OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În Iluziile literaturii române, Mihai Eminescu este unul dintre puţinii scriitori pe care Eugen Negrici îi apreciază ca valoroşi în cadrul literaturii române, subliniind ideea că acesta mai are multe să ne spună şi deplîngînd lipsa lucidităţii şi prejudecăţile abordărilor menite să analizeze opera acestuia, cu tot ceea se ascunde în spatele formulelor inerte, a „exagerărilor pioase şi a deliraţiei la geniu“, ce trădează o nocivă şi prelungită „încremenire în respect“. Cunoaşterea adevăratului Eminescu apare ca extrem de importantă, legată fiind chiar de identitatea noastră naţională: „Eminescu este şi rămîne un mit şi pentru că întruchipează ceea ce nu avem în structura noastră psihică şi temperamentală şi ceea ce ne-am fi dorit, probabil, să avem: statornicie în credinţă şi sentimente, tenacitatea zidirii pînă la capăt, trăire în numele unui ideal, departe de interesul meschin şi imediat“. Izvorîtă din necesitate sau din gratuitate, întrebarea „cine a fost şi cine este (sau poate fi), de fapt, Emi-nescu?“ este cît se poate de legitimă, şi în nici un caz retorică.

 

Un pas înainte în dezvăluirea adevăratei identităţi a lui Eminescu (viaţă şi operă) este făcut anul acesta de doi critici: Iulian Costache, cu volumul Eminescu. Negocierea unei imagini, şi Ilina Gregori, cu volumul Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze. sînt două volume de cercetare întreprinsă cu profesionalism, răspundere şi bună-credinţă, aşa cum este şi monografia semnată de Caius Dobrescu, apărută în 2004, însă neluată suficient în seamă. Judecate în ansamblu, cele trei cărţi avansează ipoteze suple, nu doar captivante, ci şi pertinente prin coerenţa argumentării, deşi „stilurile“ de cercetare sînt variate, ca şi gradul de documentare. Toate trei au drept scop demontarea şabloanelor, sporind, în acelaşi timp, densitatea semnificativă a scrierilor eminesciene, fiind nişte lecturi sensibile la identităţi şi corespondenţe, la similitudini şi opoziţii evidenţiate dintr-o perspectivă istorică.

 

Iulian Costache actualizează necesitatea de a şti cine a fost cu adevărat Mihai Eminescu, prin aducerea în discuţie a intersectării inevitabile a canonului local cu cel european, în cadrul paradigmei „satului global“. Aceasta deoarece Eminescu este un „brand“ consacrat al literaturii române, un punct fix pe harta patrimoniului culturii noastre, problema punîndu-se în termeni de legitimitate, redesenare şi gestionare, în contextul unei pieţe europene a bunurilor simbolice, a posibilităţii inserţiei unor referinţe ale canonului cultural local în cadrul dezbaterilor ce structurează canonul şi piaţa occidentală a acestei categorii de bunuri. Atîta timp cît literatura apare ca un „imens joc de negociere şi strategie“, iar „hărţile simbolice reprezintă nişte lecturi cu geometrie variabilă, nefiind aşadar omologabile, ci doar negociabile“, locul lui Eminescu în cadrul patrimoniului european sau mondial (nu doar în imaginarul românesc) rămîne deschis… negocierii, dincolo de reflexele mimetice şi admiraţia hieratică a consfinţirii canonice ce privilegiază pre-lectura şi anulează posibilitatea unui orizont interogativ şi speculativ.

 

Pentru reînfiinţarea lui Eminescu, Iulian Costache urmăreşte îndeaproape una dintre cele mai spectaculoase perioade ale receptării scriitorului, între anii 1870-1900, înainte de punerea în circulaţie a postumelor sale. Pentru a-l vedea noi pe Eminescu aşa cum a fost în vremea sa, criticul recurge la „re-construirea, re-inventarea imaginii lor, a contemporanilor poetului, despre cel care avea să devină în timp o marcă de referinţă a culturii române“. Folosindu-se de relecturi, reinterpretări, de analiza speciilor extraliterare de discurs, prin aducerea la lumină a valorizărilor negative recontextualizate, dar şi prin urmărirea transmiterii mesajului cultural la trei categorii de public (critici, cititori fideli şi public larg), toate sub semnul noutăţilor de interpretare şi al teoriilor receptării, Iulian Costache reuşeşte să surprindă factorii ce au contribuit la crearea mitului eminescian şi identificarea punctelor de plecare a clişeelor cu care imaginarul românesc s-a complăcut ani buni. sînt urmărite felul în care imaginea a devansat portretul critic, rolul jucat de scenariul de lectură gîndit de Titu Maiorescu, consecinţele încadrării lui Eminescu în categoria sfinţilor şi a eroilor de legendă de către Caragiale, impactul epigramei lui Macedonski, viziunile critice ale lui Gherea, Al. Grama, Călinescu, Ibrăileanu, dar şi ale altor critici mai puţin cunoscuţi, care au contribuit însă, într-o măsură mai mare sau mai mică, la agregarea imaginii publice a lui Eminescu.

 

Abordînd relaţia dintre viaţă şi operă, Iulian Costache constată că, în cazul lui Eminescu, în viziunea contemporanilor săi, nu opera copiază viaţa, ci viaţa copiază opera, înregistrîndu-se o „mimeză inversă“, în care identitatea în mişcare a lui Eminescu se ascunde în spatele sosiilor, al măştilor şi al epigonilor, dar şi al „operaţiilor estetice“ aplicate operelor sale.

 

Despre dificultatea de a fixa identitatea lui Eminescu scrie şi Ilina Gregori, care pleacă de la premisa că Eminescu este încă „insuficient cunoscut sub aspect biografic, subevaluat sub aspect intelectual şi, ca «poet naţional», prea îngust înţeles“. Autoarea supune atenţiei perioada studiilor la Berlin dintre 1872-1874, recurgînd la „parabiografie“ şi „onirologie“, pentru a surprinde „umbra“ lui Eminescu, schimbul dintre el şi mediul în care a trăit, cercetătoarea reproşînd studiilor care au încercat să investigheze perioada respectivă despărţirea lui Eminescu de ambianţa culturală, ştiinţifică, economică şi politică pe care a traversat-o şi care, inevitabil, l-a influenţat.

 

Depistarea acestor influenţe care anulează alte imagini stereotipe despre Eminescu este miza cărţii sale, autoarea reuşind să deschidă noi drumuri. După cum se ştie, perioada berlineză a fost percepută de vocile criticilor ca un eşec, deoarece Eminescu nu s-a întors în ţară cu diploma mult aşteptată de Maiorescu, pentru a-l numi la catedra de filozofie ce-i fusese sortită, iar, pe de altă parte, nici numărul poeziilor scrise acum nu este mulţumitor. Autoarea descoperă noi ipostaze ale personalităţii lui Eminescu şi demonstrează, prin analiza operei, a corespondenţei şi a caietelor de curs, că perioada respectivă a fost departe de a fi infertilă pentru tînărul doctorand, atenţia acestuia fiind focalizată pe acumulări de natură ştiinţifică, teoretică, în special în egiptologie, etnopsihologie şi filozofie, rigoarea şi standardul profesional şi moral al profesorilor de aici influenţîndu-l, de asemenea. Din această perioadă datează proiectele de proză şi teatru şi, tot atunci, Eminescu descoperă mitul naţional, valorificînd folclorul ca o compensaţie la atmosfera înăbuşitoare a „oraşului-furnicar“, aflat în plin proces de industrializare. În asemenea condiţii, dorinţa poetului de evadare dintr-un infern urban apare ca normală şi nu mai poate fi pusă „pe seama unei singularităţi psihotemperamentale sau a unui tip anacronic de sensibilitate, refractar chiar prin constituţia sa la modernitate“, aşa cum se vehiculase pînă acum. Trăind la Berlin în plin proces de „urîţire a lumii“, „criza“ lui Eminescu apare ca una de natură intelectuală, motivată din exterior, fără legătură cu presupusa stare de spirit instabilă.

 

Scriitoarea insistă pe aspecte mai puţin cunoscute despre Eminescu, precum relaţia acestuia cu Editura Brockhaus şi colaborarea sa la celebra enciclopedie din Leipzig, contribuind astfel nemijlocit la pătrunderea României în conştiinţa culturală germană. Alte piste de relectură, de reinterpretare lansate de Ilina Gregori sînt acelea care ne dezvăluie în paginile operei lui Eminescu anticipări ale psihologiei abisale jungiene şi elemente ale unei concepţii moderne despre istorie, ţinînd seama de rolul inconştientului ca factor genetic al civilizaţiei. În plus, autoarea descoperă în scrierile sale elemente care anticipează hermeneutica modernă, de inspiraţie freudiană, a istoriei. Cititorul întîlneşte şi un Eminescu precursor al suprarealismului, iar în concepţiile desprinse din corespondenţa sa, cercetătoarea descifrează „o teorie in nuce a ceea ce psihanaliza va numi mai tîrziu «acte ratate»“, fenomen care, conform verdictului unanim acceptat, ar fi fost descoperit de Freud. Imaginea unui Eminescu hoinar şi boem, impusă de Călinescu, este înlocuită cu imaginea unui tînăr extrem de serios în preocupările sale, scrupulos şi consecvent.

 

De o nouă cheie de lectură, extrem de fecundă, se bucură opera lui Eminescu şi în cartea lui Caius Dobrescu. Scriitorul dezvăluie un context intelectual inedit şi noi reţele complicate ale poeziei, prozei şi publicisticii eminesciene, recurgînd la o grilă de interpretare ce privilegiază opoziţia dintre spaţiul public şi cel privat, reprezentarea spaţiului privat ca refugiu şi ca evaziune – loc comun în comentarea operei lui Eminescu – fiind complet nesatisfăcătoare din punctul său de vedere. Incitante sînt rezonanţele nietzscheene („presimţirea“ unei filozofii a exuberanţei vitale, manierismul efectelor vizuale ce amintesc de eterna reîntoarcere a filozofului german) pe care Caius Dobrescu le sesizează în scrierile lui Eminescu, precum şi afinităţile cu naturalismul ibsenian, cu estetismul şi decadentismul, dar şi cu canonul de stilizare a percepţiei vizuale care va fi numit, în jurul anului 1900, Jugendstil – în Austria şi Germania, şi Art Nouveau – în Franţa, ori cu ideologia lui Max Weber. Importantă mi se pare şi evidenţierea impactului puternic şi pe termen lung al operei lui Eminescu asupra procesului de rafinare a moravurilor private în spaţiul civilizaţiei moderne româneşti: „acţiunea operei eminesciene asupra mentalităţilor sociale româneşti este contradictorie: prin ceea ce spune explicit, ea a stimulat nu o dată predispoziţia spre violenţă, radicalism nediscriminativ, intoleranţă – prin mesajul ei implicit, însă, a generat un efect contrar, de civilizare, de intelectualizare a comportamentelor“.

 

Afirmaţia lui Eugen Negrici, conform căreia Eminescu mai are multe să ne spună, este confirmată în cele trei cărţi ce etalează şi deschid un orizont speculativ inedit (pertinent, dar şi interpretabil!), care, aspect esenţial, porneşte chiar de la Eminescu însuşi, de la viaţa şi opera acestuia. Şi, după cum se vede, acestea nu pot fi despărţite, dacă se vrea să se ajungă la o imagine, nu desăvîrşită, dar cel puţin obiectivă a celui care a fost Eminescu.