OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Corespondenta lui Eminescu este, daca o lasam deoparte pe cea oficiala (cu numeroase texte mai ales in anul revizoratului scolar) destul de saraca. Nu numai in raport cu asteptarile noastre, care am dori sa aflam din scrisori macar fragmente dintr-un jurnal de viata si de creatie pe care nu l-a tinut niciodata, dar si in comparatie cu ceea ce a ajuns pina la noi de la contemporani ai sai ca Alecsandri, Odobescu, Hasdeu, Maiorescu, Caragiale, Duiliu Zamfirescu s.a. A fost o epoca a corespondentelor, stimulate de o vivacitate necunoscuta pina atunci a vietii sociale, politice, culturale, cu pastrarea, totusi, a unei anumite tihne, instalata prin traditie in psihologia romanului. Daca Eminescu o ilustreaza intr-o masura mai mica decit altii, o explicatie o putem extrage dintr-o scrisoare a lui din 6 februarie 1871 catre Iacob Negruzzi, in care se scuza ca raspunde cu intirziere si de data aceea: „Eu, pentru a scrie o epistola, trebuie sa am o dispozitiune deosebit de usoara, nepotrivita oarecum cu caracterul meu, si o asemenea dispozitiune nu mi se-ntimpla s-o am decit foarte rar. Prin confesiunea asta nu voi sa-mi dau doar un aer de greutate; insa in genere, desi nu-s lugubru, totusi nu sunt comunicativ; si scrisorile inseamna la mine punctele lucii in cari sint de o comunicativitate neobicinuita“.

Grav din fire si putin comunicativ, nu prea sociabil in fond, nu simtea nevoia dialogului epistolar. In rarele cazuri in care s-a produs, acesta a cuprins scrisori de cel mai mare interes, cum sint cele trimise lui Iacob Negruzzi de la Viena si apoi de la Bucuresti, lui Titu Maiorescu de la Berlin si de la Iasi, lui Ioan Slavici de la Iasi. Nici unul dintre aceste schimburi de scrisori n-a durat insa mult, ele au fost legate de regula de o imprejurare anume, ca aceea a doctoratului sau a venirii la Bucuresti ca redactor la Timpul, iar scuza intirzierii raspunsului revine mereu. Pentru a intretine o corespondenta bogata trebuie sa ai si sa cultivi relatii sociale sau macar de familie, prietenii sau amicitii si sa ai o psihologie care sa solicite si sa sustina toate acestea. Putin comunicativ, Eminescu n-a simtit nevoia sa le spuna altora ce face sau ce gindeste si nici sa afle ce fac ei. In mediile in care a trait a avut raporturi amicale cu multi, prieteni cu citiva, dar nici unul nu pare a fi patruns in cercul intimitatii lui sufletesti si intelectuale. Poate Slavici si Creanga, fiecare pentru o vreme numai.
La datele temperamentale s-au adaugat apoi, in anii gazetariei la Timpul, un regim de viata istovitor si boala, care i-au sporit insingurarea. Toata viata lui intelectuala si afectiva s-a revarsat in pagini de manuscris stiute mai toate numai de el si in articole de ziar. Din ea razbat in putinele scrisori neconventionale doar unele suspine sau gemete.

In aceasta suma de raporturi umane ale poetului exista insa o mare exceptie: prin intensitatea, prin durata ei si prin deschiderea sufleteasca pe care a provocat-o, relatia cu Veronica Micle a ocupat un loc unic in viata lui. Iubirea care a inspirat cele mai multe si mai frumoase poeme de dragoste ale lui Eminescu, facind sa se estompeze amintirea scurtei si tragicei idile traite in adolescenta, la Ipotesti, nu putea sa nu se reflecte, cu momentele ei fericite si cu acelea triste, in scrisorile lor. Iubirea aceasta a fost stiuta de contemporani, dintre care unii au privit-o strimb, si ea a intrat in mitul eminescian pe care posteritatea l-a creat si l-a intretinut. Scrisorile in care se banuia ca ea apare netransfigurata s-au dovedit la publicare dezamagitor de putine, mai ales cele trimise de poet. Pe fondul acestei asteptari au fost posibile falsurile comise de Octav Minar care au „completat“ romanul epistolar al unei mari iubiri. Inlaturindu-le, editia critica intemeiata de Perpessicius retine (in vol. XVI, alcatuit de Vatamaniuc) ca autentice 14 scrisori ale lui Eminescu si 48 ale Veronicai. (O editie mai noua a acestei corespondente, publicata de Simona Cioculescu in 1998, contine 18 scrisori ale poetului.) Dupa un secol, un deceniu si un an de la moartea acestui adevarat cuplu mitic al literaturii romane, capitolul corespondentei lor parea incheiat definitiv.

Aparitia unui volum cuprinzind 93 de scrisori ale lui Eminescu trimise Veronicai si 15 ale ei catre el (plus 2 catre Harieta, sora poetului), anuntata pentru 15 iunie 2000, are de ce sa uimeasca. Intr-o asemenea descoperire de manuscrise – „cam 400 de pagini de scrisoare, de marimea unei coli obisnuite indoite in doua“, cum aflam dintr-un interviu al editoarei, doamna Christina Zarifopol-Illias, publicat in numarul trecut al Observatorului cultural, nu mai spera nimeni. Pastrate de fiica cea mare a Veronicai Micle si transmise apoi de la fiica la fiica vreme de doua generatii, aceste scrisori, stiute doar de ele si de foarte putini apropiati, ca mama doamnei Christina Zarifopol-Illias, sint publicate acum prin grija acestei stranepoate a lui Paul Zarifopol, marele editor al lui Caragiale. Emotia cu care asteptam volumul, sporita de cele citeva pagini citite in ultimele zile in gazete, nu mai trebuie explicata.