emotie dupa aceea, ca un polaroid. De cind imi doream sa citesc o carte despre prietenie si despre adolescenta la un loc! Am inceput-o in tren. O buna bucata din drum numai asta am facut, amestecind cele citite cu cele vazute pe fereastra. Si cartii asteia chiar i se potrivea o asa lectura. Citeam si ma intrebam cine e autorul. Oare citi ani are? Cu ce se ocupa? Ce a facut pina sa paraseasca Clujul pentru Viena?

Parca-mi spusese ceva Ruxandra despre Teatrul de papusi... Regizor? Actor-papusar? In loc de propria lui fotografie, pe coperta a patra apare cea a obiectelor aflate, la un moment dat, pe masa lui de lucru (o parafraza, de altfel, la o pagina din interiorul cartii, adica: Oeuvres complètes ale lui Rabelais, fotografii vechi, doua vase de portelan, un caiet cu pagini albe, alte foi vechi de caiet, scrise cu negru sau rosu, o clepsidra culcata, desene cu grilli, un obiect de lemn pe care nu reusesc sa-l identific si, in sfirsit, o marioneta) – toate asezate peste o harta din care se zareste un fragment din numele, in engleza, al Oceanului Pacific. Colajul cu pricina e un autoportret al autorului, pasionat de Rabelais, de commedia dell’arte, de calatorii imaginare, de lucruri frumoase, dar reprezinta deopotriva si o emblema a cartii compusa din lucruri eteroclite care-si gasesc bine locul aici. O carte despre prietenie (si e acolo, in fotografie, simbolizata prin clepsidra – „Caci ce altceva eram noi oare in discutii, in comunicarea noastra, daca nu o clepsidra in care nisipul curgea domol si uniform dintr-o parte in alta“), despre inchipuirea care hibridizeaza lucrurile (vezi prezenta grillilor), o carte trimitind la teatru, pictura si literatura ca la niste teme (vezi marioneta, desenele si tomul lui Rabelais). O carte care porneste de la foi de hirtie scrise in adolescenta, de la niste scrisori (ale Prietenului) si de la fotografii vechi („marele album cu fotografii al strabunicii nascute la 1848“).

Sigur, nu-mi scapa faptul ca obiectul pe care nu reusesc sa-l identific face punte peste „oceanul“ de pe harta intre doua „maluri“ de hirtie, unul al graficii, celalalt al paginii albe care urmeaza sa fie umpluta, ocupata, pornind – poate – de la materia prima de deasupra ei, a paginii albe (albedo): si anume, de la foile de hirtie scrise cu negru (nigredo) si rosu (rubedo). O emblema, asadar, a cartii, un blazon, bine ticluit, al autorului (cu studii de arta plastica, se deduce, si poate cu pasiunea heraldicii). Asa cum e construita coperta in mic, tot asa e construita si cartea, la diferitele ei nivele. Sint adunate aici iluminuri, teme, sintagme personale care sa constituie o „Emblemata“. Un alt fel de „autoportret“ al autorului ar putea fi compus, arcimboldesc, din cartile si autorii pe care ii pomeneste – Rabelais, Cervantes, Gide, Utopia lui Thomas Morus, Tratatul de pictura al lui Leonardo da Vinci, Epopeea lui Ghilgames, Atalanta Fugiens de Michael Maier, Anatomy of Melancholy de Thomas Burton, Die Welt als Labyrunth, Marcel Brion, Homo Ludens, Cornelius Agrippa von Nettesheim, Brunelleschi, Michelangelo, Vitruviu, Marsilio Ficino, Pico della Mirandola, Erasmus etc. etc. As pune mai la vedere o carte care – am impresia – nu e pomenita, desi am descoperit trimiteri la ea, si care e in mod evident un model al lui Bumgartes al II-lea. E vorba despre Ospatul inteleptilor a lui Athenaios.
Daca ar fi sa-i fac un portret din propriile sintagme si cuvinte, as alege: Memoria inchipuita, Mnemossya, trompe l’oeil poetic, chalcetum, cucurbita luciferua, chrysolampis.

Deschizi cartea... Cartea geme de eruditie. In primele pagini e desfasurat, in mic, tot proiectul ei, temele ei – prietenia, adolescenta, visul si utopia, puse in abis, in ordine, prin inceputul unei povesti despre doi prieteni (iar „inceputul acesta nici nu e al meu, ci al lui Cervantes“), o scrisoare a Prietenului, confesiunea despre recitirea cartilor adolescentei, visul cu Bumgartes si povestirea scrisa demult, in adolescenta, pornind de la acest vis, al prietenului sau, vis despre un print nelinistit si care incepea astfel: „Ziua era in amurg deja, cind as fi vrut s-o incep“. Atunci, in adolescenta, aceasta era o formula folosita pentru „reintoarcerea la lumea copilariei“, acum ea deschide portile Utopiei. La pagina 16, autorul incearca sa se autodefineasca mai direct: el este „un scriitor inchipuit“ si, ca orice „scriitor inchipuit“, nu poate fi decit subiectiv si nu poate „sa scrie despre altceva decit despre sine si obsesiile sale, din moment ce are o problema vitala de rezolvat, bunaoara tocmai faptul ca e inchipuit? [...] Viata sa atirna de un fir subtire: inchipuirea de a fi scriitor si, prin extensiune, inchipuirea de a fi“. Spre deosebire de scriitorul real, care „opereaza in afara lui, de pe pozitii bine fortificate, fara nici un risc“, cel „inchipuit“ e „balanta cu care eul cintareste in public propriile indoieli“. Daca primul „poate scrie despre orice“, celalalt „nu poate scrie decit despre ceea ce a trait, viata sa, pe care, prin scris, ar vrea s-o vada realizata“.

„Ziua era in amurg deja, cind as fi vrut s-o incep“, cu aceasta fraza ar fi trebuit sa se deschida „cartea unica“ „despre prietenia mea cu Poetul si despre Paradisul Adolescentei noastre“, daca nu ar fi aparut, la un moment dat, pe parcursul proiectului, o discutabila intimplare care schimba codul genetic al opului de fata. Emisa cindva in adolescenta chiar de narator, fraza mai sus citata este regasita, alaturi de alte sintagme „proprietate personala“, in cartea prietenului sau celui mai bun, ajuns poet cunoscut prin cenacluri. Asadar, in timp ce unul viseaza „cartea unica“, celalalt, devenit scriitor cu cariera, publica, foloseste un capital pe care-l considera comun, pornind de la principiul ca nu „morfologia“ unei scrieri conteaza, ci „fiziologia artistica“, irepetabila.

De aici, de la acest sentiment ca i s-a luat in folosinta, fara a fi intrebat, nu doar o parte din proprietatea lui, ci chiar o parte din fiinta lui, incep „tribulatiile unui scriitor inchipuit caruia i s-a furat un gind“. Ca sa exorcizeze raul descoperit, naratorul creeaza o povestire plasata in secolele XVII-XVIII, sa zicem (nici el nu tine sa precizeze), despre doi arhitecti a caror prietenie se termina dramatic din cauza ca „Tindaro, prieten din frageda tinerete cu Undino, intim cunoscator al intregii sale creatii, a copiat cu buna stiinta, fara sa-i fi cerut incuviintarea, citeva dintre ele, prezentindu-le lumii ca fiind ideile si realizarile proprii“. Undino afla mai tirziu ca Tindaro facea parte dintr-o confrerie eretica ce se numea pe sine „Oamenii Virstei de Aur“. Ei imparteau creatia si pe creatori in functie de simbolul marului adamic, si anume, in „cei care pun la loc“ si „cei care musca in continuare“. Fostii prieteni ajung la un proces penibil si se distrug reciproc cu aceeasi pasiune cu care se indrageau altadata. Disputa antreneaza si alte personaje, cetatea intreaga, care se imparte in doua tabere. „Artistii din Quattrocento i-au imitat pe antici, iar urmasii acestora pe ei“, spun unii, fiind in „spiritul latin si italic sa imite operele grandioase ale unui trecut fantastic“. Ceilalti, dimpotriva, „ii numeau pe imitatori «turma servila» si argumentau superioritatea timpurilor moderne prin capacitatea omului de a stringe experiente dincolo de limitele vietii sale, conservind mostenirea trecutului, dar depasind-o totodata, prin sansa progresului istoric al imaginatiei creatoare“. Toate ar fi fost bune si frumoase – se pare – daca utilizatorul capitalului comun ar fi spus: „Ziua era in amurg cind si eu as fi vrut s-o incep“.

Apare aici o tema foarte delicata, recesiva, eterna, specifica inclusiv postmodernismului vremii noastre: si anume, statutul textului care incorporeaza alte texte, sintagme, citind sau parafrazind, parodiind sau pastisind tema proprietatii intelectuale, problema diferentei intre cei care asimileaza modelul si imitatori, intre cei care au „fiziologia lor artistica“ si plagiatori, intre – pina la urma – „cei care pun la loc“ si cei „care musca in continuare“. Sint Tindaro din poveste si Poetul cel din realitate dintre cei care doar „musca“? Nu are, oare, Poetul, intr-un fel, dreptate, cind spune: „Nimic nou sub soare, dar sub luna totul e nou“? Pentru ca Poetul preia ideile amicului sau din adolescenta ca sigla simbolica si ca efigie lingvistica, fara sa-l pomeneasca in opera lui ca atare, acesta din urma se supara rau si il acuza. Dar nu porneste chiar cartea celui suparat de la o povestire inspirata de un vis al Poetului? Nu foloseste, si el, „scriitorul inchipuit“, visul celuilalt, pe care ajunge sa-l interpreteze – poate tocmai pentru ca e al prietenului lui, al alter-ego-ului lui – „in contextul gindurilor si trairilor proprii“? Si-apoi, nu se intimpla, in fond, ca el insusi, „scriitorul inchipuit“, sa incorporeze lucruri citite in Athenaios, despre Platon, de pilda, fara sa mai foloseasca ghilimelele? Unde se afla granita dintre „a imita“ si „a urma“? – caci „a urma inseamna sa parcurgi o cale; a imita inseamna a sta pe loc si a folosi roadele altuia: inseamna a insela calea cu aceste roade“, a se autoinsela. Se autoinsala el, „scriitorul inchipuit“? Dar Poetul?

Cum ar fi aratat cartea prieteniei perfecte fara acest incident? Dincolo de ceea ce tulbura apele, sint pasaje de o mare frumusete si intensitate despre ceea ce inseamna cu adevarat prietenia. Scrisorile Poetului, ale lui Tindaro, confesiunea naratorului, a lui Undino, fac parte din discursul indragostit al prieteniei. „Incerc prin eforturi colosale sa te intuiesc, sa te gindesc si sa determin chiar cu simturile, daca se poate, coordonatele existentei tale actuale. Dar nu reusesc. [...] Niciodata nu m-am simtit mai fericit si mai linistit decit atunci cind stiam ca ai nevoie de mine si pentru asta ma tulburi“, scrie Undino. „Ma preocupa in asa masura, incit ajunsesem deja sa ma identific cu el“, scrie personajul-narator cu numele de Calvus referindu-se la visul prietenului sau. Ramine ca emblema a acestei forme de iubire imaginea lui Tindaro, „pierdut in ascultare“ in fata lui Undino. Si-apoi, nu e oare o forma de iubire chiar stradania Poetului de a-si imbratisa prietenul in propria lui creatie (caci poate fi si aceasta o interpretare a pretinsului „plagiat“)?

Opera nescrisa de la care pornesc cele scrise, a Poetului, a lui Calvus, naratorul, tine de adolescenta, elixirul oricarei prietenii intense. „Stiu ca elixirul pe care-l visezi e ADOLESCENTA! De ce nu scrii atunci despre ea si despre creatorii adolescenti, despre operele create in adolescenta, desigur nu cele cunoscute, ci toate operele pierdute?“, il intreaba Thylako Lurpidu, un amic, pe Jehan Calvus, „onirocritul“. Urmindu-i sfatul, scriitorul imagineaza un OSPAT al adolescentilor de toate felurile, din toate timpurile si de toate virstele, reali sau inchipuiti, adusi aici din viata sau din carti. Totul se desfasoara in „Castelul Memoriei inchipuite“, un fel de Thélème rabelaisiana in care fiecare face si spune ce-i place. Sint aici Printul din Mirandola care „se ocupase cu deosebita seriozitate de aproape toate domeniile de manifestare ale spiritualitatii adolescente“, alaturi de abstractori de sofisme, investigatori de aparente, declamatori de adevaruri absolute, cascadori ai fanteziei.

Sint din cei care ramin vestiti printr-o „axioma-pariu“ („Eul e o hiperbola a realitatii“) sau printr-o propozitie („Urc si cobor din inchipuire“). Sint adunati la banchet „cintatorii asteptarilor misterioase, comentatorii si exegetii emotiilor, fascinatiilor, letargiilor si alergiilor artificiale, provocatorii adevarurilor definitive, decantorii de euforii, de iluzii, scindatorii de dileme, calandrorii de entuziasm, rectificatorii din domeniul absolutizarii, ierarhizarii, dezideologizarii si complicarii, promotorii paradoxurilor, altoitorii de canoane, hazardorii, imaginatorii si exploratorii eului“ etc. etc. Dar sint prezenti si Natanael, personajul lui Gide, Undino, cel din povestea adolescentina, Poetul, real ca si Thylako Lurpidu care-i invita pe toti sa intre direct intr-o... carte („Intrati cu totii in aceasta carte!“). Aici la Ospat – aici, in carte – nu au ce cauta, cum spune intr-un discurs memorabil mesterul Alcofribas Nasier (nimeni altul decit celebrul „abstractor de chintesente“ al lui Rabelais) „gilcevitorii, lingaii cu chip pocit si limba scoasa de un cot, nerozii, gogomanii, irozii batrini si badaranii burtosi si topirlani“. Izgonite, ilustrele cadavre, carora sfortarea mintii le-a supt toata puterea, trebuie sa bata la alte usi: „Ospatul vostru s-a sfirsit!

Nu veti gasi aici nimic pe gustul vostru, nimic din puturoasa voastra realitate. Acest ospat nu e pentru voi. N-aveti decit sa va gasiti alti amfitrioni, alti debitori, aici degeaba stati la coada! [...] degeaba va dati aere, [...] stiu cine sinteti, s-acum plecati!“ Ospatul adolescentilor nu are nimic din cel al lui Trimalchios, de pilda. Aici se poarta cununi impodobite cu placute de aur, haine albe, se vorbeste despre „Marile ispravi ale lui Gargantua si ale fiului sau Pantagruel“ sau despre alte ospete – cel in care fusesera prezenti deodata Platon si Sallustius, Horatiu si Schopenhauer, discutind despre imitatie si primind lectii de la un adolescent (naratorul intimplarii). Sau cel la care erau prezenti Terentiu, Cicero, Balthazar Gracian, Seneca, Pliniu, Eschil, La Bruyère, Goethe, Democrit, Euripide, Epicarm, Xenofon, Walter Scott si Antistene, Horatiu, Victor Hugo, citiva intelepti orientali si Anatole France. „Se spuneau acolo verzi si uscate“, comenteaza dezinvolt un alt adolescent. „Goethe, de pilda, «Daca nu gresesti nu te inveti minte» si alte asemenea baliverne“. Cel care se plimba printre petrecareti prinde din mers frinturi de conversatie dintr-un discurs amoros („prezenta cuvintelor tale ma face sa uit cuvintele mele“), dintr-o confesiune („sintem amagitori, sintem mastile vocii launtrice careia i-am dat prea mult credit si am crezut ca ne salveaza narcisismul psihic“), dialoguri despre realitate si vis, indoiala si certitudine, despre amagirea literaturii, despre teama si nadejdea „pe care trebuie sa le aiba orice creator pe calea devenirii sale“.

Simpozion-ul este un spectacol de idei si de retorici, teatru al lumii adolescente – la un moment dat se desfasoara in interiorul lui chiar un spectacol de teatru (moment rousselian – de la Raymond Roussel, pe care nu stiu daca autorul il va fi avut pe masa pentru opul sau). Acolo, pe scena, in Alter-Mundus, apar, ca o efigie a relatiei dintre autor si personajul lui, Jehan Calvus („Calvo, calvotté“), „o papusa costumata in alb“, avind croiul hainei lui Ingenio, papusarul, „purtind si bereta pe cap, aceeasi bereta galben aurie, desigur mult mai mica“. In loc de propria fotografie, Calvus pune pe ultima coperta – sa precizam – printre celelalte obiecte care-l reprezinta, o papusa, cu, desigur, bereta aurie!
Inaintea capitolului despre Ospatul adolescentilor, autorul plaseaza un preludiu (pe care l-am fi dorit dezvoltat!), insemnare despre cartea adolescentei, un adevarat poem despre libertatea adolescentina, despre virsta cind maestrii pot fi luati peste picior, ca si cartile sau biografiile care incearca parca „cu tot dinadinsul“ sa convinga ca timpul se apropie de sfirsit, ca in doua mii de ani totul s-a depoetizat“, despre virsta cind orice putea deveni „comic, caraghios si demn de a fi batjocorit“, despre virsta cind cauti taina marilor maestri si cind ai senzatia ca lumea toata e „cuprinsa intre ghilimele“, ca totul e un citat, ca singurele lucruri personale sint visele, despre virsta cind prietenia e mai intensa ca oricind, o forma de indragostire narcisiaca (pentru ca e vremea cind „Prietenii sint multi, dar Prietenul numai unul“).

Dupa Cartea Prieteniei si cea a Adolescentei, urmeaza cartile Visului si Utopiei. O imaginatie bruegeliana se amesteca cu viziuni rousseliene si fragmente din nescrisele carti proiectate – Cartea Esentelor, Cartea Metamorfozelor, Cartea Fapturilor, cea a Fructelor, Florilor etc. „Sa scriu, doar sa scriu, sa-mi insemn observatiile asupra celor ce se petrec in creierul meu“ – asa isi propune Calvus, „onirocritul“, si in continuare.

Bumgartes al II-lea este, asa cum singur o defineste autorul, „inventarea la nesfirsit a unor bucle si spirale in timp si spatiu“. Aici se intilnesc intr-o colcaiala baroca personaje reale sau imaginare, autori si carti reale sau fictive (asa cum se intimpla sa apara un sir de vreo 24 de volume ale unei vaste epopei intitulate Inturnare in Rai de Ienaquitsa Vacaresco), obiecte ale trecutului si ale lumii moderne precum cele atirnate pe calul lui Tindaro, florentinul din secolul XVIII din viziunea lui Calvus naratorul: „De cal sint atirnate clopotei, panglici late de matase [...] apoi oglinzi, foarte multe oglinzi [...] si rujuri, da, sint intr-adevar rujuri. Pe unele se vede chiar marca: Yves Rocher, Jade, L’Oreal, Dior, Ellen Betrix... poate amintirea remarcii facute odata de poet, referitoare la volumul sau de poezii care-si are farmecul lui chiar prin stingacii, zorzoane, inele si rujuri de diferite marci. Dar cele din viziunea mea seamana cu niste amulete antice [...] reprezentind falusuri de nenumarate forme si culori“.

Autorul cartii ii seamana propriului sau personaj Gaster care, la masa, „fu servit numai cu bucate culturale: carti vechi, manuscrise, papirusuri, suluri de pergament, incunabule, nuvele, romane istorice, realiste, romane-fluviu, statui antice, partituri muzicale, cele mai felurite oposuri, cantate, madrigale, simfonii, instrumente muzicale [...] numeroase alte tablouri facute sul ca niste clatite“. Dupa ce inghite, ca Grummer al lui Urmuz, cam tot ce e mai bun in cultura universala, isi tese cartea cu o urzeala bogata, deasa, in zeci de fire livresti din toate domeniile. Desenul din covor e complicat, structurile lui mici se repeta in mereu alte configuratii. Jehan Calvus e un scriitor straniu care refuza „canoanele universale de aur ale academiei universale a scrisului“. De aceea nu l-am numi „postmodern“ (caci acesta a devenit deja un termen academic!). „Pentru mine, Jehan Calvus este un martian“, scrie in prezentarea lui nimeni altul decit Iordan Chimet (alt autor fantast). Un martian e Jehan Calvus si pentru mine. Nu unul oarecare, ci un fel de E.T.... literat.