OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

El a stîrnit numeroase reacţii în presa germană, fiind comentat în aproape toate cotidienele şi revistele importante, însă fără a se înregistra o schimbare de perspectivă în receptarea cioraniană. În prestigiosul săptămînal Die Zeit, de pildă, Adam Soboczynski este de părere că publicistica lui Cioran este mai degrabă de interes filologic decît destinată publicului larg, şi explică nihilismul de mai tîrziu al filozofului român ca o reacţie de (re)negare tocmai a elanurilor sale vitaliste din anii ’30: „nimic nu a negat Cioran mai tîrziu cu mai multă ardoare decît viaţa, care fusese înainte categoria principală a gîndirii lui“. Opoziţia dintre aceste două faze din creaţia cioraniană îi apare lui Soboczynski cu atît mai puternică cu cît Cioran va refuza mai tîrziu orice ideologie, orice credinţă sau gest de încredere în capacitatea umană de progres.

 

Într-un text pentru postul de radio ORF, ca şi într-un articol apărut în Frankfurter Allgemeine Zeitung, Cornelius Hell face o analiză mai mult decît nuanţată a jurnalisticii lui Cioran în întreaga ei complexitate tematică şi se arată uimit de cultura întinsă a tînărului eseist, evidentă în articolele despre arta şi filozofia germană, alături de care stau afirmaţiile şocante despre simpatia pentru Hitler şi dictatura nazistă. Acelaşi cronicar e de părere că schimbarea radicală pe care a suferit-o opera lui Cioran după perioada românească poate fi analizată pornind de la cîteva concepte care apar în aceste articole şi pe care Cioran nu le va mai folosi niciodată mai tîrziu, cum ar fi „profet“ şi „profetic“, sau de la semnificaţia opusă pe care o va da mai tîrziu ideii de „stil“ sau termenului „barbar“. Autorul se arată iritat de faptul că Cioran nu şi-a analizat niciodată în amănunt fascinaţia din tinereţe pentru nazism, dar ajunge la aceeaşi concluzie ca şi Patrice Bollon, biograful francez al lui Cioran, care afirma că filozofia de maturitate a lui Cioran este, în întregul ei, o confruntare tocmai cu această fascinaţie. În acest sens, scepticismul lucid şi amărăciunea care o caracterizează nu ar fi altceva decît tocmai reacţia la entuziasmele de acum: „Şi poate că aceasta este o confruntare mai productivă decît renegarea grăbită sau regretul superficial“. Indiferent de modul de interpretare, acest volum face vizibile, mai mult decît oricînd, contradicţiile şi problemele operei cioraniene.

 

Tot în aprilie, în cotidianul elveţian Zürcher Zeitung, cronicarul Karl-Markus Gauss face o prezentare amplă a operei lui Cioran în contextul ei biografic, politic şi istoric. Autorul se distanţează explicit de Patrice Bollon – acolo unde acesta din urmă vede o confruntare a lui Cioran cu greşelile din tinereţe, Gauss vede o continuitate. Aversiunea lui Cioran de mai tîrziu faţă de străinii din Paris, mai ales faţă de est-europeni, numeroasele lui izbucniri din jurnal împotriva umanităţii, gesturile de dispreţ – jucat sau nu – faţă de semenii săi sînt văzute de Gauss în directă prelungire a afirmaţiilor antisemite ale eseistului din anii ’30 (după 1945 nu va mai publica nici un cuvînt antisemit). Cronicarul aminteşte şi anecdota conform căreia, invitat la un dineu de preşedintele francez François Mitterand, Cioran refuză, dar îi trimite acestuia vorbă să închidă, în sfîrşit, graniţele Franţei. Altfel spus, crede Gauss, Cioran a înlocuit, în gîndirea lui, pur şi simplu, termenul de „evreu“ cu acela de „om“, fără a-şi schimba fundamental concepţiile.