OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Imaginea lui Eminescu, pendulînd adesea între extrema aplogeţilor şi aceea a contestatarilor, continuă să fie, şi în prezent, suficient de puternică încît să se regăsească la nivelul dezbaterilor şi al polemicilor cu o neaşteptată prospeţime. Puţine sînt temele care se menţin atît de viu în imaginarul colectiv şi care sînt permanent supuse unui proces de resemnificare. Persistenţa statutului de mit a lui Eminescu – care indică deci o poziţie aparent imuabilă – nu a putut decît să provoace numeroase replici, adesea violente sau cel puţin defavorabile. Mitul acesta nu îşi mai păstrează valenţele de legitimare în sfera literară, ci ajunge să fie vidat de sens, astfel încît se simte nevoia revigorării unei imagini definite multă vreme de coordonate prea strîmte. Deşi această nevoie a provocat şi unele campanii destul de excentrice, cum este concursul „Pune-l pe Eminescu la produs“ din vara anului 2006, se pare că lucrurile s-au mai liniştit acum, iar Eminescu este abordat în studii critice, ferite de note de sentimentalism sau de resentiment. Astfel, sînt de amintit cărţile semnate de Iulian Costache (Eminescu. Negocierea unei imagini), de Ilina Gregori (Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze) şi de Caius Dobrescu (Mihai Eminescu. Imaginarul spaţiului privat. Imaginarul spaţiului public), cărţi care reprezintă un punct de reper în eminescologia ultimilor ani.

 

Probabil că mulţi se întreabă ce sens mai are readucerea lui Eminescu în prim-plan, cînd imaginea lui pare înrădăcinată într-o serie de coordonate imposibil de modificat. Se pare însă că posibilităţile interpretative mai au încă valenţe nedescoperite, iar Eminescu, privit dincolo de bine-ştiutele clişee, mai poate apărea într-o perspectivă inedită, ferită de blocajul vechilor puncte de reper. Studiul lui Iulian Costache, asupra căruia voi zăbovi în acest articol, încearcă să evite acest blocaj hermeneutic, punînd în evidenţă ideea că Eminescu nu va ieşi niciodată de sub incidenţa stereotipiilor dacă nu vom reuşi să abordăm literatura ca pe un spaţiu în care, odată intraţi, nu putem avea certitudinea unui unic drum prestabilit.

 

 

Bibliografia critică în jurul operei lui Eminescu este atît de bogată încît mulţi se întreabă ce finalitate mai are o scriere care abordează teme eminesciene. Cartea lui Iulian Costache ar putea oferi răspunsul la o astfel de mefienţă, transferînd întreaga problemă în spaţiul jocului literar. Literatura se reconfigurează din această perspectivă deschisă, în care scrierea şi receptarea sînt două coordonate inseparabile, al căror rol este acela de a structura un spaţiu literar în permanentă mişcare. Ceea ce ne propune Iulian Costache este interpretarea literaturii ca joc de negociere, ce păstrează – pentru a nu ne îndepărta de sensul de joc – un caracter indeterminat. Important este să acceptăm acest joc şi să înţelegem că, deşi opera rămîne un jucător constant, ea îşi schimbă însă faţetele în funcţie de combatanţi.

 

Deşi se vorbeşte atît de mult despre mitul eminescian, se ştie destul de puţin despre modul în care acesta s-a format. Imaginea lui Eminescu, închistată în apelative de genul „Luceafărul literaturii române“, nu este un construct ce îşi are originea în perioada comunistă, ci ea trebuie căutată mult mai devreme, şi anume în ultima perioadă a vieţii poetului, calificată de Iulian Costache drept „carantină thanatică“, cînd biografia tinde să devină un aspect semnificativ în reconfigurarea percepţiei asupra operei. Celebrul grupaj de articole din Dilema (1998), care s-a prezentat, pentru mulţi, ca o noutate în privinţa contestării unor aspecte ce păreau legitimate de un illo tempore cultural, are, astfel, un fundal cultural bine întemeiat. Iulian Costache merge pînă la originea apariţiei unei disensiuni în unitatea interpretării operei eminesciene, urmărind fenomenul care a făcut ca, dintr-un poet minor, Eminescu să ajungă să fie receptat drept axis mundi a literaturii române. Odată cu acea „carantină thanatică“, aspectele extraliterare ajung să deţină o pondere importantă, contribuind la valorizarea pozitivă a operei, pînă atunci privite mai degrabă cu scepticism. Iulian Costache reuşeşte să pună accentul pe faptul că ideea genialităţii poetului nu a fost privită ca ceva de la sine înţeles, ci a fost contestată încă din momentul vehiculării ei, iar dacă a reuşit să se menţină timp de un secol, acest fapt se datorează unor strategii mai degrabă extra-textuale.

 

Oare l-am mai vedea pe Eminescu drept „poetul tuturor“ dacă limbajul scrierilor sale ar fi păstrat o coloratură regională? Iată una dintre întrebările la care sîntem provocaţi să răspundem. Este deci Eminescu un construct ce se bazează exclusiv pe operă sau pe un întreg context socio-cultural? „Opera ediţiei princeps, care putea fi o sosie a autorului, devine astăzi o mască, pe cînd adevărata mască editorială a lui Eminescu este astăzi autentificată.“ Jocul subtil dintre mască şi sosie ne face să înţelegem că la aprecierea justă a unei imagini în care au intervenit adesea „fardurile lingvistice“ nu este uşor de ajuns. Transformările suferite de opera lui Eminescu, precum şi mecanismul specific mentalului colectiv care le-a generat vor rămîne – probabil, permanent – un aspect care nu îşi va găsi pe deplin răspunsul. Masca, substituindu-se sosiei, a devenit o realitate care convine, căci, încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, se simte nevoia unei realităţi în care literatura să beneficieze de un punct cardinal. Ironia este că, abia după ce Eminescu iese de pe scena culturală, are loc această răsturnare axiologică, poetul fiind acum simbolul artistului nefericit şi părăsit, a cărui operă devine un „fetiş ce se putea dispensa de înţelegerea sensurilor sale“ în contextul unei literaturi ce dădea impresia că „patinează pe loc“.

 

Inedit este modul de apropiere de analiza eminesciană propriu-zisă, Iulian Costache construind un cadru mai larg, în care mizează pe o problematică a esteticii receptării, pentru a ajunge la ideea că literatura nu poate fi înţeleasă unidirecţional, în afara acelui parteneriat din cadrul unui joc hermeneutic. Oferind exemplul sugestiv al lui Pierre Menard (Pierre Menard, autorul lui Don Quijote de Borges), care nu a dorit să rescrie Don Quijote, ci să îl reînfiinţeze pe însuşi Cervantes, Iulian Costache lasă a se înţelege că este, poate, superfluu a mai încerca o reconfigurare la nivel strict textual, fiind nevoie de o „rebranduire“ în coordonate ontologice. Poate că, abia atunci cînd imaginea creată în jurul lui Eminescu va fi scoasă din inerţia în care a stagnat atît de multă vreme, se va ajunge şi la o privire mai obiectivă şi mai justă a operei.

 

Analizînd receptarea critică din timpul lui Eminescu, Iulian Costache nu cade în capcana unei linearităţi obositoare a interpretării, ci reuşeşte, dimpotrivă, să puncteze, într-un discurs articulat, elemente ce conţin un potenţial interpretativ neaşteptat – de pildă, episodul despre epigrama scrisă de Macedonski, transformată într-un adevărat necrolog, atît al lui Eminescu, cît şi al propriului ei autor, ce cade într-o moarte simbolică. Este interesant de văzut cum receptarea critică contemporană lui Eminescu prezintă o multitudine de faţete, de la înţelegerea lui Eminescu drept un autor de geniu pîna la acuza de imoralitate. Pentru a folosi o metaforă cu care lucrează şi Iulian Costache, cea a anamorfozei, putem spune că imaginea lui Eminescu, cu excepţia, probabil, a perioadei comuniste, nu a fost scutită de asemenea perspectivări multiple, care au dus la contradicţii spectaculoase în domeniul criticii.

 

 

În vreme ce Iulian Costache urmăreşte un context extraliterar care a dus la transformarea poetului în „erou civilizator“, el nu evită totuşi nici analiza textuală, dovedind că scrierile lui Eminescu îşi păstrează valenţe nebănuite, capabile să revigoreze modalitatea închistată de interpretare. Exemplul relevant, în acest sens, este analiza pe care o aplică poemului Epigonii, în urma căreia te întîlneşti cu un Eminescu nebănuit. Astfel, pe lîngă modul inedit prin care această carte tratează anumite aspecte ale interacţiunii operei cu instanţa lectorului, ce a cîştigat, în ultimele zeci de ani, tot mai mult teren, se observă şi o breşă, pe care Iulian Costache a reuşit să o descopere în rigiditatea interpretării cu care am fost obişnuiţi. Iată că se mai poate obţine ceva care să treacă de clişee, hermeneutica eminesciană mai avînd încă ceva de spus.

 

Asemenea jocului pe care îl identifică în spaţiul literaturii, Iulian Costache încearcă să creeze el însuşi un joc în cadrul interpretării critice, lansînd mesajul că, atîta vreme cît participanţii sînt deschişi traseelor care pot apărea în drumul lor, stereotipiile pot fi ocolite. Plasînd Epigonii într-o sferă a heraldicii, Iulian Costache reuşeşte să nu cadă în capcana suprainterpretării, demonstrînd pertinent că acest poem poate fi privit ca o reprezentare a unui scut heraldic ce are darul să legitimeze identitatea unui erou civilizator. Venind în răspăr cu tendinţele Junimii, Eminescu pune pe acest scut al literaturii române tocmai scriitori respinşi de noua direcţie a culturii. Luînd ca punct de plecare arborele genealogic cultural în al cărui centru este plasat Alecsandri, Eminescu va reuşi, printr-o nouă punere în abis, să prelungească acest centru prin el însuşi, Alecsandri devenind, astfel, unul dintre „cartierele“ scutului. Prin această interpretare a lui Eminescu drept erou civilizator, Iulian Costache arată cum poetul şi opera sa devin bunuri comunitare, intrînd într-un patrimoniu în care realitatea suferă un proces de schimbări succesive: „viaţa eroului civilizator se impersonalizează într-o primă instanţă şi apoi se repersonalizează, urmînd scenariul unor forme mentale“.