OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Conservatorul

Ceea ce apare, prin efectul trecerii timpului, tot mai evident, e
semnificatia unei mitologii eminesciene datorindu-si conturul unei posteritati pregatite sa anexeze ideologic opera ce devenea, progresiv, expresia geniului national. De la excelenta poetica la geniul politic, pasul a fost unul predictibil, diferentele fiind induse de raportarea diversa a actorilor acestei operatiuni de mitificare. De la Grigore Paucescu la A.C. Cuza, de la Nicolae Iorga la generatia Criterionului, tentatia de a legitima propria directie intelectuala prin apelul la Eminescu a fost una manifesta. Imaginea lui Eminescu nu poate fi disociata de succesivele redesenari ale profilului sau, jurnalistica politica oferind pretexte in contextul unor epoci extrem de diferite.

Directia de care aminteam poate fi recuperata o data cu aparitia primului volum de articole politice eminesciene, datorat lui Grigore Paucescu, cel chemat sa supervizeze activitatea de conservator à outrance a poetului redactor la Timpul de la 1891. Mecanismul de elogiere a ginditorului politic e previzibil, el alimentindu-se din transferul de excelenta intelectuala, din spatiul poetic in cel al prozei politice. Acel „curent eminescian“, de care amintea G. Ibraileanu, impunea incadrarea scriitorului intr-o serie ideologica, pornind de la evidenta confruntarii cu un spectru ce bintuia imaginarul colectiv. Toposul critic al farmecului, al subjugarii, al vrajei eminesciene, avind drept corolar ceea ce Iorga va descrie in termenii unei revelatii paulinice, e recognoscibil in discursul lui Paucescu, a carui premisa e situarea lui Eminescu insusi, ca poet, intr-un registru al exceptionalitatii genialoide. Capacitatea lui Eminescu de a seduce cititorul imprima textului prefatator al lui Paucescu o tonalitate profetica, corespunzind, in registru minor, celei a lui Maiorescu de la 1889 din Eminescu si poeziile sale. Nimic din alegerea ariei semantice nu e lasat la voia hazardului, Eminescu fiind plasat in spatiul dominatiei cvasimilitare, dominatie ce se nutreste din apelul la fragilitatea omului. Contrastul dintre o biografie citita deja in cheia damnatiunii romantice si posteritatea operei conduce la un elogiu al fortei de seductie, echivalata cu un geniu, tutelind, simbolic, intreaga romanitate: „Niciodata un suveran n-a stapinit poporul lui, niciodata un capitan n-a fost atit de ascultat de trupele lui, precum stapineste Eminescu literatura romana, precum este ascultat el de scriitorii care se ridica! Omul acesta blajin, care fugea de lume, a devenit un tiran caruia i se supun toti romanii“. Injonctiunea profetica e legitimata prin vehicularea unei stilistici a elogiului, pozitia poetului fiind deplasata spre centrul cimpului intelectual.

Strategia lui Grigore Paucescu implica deopotriva excelenta poetica si glisarea catre teritoriul jurnalisticii politice, asupra careia se extinde trena aurorala a geniului poetic. Eminescu nu e numai mare poet, ci si „un dintii prozator“, segment de activitate, sugereaza Paucescu, atribuibil exclusiv Timpului si zonei conservatoare. Recuperarea lui Eminescu se realizeaza din perspectiva conservatorismului ortodox, o perspectiva de lectura conservatoare ce va disparea o data cu Iorga, pentru a se colora nationalist la A.C. Popovici, el insusi un eminescian impingind la ultimele consecinte intuitiile maestrului. In cazul lui Paucescu, directia de recitire datoreaza enorm pozitiilor prefatatorului si antologatorului, ce aleg sa construiasca o identitate postuma a poetului, ca parte a mitologiei conservatoare, din care nu lipseste opozitia fata de viziratul lui I.C. Bratianu, ca ilustrare a unui elan conservator eminescian. Revendicindu-l pe Eminescu pentru Partidul Conservator, de vreme ce ziaristul „a sustinut, a comentat, a ilustrat, cu condeiul lui intreg programul conservator“, Paucescu procedeaza la o rearticulare a directiei conservatoare prin resemantizarea vocabularului politic eminescian, integrind versiunea de conservatorism a poetului in spatiul onorabilitatii establishmentului. Iorga va polemiza cu aceasta tentativa de incorporare conservatoare atunci cind insista asupra rupturii dintre conservatori, boierii onesti, dar incapabili sa abandoneze exclusivismul de casta si cuprinderea nationala, comunitara si mistica a reflectiei eminesciene, refuzindu-i acesteia din urma anexarea la conservatorismul oficial, ca ecou al propriei detasari de Partidul Conservator, in numele unei ipotetice directii, de descendenta eminesciana.

Inventarierea temelor polemicii eminesciene e simptomatica; nimic semnificativ nu e ignorat, de la anatemizarea cistigului fara munca, pina la apararea nationalitatii romanesti, ocazie cu care Paucescu legitimeaza hibridizarea discursului eminescian, invocind, simbolic, Doina, un tip de comportare ce-i cauzase lui Eminescu insusi frictiuni cu establishmentul conservator. Retrospectiv, xenofobia eminesciana e integrata in corpusul ideologic al conservatorismului, Paucescu recunoscind in Eminescu ceea ce urmasii nu vor intirzia sa valorizeze – preotul „religiunii centrata pe ideea conservarii si desvoltarii neamului romanesc“, religiune in numele careia poetul se adreseaza „strainismului cotropitor“, depasindu-si, paradoxal, partizanatul conservator asupra caruia Paucescu insista in prefata lui. E o indicatie a acceptarii tipului de profetism eminescian, temperat si anexat postum de fostul coleg de la Timpul, preocupat sa mentina echilibrul intre heterodoxie si nucleul dur al conservatorismului profesat de elita politica. Reconcilierea se produce in spatiul textului de la 1891, intr-o maniera ce anticipeaza lecturile nationalistilor de mai tirziu, preocupati sa recupereze pe Eminescu-profetul religiunii nationale, necompromis de vecinatatea cu boierimea cosmopolita sau cu Junimea, blamate pentru departarea de spiritul locului.


Geniul

Acest mod de utilizare a postumitatii eminesciene indica pina la ce punct invocarea poetului devenea o modalitate de legitimare, de investire a unei directii politice cu onorabilitate. Aceasta aparea astfel detasata de partizanatul maculant, pentru a se apropia de cauza nationala, al carei oficiant, „preot laic“, era Eminescu insusi. Daca in cazul lui Paucescu asistam la o recreare a conservatorismului, o data cu A.C. Cuza asumarea lui Eminescu depaseste cadrul conservator, receptarea insistind pe acea „religiune nationala“ amintita deja de Paucescu insusi. Stereotipiile intelectuale ale cuzismului embrionar sint recognoscibile intr-un text centrat in jurul cultului geniului national. Eminescu este investit cu capacitatea de a reprezenta exponential romanismul. „Nationalitatea“ devine criteriul diferentiator in raport de care produsul estetic e evaluat. In acord cu determinismul etnic, arta e citita ca prelungire a sufletului national. Romanul aspira sa produca o arta care sa-l reprezinte, de aici cele doua directii asupra carora Cuza alege sa insiste in analiza sa, productiunile maselor, folclorul, si productiile geniilor, capabile de a concentra marca individualitatii creatoare.

Exemplele invocate de prefatatorul de la 1914 sint previzibile – geniul poporului elin e recognoscibil in arta marilor creatori, de la Platon la Plotin, de vreme ce „multimile, in ultima analiza, nu sint nimic“. Reflexul, de asemenea predictibil, e blamarea sterilitatii semite, sterilitatea marcindu-i pe cartaginezi, ca si pe fenicieni. Ratiunea ultima a absentei geniilor exponentiale este cultul cistigului, in subsidiar recuperabil si la descendentii lor de astazi, opineaza A.C. Cuza, deoarece: „Au cutreierat marile, dupa cistig“. Explicatia inferioritatii unor rase, vizibila in absenta geniilor, e una relativ simpla, „singele“ relevind o ereditate imposibil de ignorat. Cultul geniilor apare ca o modalitate de celebrare a rasei insesi. Reprezentativitatea geniului creator e inseparabila de atasamentul fata de comunitatea nationala, geniul fiind presupus a educa natiunea, de vreme ce „singele“ isi gaseste expresia ultima, cea mai rafinata, in personalitatea marelui artist. Cultul geniilor nationale depaseste cadrul unei operatii de evaluare intelectuala, pentru a fi proiectat in absolutul rasei. Lectura lui A.C. Cuza introduce cliseul raselor, construind o alianta intre excelenta poetica si glorificarea rasei romanesti, intr-o maniera ce exploateaza stereotipiile eminesciene din articolele sale cele mai virulente, acolo unde polemica deviaza spre stigmatizarea etnica, arta romaneasca fiind esentialmente legata de ipoteticul geniu national, opus cosmopolitismului dizolvant.

Remarcile lui A.C. Cuza confisca imaginea lui Eminescu, reducindu-l la un mecanism de legitimare. Inscris in seria geniilor prin strategia prefatatorului, cunoasterea lui Eminescu devine o conditie a prezervarii identitatii nationale. Critica lui Cuza paraseste terenul estetic: „Multimile trebuie sa aiba cultul geniilor lor – caci, daca nu ar fi ei, nu ar fi ele. De aceea vedem ca toate popoarele au slavit, oricind, pe oamenii lor mari. Si toti oamenii mari au fost reprezentantii cei mai caracteristici si cei mai convinsi ai singelui, ai rasei, ai natiei careia i-au apartinut. Geniile sint culmile pe care le atinge nationalitatea, ei sunt adevaratii educatori ai popoarelor“. Atractia operelor geniale, impunindu-se in egala masura cititorului si criticului, descrisa de Cuza intr-o maniera de caragialism involuntar: „Simte adeseori: ca orbul lumina“, se datoreaza actiunii acestui determinism al singelui. Distinctiile redundante dintre „critica pozitiva“, asumata metodologic de prefatator, si cea „negativa“ se legitimeaza din perspectiva tentativei de explicitare a locului geniului, prin procurarea de „cunostinte pozitive“, comunicabile apoi multimii.

Teoria despre geniu schitata de A.C. Cuza apare drept introducerea necesara ce consolideaza cultul geniului autohton, Eminescu, receptat intr-o maniera in care mitizarea se intersecteaza cu profilul unui sfint al religiunii nationale. El insusi marcat de vecinatatea eminesciana, vizitindu-l pe scriitorul bolnav in Botosaniul anilor 1887, cind imaginea descompunerii fizice constrasteaza violent cu efigia tinarului geniu, A.C. Cuza e o veriga esentiala in acest proces de agregare a mitului eminescian, construit in parte spre a impinge in plan secund tristetea ultimilor ani ai scriitorului. Vizitatorul retine retrospectiv, la 1914, exemplaritatea geniului, ca exponent al singelui, al rasei. Dupa cum, sentimentul de a se afla in prezenta „comorii“ eminesciene, reprezentativa pentru aproape toate domeniile, indica pina la ce punct criticul a facut loc elogiului idolatru in spatiul textului. Excelenta geniului implica o polivalenta care, exacerbata, va alimenta legenda unui Eminescu fizician anticipind teoria relativitatii. Mitizarea a esuat in grotesc. Discursul lui Cuza devine simbolic prin capacitatea de anticipare. Poetul, ginditorul politic nu mai pot fi monopolizati de curentul conservator, data fiind reprezentativitatea lor. Diferenta fata de strategia lui Paucescu e vizibila – profetul nu mai poate apartine unui singur partid, reactionarismul e indisociabil de religiunea nationalitatii: „Intentia noastra a fost sa punem la indemina romanilor de pretutindeni, in interesul culturii nationale, o editie, cuprinzind intr-un singur volum, cu pret ieftin, toate scrierile – fireste, cele mai insemnate in toate directiile, daca nu chiar in intelesul absolut al cuvintului – comorile simtirii si gindului sau, ale genialului nostru nu numai poet, ci si cugetator, in atitea domenii – Mihai Eminescu“.


Profetul

Mecanismul revelatiei, al iluminarii nu e in nici o situatie mai clar ilustrat decit in cazul lui Nicolae Iorga – colegul de inceputuri al lui A.C. Cuza din curentul nationalist democrat, omul revoltei fondului autohton de la 1906, profetul vituperind biblic impotriva noului Babilon in preajma lui 1907. Istoricul e cel care, alaturi de A.C. Popovici, probeaza fecunditatea intelectuala a reactionarismului emnescian, eliberat de tutela oficialitatilor conservatoare. Ruperea lui Iorga de conservatorismul institutional precipita o ecloziune a propriei variante de conservatorism istoric, amintind, prin apelul la organicitate si traditionalism, de discursul editorialistului de la Timpul. Receptarea lui Eminescu indica pina la ce punct Iorga insusi se defineste retrospectiv ca un Saul pe drumul Damascului, in pragul unei metamorfoze interioare ocazionate de contactul cu geniul eminescian.

Prefatind la 1909 o suita de 7 articole din publicistica eminesciana Icoane vechi si icoane noua, prefata utilizata, simbolic, si ca editorial al Neamului romanesc, Iorga instrumenteaza legatul eminescian pentru a-si articula propria vulgata intelectuala. Diferentele fata de ortodoxia conservatoare a lui Grigore Paucescu transpar in text – mecanismul regresiv eminescian, insistind asupra virtutilor armoniei pierdute, e asumat de prefatator care isi invita lectorii sa valorizeze un tip de discurs a carui semnificatie nu e neaparat dependenta de contextul producerii sale. Spectrul inaintasului slujeste drept reper inconturnabil in aceasta evocare a modernizarii ca ciclu al decadentei, ca trauma identitara. Profetismul eminescian e, implicit, unul regresiv, indicind potentialul traditiei: „teoria ca vremea veche era buna si vremea noua e toata rea, toate acestea din pricina innoitorilor liberali, fara stiinta, talent, practica si sinceritate“ – iata legatul criticismului eminescian, integrabil nationalismului solidarist al lui Nicolae Iorga. Dincolo de apelul la criticismul eminescian, transpare si apelul la traditie, ca ingredient al conservatorismului heterodox. O traditie care poate fi recognoscibila, argumenteaza Iorga, dincolo de orientalismul letargic al „Vechiului regim“, reabilitat implicit in masura in care in centrul vechii orinduiri (toposul eminescian e asumat), se plasa virtutea cardinala a solidaritatii comunitare. Invocarea traditiei e dublata de invocarea solidaritatii, intr-o maniera ce va ramine definitorie pentru Iorga, acum, ca si decenii mai tirziu: „Cetitorul trebuie instiintat. Vechiul regim cuprindea groaznice vicii de orientalism. Dar el cuprindea in sine o traditie serioasa si fecunda, asezaminte care izvorisera din adincul fiintei noastre nationale, datini care corespundeau insusirilor noastre osebitoare, o viata morala care era a tuturora fiindca venea de la toti, o solidaritate care stringea necontenit laolalta o lume nationala; le-am pierdut pe toate acestea si e pierdere uriasa“.

Ideologia eminesciana e reintrodusa in contextul debutului de secol 20, generatia lui Iorga se plaseaza in acest spatiu al pretuirii datinei care, dincolo de sincope, structureaza comunitatea. Opozitia conservatoare fata de „progresul in salturi“, afina ethosului burkeean, transpare in pledoaria lui Iorga. „Fragilitatea palatului in stil apusean“, ridicat de liberalii „nepregatiti, mediocri cei mai multi“ deriva din ruperea acelui lant, a acelui parteneriat al generatiilor, proiectind comunitatea in zona inadecvarii, a falsitatii, a ametelii si dezgustului, provocate de confruntarea cu alteritatea imposibil de asimilat. De aici, reflexul regresiv, al carui ton eminescian e simptomatic, un dor de vechimile sadoveniene, plasate in spatiul codrului si al conacului, asediate de modernitate. Un puseu regresiv ce strabate o directie culturala, dincolo de etichete ideologice: „Dorim de vechia pace, racoare, trainicie, de vechile mirezme ale odailor sanatoase“.

Elogiul traditiei gliseaza, ca si la Eminescu, catre o vizune a constructiei dominate de organicitate. Imposibilitatea intoarcerii inapoi („Nu le vom avea la loc niciodata. Vremea le-a luat cu dreptate sau fara“.) produce reactia organicista, mizind pe convertirea palatului apusean al formelor fara fond intr-o cladire noua, marcata de cumintenia locului. Utopia regresiva precipita indrumarea spre traditie, in virtutea careia ruina vechii case parintesti va fi depasita, apelul la „trecutul sanatos si plin de buna cuviinta“ impunindu-se. Caracterul vag al programului de regenerare il face cu atit mai acceptabil, cu cit „icoanele trecutului“ activeaza vechile solidaritati comunitare. Nu ura, ci constructie pe temeliile trecutului, nu import institutional, ci continuitate cu generatiile care ne preced, revalorizind forta traditiei, virtutile datinei, asupra carora contemporanul atit de cosmopolit, Alexandru Davila, intelegea sa insiste in tirada din Vlaicu Voda. Datina modeleaza un viitor investit cu organicitate: „In cladirea noua trebuie inceputa o intreaga opera gospodareasca de adaptare, pe care ambitiosii intemeietori au despretuit-o. A cazut casa buna a parintilor nostri; datoriia noastra e sa potrivim casa buna a copiilor nostri. Trecutul sanatos si plin de buna cuviinta ne va fi bun sfatuitor si indreptar la tot pasul“. Pulsiunea regresiva e reconciliata, macar partial, cu exigentele realului, prin corectivul adecvarii la geniul locului. „Genialei umbre“ curentul regenerativ (acel plural al persoanei intii, asumat profetic) ii datoreaza impulsul originar.

Simbolica, prefata din 1909 se cere citita in contextul unei reflectii a lui Iorga, marcata de absenta dimensiunii sistematice, dimensiune absenta si la Eminescu insusi, cu toate ca digresiunile din varii volume suplinesc inexistenta unei arte politice unitare. Dupa trei decenii aproape, Iorga va reveni cu Idei asupra problemelor actuale, formulind dezideratul localismului organic, care continua o directie eminesciana. La 1934, timbrul istoricului ramine acelasi, dupa cum constanta e pledoaria pentru traditie. Filiatia eminesciana e vizibila, in masura in care ginditorul alege sa elogieze vitalitatea datinei, privita ca remediu al maladiilor modernitatii. Nu e deloc intimplator faptul ca Iorga dedica vitalismul sau profetic traditiei intr-un volum in care radiografia contemporaneitatii probeaza mai degraba pesimismul. Acea privire inapoi, marcata de nostalgie, e prezenta in viziunea traditiei vii, in pofida asaltului rationalist.

Critica lui Rousseau continua polemica lui Eminescu, dupa cum increderea in capacitatea coagulanta a traditiei e eminesciana. Fidelitatea fata de traditie presupune, in cazul lui Iorga, reevaluarea unui potential regenerativ, esentialmente corectiv al exceselor modernitatii. Izvoarele misterioase ale traditiei alimenteaza o evolutie care evita traumele identitare si revolutia. Simptomatic, intr-un alt volum, Evolutia ideii de libertate, Iorga proiecteaza in utopie celebrarea revolutiei americane, intrevazuta sub semnul concretului organic, opus rationalismului francez.