OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fascinat de spectacolul lor, criticul le scotoceşte impenitent inclusiv atunci cînd comentează proză, eseistică sau teatru, dar le găseşte mai ales în nonficţiunea subiectivă (memorii, jurnale intime), unde se simte acasă. „Reumanizarea trecutului“, y compris a celui „de patrimoniu“, are loc prin scoaterea la lumină a refulatului omenesc-prea omenesc ţinut sub obroc în comunism şi sublimat hermeneutic pînă la sastiseală. Dan C. Mihăilescu nu pledează doar pentru „întoarcerea autorului“ şi pentru un nou biografism precum Eugen Simion, ci şi pentru întoarcerea contextualului – a contextualului politic, biografic, amoros, a bîrfelor intime şi a revelaţiilor sulfuroase. Pornit de la un serial – publicat în vara lui 2000 în revista 22 – despre revelaţia corespondenţei inedite dintre Eminescu şi Veronica Micle şi extins ulterior la întreaga corespondenţă eminesciană, Omul din scrisori… nu este ceea ce se cheamă un studiu sau un eseu autonom (deşi are un caracter compact), ci o parte dintr-un flux foiletonistic. De fapt, toate cărţile publicate de Dan C. Mihăilescu, după căderea comunismului, reprezintă nişte decupaje din acest flux, cronicarul grupîndu-şi cronicile, articolele, eseurile, după criterii tematice sau generice. Înseamnă oare asta că volumul de faţă trebuie considerat mai puţin decît un „studiu“ de sine stătător? N-aş crede. O carte de firoscoasă analiză durandiano-bachelardiană ca Perspective eminesciene – oricît „curaj“ interpretativ va fi implicat în epocă analiza senzaţiilor din opera lui Mihai Eminescu – poate fi consultată cu folos doar de către specialişti, nu citită cu voluptate de un public larg şi divers.

 

Adevăratul DCM nu se află acolo, nici în Dramaturgia lui Lucian Blaga, ci în articolele şi eseurile intens personalizate scrise după 1989, inclusiv în Omul din scrisori... Iată un pasaj cît un manifest de poetică personală: „Numai recucerind Omul din autor, recucerindu-l cu farmec, dibăcie şi tot felul de bune ispitiri biografice, mai putem spera să trezim apetitul adolescentin de lectură şi exegeză adecvată. Ce va să zică Pseudo-Kynegetikos ca o cerinţă de manual? Ceva indigest, străin, rece şi indiferent. În schimb, a-l descoperi pe Odobescu după ce ţi se povesteşte contextul sinuciderii sale este o şansă de trezit interesul. Lucru valabil şi cu o istorie a literaturii şi politicii româneşti prin intermediul eternului motiv cherchez la femme“. Partizanii autonomiei operei au, desigur, motivele lor să ridice sprîncenele în faţa unei asemenea pledoarii pentru revificarea textului prin devoalarea contextului. Şi nu numai ei. Tradiţionalism – vor spune unii. Diletantism impresionist – vor ricana alţii, contrariaţi de lipsa aparatului teoretic sofisticat. Dar să stăm strîmb şi să judecăm drept: dacă, după vorba lui Antoine Compagnon, antimodernii au fost sarea modernităţii, „mai moderni decît modernii înşişi“, antipostmoderni precum DCM sînt sarea şi piperul postmodernităţii, mai pe gustul ei decît rigoriştii adepţi ai acesteia. Lasă că oricît de „popular“ se prezintă, volumaşul despre corespondenţa eminesciană nu face în nici un fel rabat de la informaţia şi sagacitatea documentară specifice istoricului literar experimentat. Mai mult, el arată ce poate face istoria literară cînd intră pe mîna unui critic talentat pînă la… indiscreţie, care ştie să-i insufle autenticitate „general umană“ şi viaţă.

 

 

După ce s-a lăsat cucerit de forfota subiectivă, dar narcisică a jurnalelor şi a memorialisticii de sertar, criticul se declară acum sedus de literatura epistolară, cu virtuţile ei date de eliberarea intimităţii în jocul comunicării interpersonale. Declarîndu-se din capul locului alergic la e-mailul relativizant şi aseptic, el ne împărtăşeşte, în contrapartidă, propriile experienţe epistolare (la loc de cinste fiind sutele de scrisori din studenţie către Tania Radu…) şi ne promite mai multe plimbări de plăcere pe trasee „de la Eminescu către I.D. Sîrbu“. De ce de la Eminescu şi nu, să zicem, de la Alecsandri, Kogălniceanu sau Odobescu, superiori poetului naţional la capitolul talent epistolar? Din… pasiune şi din multe alte motive, cum ar fi reumanizarea poetului naţional prin depăşirea păguboasei, exasperantei opoziţii mitizare-demitizare. Nu trebuie să-l credeţi pe cuvînt pe DCM, cînd afirmă, superb: „nu studii de specialitate istorico-socio-literară am de gînd să fac. Ca gazetar, nu am stofă de erudit şi nu am de gînd să-mi croiesc un frac pentru lucrul în grădină“. Istoricul literar şi-a transmutat experienţa de bibliotecă în eseistică spumos-autenticistă şi, chiar dacă îşi cultivă grădina în… maiou, roadele pe care le obţine sînt bune şi pentru pedanţii cu frac… Formula introductivă a cărţii – Intrarea dinspre grădină – e foarte frumoasă şi se reţine. Iar cea mai consistentă secţiune este, de departe, serialul foiletonistic intitulat Sublimul de pămînt, delectabil aliaj de moralism pieziş şi digresiuni ce scormonesc, între altele, prin istoria familiei Zarifopol, la intersecţia cu triunghiul erotic Eminescu-Veronica Micle-Caragiale.

 

Dacă iubirea primilor doi şi, în particular, figura controversată, atît de complicată a Veronicăi sînt reconstituite cu nuanţările unui caracterolog împătimit de coincidenţa contrariilor, comparaţia discursului amoros eminescian cu acela al personajelor caragialiene (Veronica pe post de Zoe Trahanache, Eminescu pe post de Rică Venturiano sau, după caz, de Chiriac…) ar putea semăna cu un fluierat în biserică. Şi totuşi…, „textele vorbeşte“! Spre deosebire însă de Cristian Tudor Popescu care, la data apariţiei epistolarului, se arăta uluit de „caragialismul“ discursului eminescian din anumite scrisori, DCM contextualizează oportun „năbădăile“ şi sinuozităţile cuplului pe fundalul mentalităţilor epocii şi al dramelor biografice. Să fie oare doar o simplă coincidenţă suprapunerea dintre discursul epistolar al celor doi şi retorica pasională a personajelor din comediile caragialiene (scrise chiar în perioada aventurii lui Caragiale cu văduva lui Ştefan Micle)? Criticul luminează brusc perspectiva cînd diagnostichează „pasionalitatea sfîrşitului de secol XIX – deopotrivă în retorica politică, erotică, gazetărească, în moravuri, mentalităţi, pulsaţia invenţiilor economice, ritmul financiar, în budoar, ca şi în stilul pamfletar, în teoriile rasiste sau psihanalitice“. Discursul excesiv şi patetic, uneori, pînă la sublim, alteori, pînă la ridicol, apare astfel ca o forma mentis a modernizării româneşti: „În lumea valahă din epoca lui Eminescu-Caragiale, fie şi numai o lectură superficială a discursurilor parlamentare, a presei satirice şi, mai ales, a celei antidinastice, ca şi a rubricilor deţinute cale de trei decenii de Mişu Văcărescu-Claymoor, e de ajuns pentru a-l familiariza pe tînărul de azi cu lumea furibundă, euforică sau, dimpotrivă, nevrotică, isteroidă chiar a deceniilor monarhice culminînd cu les années folles“. Acroşurile la reacţiile publicistice contradictorii ale receptării scrisorilor (de la Mircea Mihăieş la Cristian Tudor Popescu şi de la Tia Şerbănescu la Laurenţiu Ulici) vin într-un contrapunct eficient cu scufundările în trecut. Copios servite, citatele vădesc aceeaşi foame de concreteţea spectacolului biografic ca şi solourile „exegetice“ luxuriante.

 

Treptat, din acumularea pieselor, constaţi că semnificaţiile psihobiografice şi literare ale scrisorilor tind să fie epuizate, abil încercuite fiind de tentaculele discursului critic. Mai puţin spectaculoase, mai previzibile decît Sublimul de pămînt, ca şi scrisorile eminesciene din această serie de altfel, sînt secvenţele despre corespondenţa publică şi familială a poetului (v. Eul ieşind din sine şi Retorici potrivite), unde întîlnim totuşi cîteva consideraţii pertinente despre strategiile discursului epistolar („Faţă de jurnal şi memorii, unde eul rămîne liber deplin faţă de propria voinţă de oglindire, în scrisori «emiţătorul» se vede obligat să ţină seama de natura şi voinţa «receptorului»“) şi unele amendări oportune ale imaginii „poetului cu capul în nori“ („un meseriaş atent, nu un boem prefăcut, un bun administrator al propriului destin şi mai deloc o figură atinsă de pitorescul experimentării diferitelor ipostaze captatorii“). Pluralitatea eului, urmărită şi în corespondenţa cu Veronica, este convingător sistematizată: „Avem, prin urmare, la o repede ochire, un eu caligrafic, în scrisorile către Maiorescu (adică armonios, impecabil în demonstraţii, îmbibat bibliografic, cu o maturitate accentuată responsabil), unul supus-administrativ, cînd vine vorba de familie, eul auctorial care corespondează cu Negruzzi, eul polemic, în situaţii de conflict profesional, iar la antipod, eul ludico-erotic, savuros ca o pastişă ghiduşă după romanele de amor ale vremii“. Că nu e vorba doar de „alint ludico-erotic“ (diminutivele cu care se alintau cei doi îndrăgostiţi sînt adevărata revelaţie a scrisorilor) o arată avenit capitolul final, în care dialogul Eminescu-Veronica revine în prim-plan odată cu inspiraţia criticului. În lumina recentelor revelaţii epistolare, Dan C. Mihăilescu nu ezită să amendeze diagnosticele lui G. Călinescu din Viaţa…. prin consideraţiile cu privire la absolutismul „declaraţiilor definitive“ ale poetului şi la „dramele geloziei“ sale (în cazul Caragiale, dar nu numai), ca şi prin observaţiile referitoare la balansul destabilizant între contrarii al unei pasiuni ce trăieşte din propriile contradicţii şi în ciuda lor. Tonul grav, chiar dramatic vine la timp să dea gravitatea reală a poveştii de dragoste, după preparativele relaxante ale „jocurilor ieftine“ de mai-nainte. Ajunşi în punctul final, realizăm că digresivul, pitorescul grădinar critic ne-a condus pe o cale „minoră“, aparent lejeră, în intimitatea vie a personalităţii eminesciene, şi ne-a dat, în 150 de pagini, poate cel mai expresiv ghid critic de lectură a scrisorilor marelui poet.