OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Deschideri polemice revelatorii

Nu avem de-a face cu o hermeneutică aplicată exclusiv poemului Memento mori (ar fi fost uşor grotesc…), ci cu o centrare pe substanţa acestui poem, dar cu trimiteri radiale spre destule alte scrieri, în versuri sau în proză. Ideea „ucroniei eminesciene“ (termen aparent antinomic în raport cu „utopia lui Eminescu“) nu e deloc lipsită de portanţă: axată pe un „dincolo“ metafizic, ea implică nu doar depăşirea/abolirea istoricităţii (căci Memento mori e cu totul altceva decît sociogonii şi antropogonii de tip Legenda secolelor de Victor Hugo sau Tragedia omului de Madach Imre), ci descoperirea unui mundus imaginalis, dez-mărginirea eului şi scufundarea individualului în apele adînci ale fantasmaticului şi inconştientului colectiv. Este, dacă vrem, însăşi autenticitatea metafizică a poetului… Nu lipsesc sugestii interesante de extindere a investigaţiilor (cum ar fi consideraţiile despre viziunea asupra istoriei ca „fenomenologie lirică a morţii” la Eminescu şi Cioran, conexiunile cu Spengler şi Guénon, consideraţiile despre „solaritatea“ eminesciană ce ţine în echilibru fragil „nocturnul“ dominant, cele despre „roata timpului“ şi „semnificaţia ezoterică a Ţesutului“, a „torsului“, de unde excelenta definire a ucroniei ca „abstragere de la tors“ – v. „unde secolii se torc“ ş.a.). Performanţa este reprezentată însă de analiza propriu-zisă a marelui text postum, cea mai amplă şi probabil cea mai acribioasă pe care o avem pînă-n prezent. Aici, eliberat de platoşele oţioase, didactic-explicative şi nu întotdeauna utile ale citatelor „de autoritate“ (am uitat să adaug că, la origine, cartea este o teză de doctorat), stilul critic al lui Christian Crăciun se limpezeşte, se densifică şi capătă sclipiri expresive, pe lîngă acuitatea interpretativă: „plastica portretizării zeilor trimite la o «naivitate» elaborată, de biserică veche“. Nu lipsesc deschiderile polemice revelatorii: „Criticii care au acordat mai multă atenţie poemului Memento mori au insistat mai cu seamă asupra harului cu care poetul izbuteşte să reconstituie notele specifice ale fiecărei civilizaţii. Cred că este mai mult o iluzie (…) Memento mori este…, ca structură compoziţională, în primul rînd un poem al Repetitivului. Va trebui, în consecinţă, să ne întrebăm de ce practic la fiecare cerc de civilizaţie găsim cam aceleaşi elemente […] menite să sugereze persistenţa identicului între eoni“. Sînt destule momentele în care interpretul Christian Crăciun îşi ia avînt critic, fără complexe şi cu bune rezultate: „Raiul Daciei era pus sub zodia substantivului şi a adjectivului. Adică exact categoriile de dincolo de timp, fără de timp […] Episodul conflictului dintre Dacia şi Roma stă sub dominaţia verbului, implicit a timpului ca durată, a ciocnirii de forţe, a soartei schimbătoare“. Sau: „Castelele în care trăiesc fetele de împărat din Luceafărul, Călin… sau atîtea alte texte par mai degrabă excrescenţe ale naturii […]. Ruina înseamnă revenirea la această stare originară, păstrînd doar amintirea construcţiei. Ruina se leagă de schema poemului nu numai tematic, poemul însuşi are înfăţişarea unui dom uriaş niciodată finisat sau locuit şi năpădit de vegetaţie sub lumina stranie a lunii“. Meditaţia personală, lectura „din interior“, intens-participativă, dar de un patetism în general bine controlat, ţine treaz interesul cititorului. Din loc în loc sunt „tăiate“ sentenţii percutante: „Visul însuşi pare a se fi de-romantizat, devenind experienţă gnostică fundamentală“, „Eminescu încearcă (…) o cunoaştere angoasată a istoriei prin imagini“ sau „În literatura română Eminescu a inventat Timpul. Afirmaţia poate părea riscantă, dar Eminescu este primul nostru scriitor care nu numai că meditează în termeni discursivi la metafizica abstrusă a timpului sau poetizează timpul în vaste şi complicate construcţii de imagini, ci proiectează în cuvînt carnea temporalităţii, o simte, o gîndeşte, o consumă“ (ultima frază pare, ce-i drept, scrisă de H.-R. Patapievici…).

Rediscutarea marilor poeme eminesciene

Judecată prin prisma eminescologiei, cartea e vulnerabilă în anumite puncte – nu în cele esenţiale, din fericire. Dar Christian Crăciun nu e un expert eminescolog. Volumul său – „eseistic“, dar substanţial şi sistematic – ar fi avut de cîştigat în absenţa unor justificări finale. Aici, în acest capitol cu reverberaţii din Harold Bloom, autorul devine pe cît de combativ, pe atît de nesigur, rebarbativ şi nu o dată clişeistic, dînd note proaste la grămadă unei noi exegeze pe care nu pare să o cunoască foarte bine şi contrazicîndu-se rapid prin exemple care-i infirmă pesimismul şi viziunea simplificator-maniheistă. Resituarea marelui poet în centrul canonului e pe alocuri atinsă de naivităţi: „N-am încercat să demonstrez că Mihai Eminescu este un poet mare (de altfel o chestiune vană şi vagă). Ci doar că este un poet major. Adică un poet care îşi propune mize majore. Nu doar lirice plîngeri după iubita pierdută“. Frumoasă redescoperire a Americii! Nu intru în detalii – exemple discutabile s-ar mai găsi, după cum s-ar găsi, în acelaşi capitol final, şi destule secvenţe bine ţintite (bunăoară, cînd autorul îi contrează pe cei ce văd, peiorativ, în Eminescu, un poet „de secol XIX“: „dar Baudelaire nu e tot un poet de secol XIX?“). Rămîn cu senzaţia că unele pagini ar fi trebuit „periate“, spre binele ansamblului. Pe de altă parte, „bilele albe“ sunt evident precumpănitoare. Orientată către explorarea continentului ascuns al gîndirii poetice eminesciene, cartea este una proaspătă, substanţială, plină de idei şi, foarte important, propune o viziune interpretativă coerentă şi fertilă, de care va trebui să se ţină seama îndeosebi în rediscutarea marilor poeme vizionare ale lui Eminescu.