OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Censorship.
A World Encyclopedia
Edited by Derek Jones, Fitzroy Dearborn Publishers, Londra si Chicago,
4 vols., 2001


Enciclopedia mondiala a cenzurii (Censorship. A World Encyclo-pedia) este o opera de sinteza de mare calibru, pe care fiecare dintre noi ar trebui s-o avem, daca nu pe birou, fiindca ne-ar strivi spatiul de lucru si pofta de a mai scrie ceva inainte de a o fi citit din scoarta-n scoarta, macar pe un raft din apropiere pentru a o putea consulta mereu, cind simtim nevoia unor informatii deosebite, foarte scrupulos elaborate, aduse aproape la zi, adica, in cazul nostru, pina in 2001, cind editia este pusa in circulatie simultan in Statele Unite si Marea Britanie. Desigur, costul ridicat al celor patru volume, in format mare, insumind aproape 3000 de pagini – aproape sau peste 250 USD, daca am inteles bine –, va narui orice vis ca editia sa ajunga la intelectualii romani nevoiasi, insa ar fi bine daca macar bibliotecile publice ar achizitiona cartea, daca nu de altceva, macar din patriotism, fiindca enciclopedia listeaza, in volumul al treilea – criteriul de ordonare fiind cel alfabetic – trei texte de sinteza dedicate practicii cenzurii in patria noastra, la capitolul national Romania: unul de ansamblu, istoric si tipologic, lucrat de catre Adrian Marino, un altul despre restrictiile religioase din Romania, semnat de catre Janice Broun, si un al treilea despre cenzurarea literaturii maghiare din tara noastra, iesit din tastatura lui George Gömöri, acestora adaugindu-li-se, in functie de ordonarea pe litere, texte separate dedicate Marthei Bibesco (realizat de catre Hermina G.B. Anghelescu), lui Constantin Dumitrescu, autorul – aproape necunoscut – al Cetatii totale, o distopie anticomunista (Sorin Antohi), lui Paul Goma (Derek Jones), lui Hasdeu, cu cazul concret al procesului de presa mai intii, apoi al celui legal propriu-zis, intentat pentru „imoralitatea“ Duducai Mamuca (Adrian Marino), si lui Norman Manea (John London).

Faptul ca editorul intregii lucrari semneaza unul dintre textele dedicate literaturii romane nu trebuie uitat, fiind de bun augur. Desigur, putem mustaci, spunind ca selectia ar fi putut fi mai generoasa, fiindca, de pilda – pentru a da un singur exemplu major, flagrant, de caz nediscutat –, in enciclopedie figureaza inevitabilul motan subversiv Arpagic al Anei Blandiana sau Marea trancaneala a lui Mircea Iorgulescu, dar nu se spune nimic despre cenzurarea literaturii germane din Romania, ca si cum aceasta n-ar fi existat deloc, ori cel putin persecutiile faimoase impotriva Aktionsgruppe Banat puteau fi incluse, ca un capitol separat chiar, de vreme ce in corpul volumului al treilea figureaza un text distinct dedicat literaturii maghiare din Romania. O alta omisiune, pentru care ne putem plinge, este nementionarea Monicai Lovinescu, a lui Virgil Ierunca si a rolului pe care Radio Europa Libera/Libertatea l-a jucat la noi in anii totalitarismului.

Se prea poate ca editorii sa fi crezut ca un spatiu mai insemnat le va fi acordat in textul distinct dedicat postului, insa acesta, semnat de catre Richard H. Cummings (in volumul al treilea), este unul dintre cele mai slabe din toata enciclopedia. E limpede ca el n-ar fi trebuit incredintat unui occidental sec si – in cazul de fata – impardonabil de superficial, ci unui estic, pentru care Europa Libera a insemnat o experienta existentiala, sfirsita uneori in interogatorii ale politiei secrete sau chiar la inchisoare. Oricum, din acest text am retinut un detaliu foarte important, pe care n-ar trebui sa-l uitam, militind vehement, pe linia societatii civile si a organismelor intelectuale competente, pentru transpunerea sa in practica: din 29 ianuarie 1991, de la propunerea lui Lennart Meri, pe atunci ministru de externe al Estoniei, Radio Europa Libera/Libertatea figureaza pe lista candidatilor pentru Premiul Nobel pentru pace. Multi se inghesuie sa primeasca acest premiu, unii chiar si dupa ce declanseaza cite un razboi „democratic“, insa daca o institutie ar trebui sa-l primeasca, meritind chiar demonstratii de strada in Estul Europei in sprijinul candidaturii sale, aceasta este Europa Libera.

E de la sine inteles ca, prin vastitatea materialului adunat, Enciclopedia mondiala a cenzurii satisface gusturile cele mai deosebite, fiind aproape sigur ca ea va deveni, pentru anii urmatori, una dintre sursele fundamentale de activitate academica pe toate continentele. Istoricii Bisericii gasesc in ea toate detaliile cenzurii textuale si canonice, de la incriminarile timpurii ale Noului Testament la ereziile neoprotestante si de alta natura de dupa 1945, textele fiind rinduite fie tematic, fie pe capitole dedicate natiunilor, unde restrictiilor religioase li se acorda, obligatoriu, un spatiu adecvat. Cineva interesat de cenzurarea confucianismului in China poate apela cu incredere la capitolul respectiv, cum tulburatoare este, de pilda, si modalitatea – brutala sau subtila – prin care Rusia tarista si apoi sovietica a cenzurat textele sapientiale si epopeile popoarelor din Orientul purpuriu sau din Siberia, alterind cu buna-stiinta identitatea etnica si traditiile acestor popoare. Specialistii in jazz pot vedea cum a fost restrictionat limbajul interpretilor in fostul bloc rasaritean sau in Orient si ce rol a jucat aceasta muzica in trezirea identitatii transetnice afro-asiatice.

Un masiv bloc de texte este dedicat culturii de consum sau rock-ului, cum nu este uitat nici Hollywood-ul, cu organismele de control moral care-i regleaza happy end-urile. Am aflat, de pilda, ca, in 1933, Biserica Catolica din Statele Unite a decretat un boicot general impotriva industriei cinematografice din aceasta tara, pe motivul – etern – al imoralitatii sau „promiscuitatii“ deranjante a unor scene. Pentru a-si apara interesele, in anul urmator studiourile californiene au fost de acord sa angajeze un cenzor catolic (in persoana lui Joseph L. Breen), al carui cuvint a devenit lege, pina in 1954, cind a fost inlocuit – in urma pensionarii, spre satisfactia generala... – cu un reprezentant al Bisericii Episcopale, Geoffrey Shurlock, mult mai liberal decit antecesorul sau cu foarfeca inmuiata in aghiasma.
Zeci de texte sint dedicate literaturii, cu cazuri celebre (de-a valma: Molière, Marchizul de Sade, Flaubert, Baudelaire, D.H. Lawrence, Tolstoi, Dostoievski, James Joyce, Henry Miller etc. etc. etc.), pina la favoritul meu, Thomas Mann, caruia ii stiam „ratacirea“ din 1905 cu nuvela Wälsungenblut, in care caricaturizeaza evrei, dar am aflat abia acum ca, ajuns in Statele Unite dupa fuga din Germania lui Hitler, traducerile in engleza ale textelor sale au fost „cosmetizate“ de catre – de altfel destul de pripita – Helen Lowe-Porter, cea pe care scriitorul o angajase pentru a-l talmaci, eliminindu-se din ele pasajele schopenhaueriene si de natura rasial-metafizica (benigne, dar „tulburi, impenetrabile“...) sau unele insertii prea angajate politic si national, care ar fi „lezat“ dorinta de senin a publicului transcontinental.

Din lista masiva a scriitorilor lipseste – si m-as fi asteptat sa fie – Friedrich Nietzsche, nu atit pentru reflexul interdictiv de care s-au „bucurat“ opera si numele sau din cauza „delictului“ de a fi fost folosite abuziv, in scop propriu, propagandistic si autolegitimant, de catre nazisti, ci din cauza – sa spunem – a Nasterii tragediei sau a Antichristului, opere clar cenzurate in unele medii intelectuale elevate, clericale sau de alta natura, ca sa nu mai vorbim de cenzurarea numelui si a operei scriitorului intr-unele dintre fostele tari comuniste, faimoasa editie postbelica de la noi a Nasterii tragediei, cea a lui Victor Ernest Masek, din 1978, trebuind sa apara camuflata (De la Apollo la Faust), fara autor pe coperta si asezonata cu alte texte. In treacat fie spus – nu vreau sa supar pe nimeni si nu vreau sa trezesc leii care dorm, e o observatie strict tehnica, venita din partea unui om interesat de exhaustivitatea neutrala a stiintei –, lipseste si un capitol distinct dedicat lui Hitler. Figura sa funesta apare, desigur, in multe texte dedicate nazismului sau Germaniei si in alte zeci deopotriva, de-a lungul si de-a latul enciclopediei, insa cenzurarea numelui si a imaginii sale reprezinta un capitol distinct al imagologiei aplicate: sint oameni care se ocupa de acest domeniu, am citit citeva carti dedicate restrictiilor in exegeza imagologica occidentala, prin urmare, absenta – din ratiuni lesne de inteles – poate fi acceptata doar cu amendamente.

*

Premeditat, nu voi recurge la exemple prea multe din literatura, asa cum probabil s-ar astepta multi dintre cititorii acestui articol. Am si precizat, de altfel, in subtitlu ca notitele de aici reprezinta mai degraba extrapolarea unor „delicii partiale“, decit cuprinderea – utopica – a intregului. Lucrarea e fascinanta, ceea ce ne ofera libertatea de a „naviga“ prin ea, din Malaiezia, sa spunem, pina la cenzura – preventiva sau efectiva, punitiva – practicata pe Internet (exista un text special dedicat acestui aspect). Restrictionarea reprezentarii sexului si a adiacentelor sale (nuditate, simboluri, vestimentatie, imagini culturale si erezii religioase, lascivitate, erotism, promiscuitate, supraestetizare, indecenta sau pudibonderii escamotate etc. etc.) ocupa o buna parte dintre texte, de la tratate scolastice serioase la mesaje rock sau la cenzurarea violenta a unor reviste, nu neaparat de underground sau de contracultura. Desigur, oricine se asteapta ca asemenea detalii sa figureze in corpul enciclopediei, fiindca cenzura reprezinta, de cele mai multe ori, limita perversa a libertatii. Tot asa cum figureaza tandemul samizdat/tamizdat, cum texte masive sint dedicate instrumentarului institutional restrictiv al politicii si al Razboiului Rece, restrictionarii reprezentarilor celuilalt (in conflictele interetnice sau inter-natiuni), limbajului encriptic, inclusiv celui diplomatic (in cartile colorate ale cancelariilor nationale); fireste: spionajului de toate felurile sau interdictiilor de a furniza informatii in timp de razboi.

Ca o constatare generala: sub aspectul cenzurii si al restrictiilor comunitare, cetatenesti, tarile scandinave par sa fie cele mai liberale din lume. Cele mai dure sint puterile coloniale, de ieri sau de azi. Capitolul dedicat Islandei, de pilda, e un tapsan inflorit si inmiresmat in comparatie cu altele, in ciuda frigului proverbial din zona: Constitutia islandeza prevede – inspirata fiind de cea daneza, unde lucrurile sint la fel de explicit formulate – ca nici o clauza privind cenzura sau impedimentele de orice natura menite sa lezeze libertatea persoanei si a colectivitatilor umane nu pot fi introduse in legislatie. Citind, ajungi sa regreti, melancolic si frustrat, ca in Constitutia noastra s-au folosit alte modele; pe de alta parte, fiindca tot am ajuns din nou la noi acasa (si ajungem, inevitabil, fie prin masochism, fie prin comparatie, fiindca 50 de ani de cenzura nu se uita usor, numeroase texte dezvaluind tehnici specifice prin care am fost restrictionati, metode deloc inedite, folosite si in alte parti ale globului), sa precizez ca minicapitolele dedicate Rusiei, Imperiului Austro-Ungar si Imperiului Otoman sint foarte bine facute, unele detalii din aceste texte putind elucida multe dintre marasmele noastre istorice.
Trecind peste domeniile mari, obligatorii (erotism, politica, presa, ideologie, viata confesionala etc. etc.), am cautat, pentru a incita cititorul, delicii mai marunte. Nu neaparat political correctness, The Beatles sau formatia de rock ceha The Plastic People of the Universe, din 1968, nu neaparat crima de lezmajestate, inlocuirea formulei Mrs. (socotita ofensatoare) cu Ms. (mai independenta – i se dedica un text separat!) si nu feminismul, desi si aici ai de citit lucruri mirobolante. M-am oprit insa la alte aspecte, unele abordate pe linia interesului meu pentru imaginarul ostil al Razboiului Rece, altele din simpla si bonoma curiozitate. De pilda, organisme statale foarte serioase au ca obiect de lucru cenzurarea vitrinelor marilor si micilor magazine, aspectul acestora fiind reglementat prin coduri precise.

Alte norme prevad, la fel de riguros, restrictiile reprezentationale ale hartilor, si asta nu numai in perioade de beligeranta sau de conflict ideologic si identitar, ci si in timp de pace. Alienarea cartografica (o forma insidioasa de cenzura identitara) s-a folosit dintotdeauna in practicile coloniale, vizind, in esenta, inlocuirea pe hirtie a numelor traditionale ale unor regiuni sau localitati, inainte ca schimbarea sa se produca, efectiv, pe teren, pe placute. Cartografia medievala – spune textul semnat de catre David Howard (in volumul al treilea) – se folosea, premeditat, de imagini „ombilicale“, punind Mediterana la mijloc si desenind totul in asa fel incit popoarele sa fie ierarhizate civilizational in functie de apropierea sau de indepartarea geografica de „centru“. (Aici, noi nu prea ieseam bine, cazind, de regula, in acea terra nullius care se gasea dincolo de marginea din dreapta a desenului...) Majoritatea hartilor istorice traditionale dezvolta ceea ce se numeste in disciplina cartografica „sindrom al omphalosului“: reprezentarea unei anumite geografii prin raportarea la un centru sacral (templu, sanctuar, loc de cult etc.), prin distorsionarea raporturilor reale din teritoriu, ceea ce inseamna declasarea subiacenta a „marginii“. Pina prin 1970 (!!), cind a intervenit oficial UNESCO, viziunea hartii mondiale era predeterminata de raportul cantitativ dintre uscat si apa, care sugera o superioritate axiologica a emisferei nordice in raport cu cea sudica, dominanta arbitrara fiind sanctionata de Atlasul mondial din 1981 (cel la care ne raportam astazi).

Doua exemple excentrice voi mai da aici, pentru a sugera cit de departe poate merge pasiunea scrutatoare, cercetatoare a unei asemenea opere de sinteza. Enciclopedia… dedica un spatiu imens culturii de consum si, mai ales, modalitatilor foarte subtile prin care opinia publica si psihologia microcomunitara pot fi manipulate prin intermediul ei. Un domeniu vast, prodigios in acest sens este muzica, desi autorii recunosc un aspect pe care orice fan il cunoaste foarte bine: si anume ca in istoria muzicii rock, de pilda, interzicerea brutala, in forta, a unor piese a functionat intotdeauna mai bine decit sugestia de a le fi rescrise textele. (Muzicienii sint un popor habotnic.) De un alt aspect m-am ocupat, in trecere, si cu studentii mei: e vorba de – nu ridicati pretentios sprincenele... – papusa Barbie, cel mai clasic produs de consum al anilor ’60.

Creata in 1958-59 de catre Ruth Handler, pentru firma Mattel, Barbie a modificat estetica feminitatii de la inceputul anilor respectivi, mutind accentul de pe instinctul matern al papusii-copil, predominanta pina atunci, pe sentimentul de emancipare adolescentina pe care il aduce noua estetica a corporalitatii, elongata, filiforma, exegeti de foarte bun calibru discutind azi, foarte serios, relatia dintre papusa Barbie si „contracultura“ teen din anii ’60, noua „paradigma“ pe care papusa a adus-o in aprecierea frumusetii feminine adolescentine (de aici iese tiparul top-modelului!) sau relatia dintre paradigma corporala impusa de catre Mattel si „estetica fesiera“ a blue-jeans-ilor, prin schimbarea croielii pantalonilor utilitari de odinioara, care ajung sa se muleze pe corp, scotind in relief frumuseti „erotice“ pe care fustele clasice erau chemate sa le estompeze.
Nu frivolizez: rezum carti foarte serioase, redactate de oameni foarte seriosi. Textul din Enciclopedie… (din volumul I) arata limpede ca acest fenomen revolutionar nu s-a petrecut fara incidente legate de cenzura si de restrictii: s-a spus despre papusa ca este prea provocatoare, ca submineaza instinctul matern al fetitelor care si-o disputa, stimulind, dimpotriva, emanciparea si insubordonarea sociala, sau ca – horribile dictu – liberalizeaza apetitul sexual, motiv pentru care si-o doresc in punguta de Craciun si baietii. Acuzele s-au soldat cu restrictionari comerciale si de alta natura, carora firma Mattel le-a facut fata cu un pragmatism managerial fluctuant. In decembrie 1995 – arata textul –, cind la New York o expozitie uriasa a fost dedicata integral papusii Barbie, reprezentantii firmei au intervenit in conceptie, „edulcorind“ prin omisiune toate detaliile controversate legate de istoria framintata a acestei „efigii culturale“.

Al doilea exemplu – complementar – este Batman (Batman and Robin, vol. 1). Personajul de desene animate a aparut pentru prima oara in 1939, fiind imediat luat in vizor de catre politie pentru practicile punitive neortodoxe pe care le folosea: arunca raufacatori de pe acoperis, le rupea gitul (modele de comportament nu prea placute pentru niste copii cuminti). Personajul era si „neinstitutional“, singuratic, subminind mitul public al infailibilitatii corporatiste a politiei americane, fiindca acolo unde multi politisti esuau, Batman izbindea infailibil. Ca o reactie, s-a declansat „disciplinarea“ razbunatorului solitar, s-a trecut la „integrarea sa sociala“, evolutia imagologica a personajului reproducind perfect sinusoidalele prin care psihoza ostilitatii americane a trecut din 1939 pina la prabusirea comunismului, in 1991. De pilda, in anii razboiului, Batman prindea spioni fiorosi cu zvastica, infiltrati in tabara celor buni. O data cu declansarea Razboiului Rece, el participa, pe urmele lui George F. Kennan, la actiunea de „indiguire“ a subversivilor purpurii, activitate sanitara si de lustratie pe care o continua si in epoca senatorului Joseph McCarthy. Aparind impreuna cu prietenul sau Robin – arata textul –, s-a gasit imediat cineva care sa sugereze, fetid, o relatie homoerotica intre cei doi. Ca raspuns, creatorii personajului i-au adaugat contrapartide feminine, transformindu-l intr-un logodnic iubitor; intr-un episod trandafiriu, proiectat in viitor, se sugereaza chiar ca Batman si Batwoman, casatoriti cu acte in regula, dau nastere unui zburdalnic – fiindca genele sale sint, totusi, nabadaioase – Batboy, nu prea cumintel.

*

Ajungem, inevitabil, si la textele dedicate Romaniei, cel principal fiind semnat de catre Adrian Marino (alegere buna, fiindca ingemana stiinta cu experienta personala de detentie). Inainte de aparitia enciclopediei anglo-americane, Marino si-a redimensionat contributia, publicind-o intr-un volum autonom (Cenzura in Romania. Schita istorica introductiva, Editura Aius, Craiova, 2000), temeinic in partea sa de documentatie istorica de pina prin 1945, mai expeditiv insa in sectiunea de dupa, unde, probabil, autorul ar fi putut fi ajutat si de istoria orala, multi dintre „beneficiarii“ cenzurii totalitare fiind inca in viata, unii continuind sa faca presa, fiind, deci, in masura sa furnizeze informatii retroactive credibile. Este explicabil, insa, de ce a recurs autorul la acest dezechilibru, fiindca multe dintre victimele minore ale cenzurii totalitare de odinioara se erijeaza azi in mari rezistenti sau isi aroga, in mod abuziv, gesturi eroice.

Asadar, intre hipertrofia psihologiilor resentimentare si glasul sec, erudit, al stiintei Adrian Marino l-a ales pe acesta din urma, negresind defel, fiindca pasea pe un teren necalcat pina atunci in exegeza, el trebuind sa fie defrisat in arhive: nimeni nu a reconstituit, inaintea sa, istoria cenzurii in Romania, „schita istorica introductiva“ publicata la Aius prefigurind, de fapt, un proiect personal mai vast, dedicat evolutiei ideilor de libertate si cenzura in Romania.
Textul din enciclopedie al lui Adrian Marino sugereaza o paralela intre sinusoidalele evolutiei istorice a Tarilor Romane si formele de cenzura pe care mentalitatea publica de la noi le-a asimilat, ca rezultat al unei centralizari a interesului public in jurul tronului, al suveranului. Societatile centripete – spune si teoria generala a cenzurii, pe care o avem de asemenea in enciclopedie – pot fi mai usor controlate decit cele diseminate; corolarul fenomenului este ca societatile regale, monarhice sau tiranice pot fi mai usor manipulate decit cele democratice, motiv pentru care democratia si egalitarismul sint receptate intotdeauna ca avind un iz destabilizator, antisocial.

In Tarile Romane, canoanelor restrictive impuse de catre Biserica Ortodoxa ii urmeaza primul decret laic de cenzura totala, al lui M. Sutu (1785), care interzice orice publicare fara acordul prealabil al tronului. Succesorul lui M. Sutu, Al. Moruzi, relativizeaza interdictia, precizind, totusi, ca trebuie cenzurate toate ziarele si „cartile despre turci“ (suzeranul nu trebuia suparat...). Un moment dramatic este Revolutia franceza, sub efectul careia Paul Iorgovici publica, la Viena, un ziar decretat in tara ca fiind periculos pentru moralitatea publica, autoritatile bisericesti agitindu-se oportun. O data aruncata in solul subversiv al libertatii, saminta germineaza si, in 1817, munteanului Constantin Caracas i se ingaduie sa intemeieze prima tiparnita laica, liberalismul nedurind decit cel mult un deceniu, fiindca dupa razboiul ruso-turc din 1828-29, Moldova si Tara Romaneasca schimba macazul si ajung sub jurisdictia cenzurii tariste, Comisia de priveghere asupra cartilor de cetit interzicind orice publicare fara autorizatie centrala prealabila.

Textul urmareste, complementar, si evolutia paralela a dezvoltarilor ideii liberale, consfintite, in cele din urma, prin „Proclamatia de la Islaz“ din 1848, vintul de „anarhie“ fiind strunit de Mihail Sturza dupa infringerea revolutiilor pasoptiste, prin introducerea unor restrictii politienesti dirze, hotarite si bine primite de catre su(s)pusi. In Moldova, printul Grigore Alexandru Ghica aboleste cenzura la 12 mai 1856, intr-un elan suveran preageneros, nesabuinta sa fiind corectata o luna mai tirziu, cind succesorul sau, Teodor Bals, o reinstituie. Primul roman intemnitat pe motive de cenzura pe care-l avem este celebrul C.D. Aricescu (cel care apare si in Levantul lui Cartarescu!), arestat in 1840 pentru citeva poeme antirusesti si, apoi, pentru traducerea unui fragment subversiv despre sclavie, din J.P. Marat. Duducai Mamuca Adrian Marino ii dedica un text separat, asa cum am mentionat, de altfel, in enumerarea de la inceput: lui Hasdeu i se intenteaza un proces in 1863, este achitat, insa isi pierde postul de profesor.

Un subcapitol separat din sectiunea istorica de pina la 1920 este dedicat de catre Adrian Marino evolutiei cenzurii din Transilvania, unde restrictiilor ideatice li se adauga cele particulare, etnice, zona gazduind revirimentul identitatii etnice a romanilor (citarea unei carti a lui Sorin Mitu s-ar fi impus, probabil, aici, in chip de sprijin bibliografic). Marino atinge, insa, un punct sensibil, pe care nu se sfieste sa-l si marcheze, sugerind ca cenzura institutionala din regiune, subordonata cancelariei de la Viena – birocratica peste poate, dar destul de liberala sub Iosif al II-lea –, a fost dublata, in teritoriu, de cenzura interna exercitata de catre nou-infiintata Biserica Greco-Catolica, atit pentru cartile religioase, cit si pentru cele laice. Spre deosebire de Tarile Romane – constata autorul –, documentele secolului al XIX-lea transilvan pot fi reconstituite usor, fiind pastrate in arhiva imprimeriei din Buda, care asigura oficiile de cenzura prealabila. Seria victimelor ei e prodigioasa (Petru Maior, Gh. Barit, A. Muresianu, Ioan Slavici etc.), Adrian Marino citind chiar cifre: 17 ani in total petrecuti de intelectuali romani dupa gratii pe motive de cenzura (nu se dadeau multe luni deodata, cifra e, deci, mare) si 40 de mii de coroane – o suma exorbitanta – platite ca amenzi pentru diferite tentative de a impune o constiinta nationala.

Articolul dedicat cenzurii bisericesti din Romania, semnat de catre Janice Broun, se ocupa exclusiv de perioada comunista de dupa 1948, cind Biserica Greco-Catolica a fost scoasa in afara legii, insa are in vedere majoritatea institutiilor de cult, de la cele traditionale la cele neoprotestante. Autoarea nu scapa din vedere faptul ca demolarea bisericilor de catre Nicolae Ceausescu s-a facut cu complicitatea obedienta a clerului ortodox, protestele venind, de regula, din partea unor personalitati distincte sau din afara tarii. Un palier central al textului il are in vedere pe pastorul Tökés László, in jurul caruia s-a coagulat revolutia timisoreana din decembrie 1989. Tökés este amintit si in legatura cu samizdatul revuistic Ellenpontok (Contrapuncte) din 1982, publicat la Cluj de catre Szöcs Géza, ceea ce ne duce in miezul problematic al celui de-al treilea articol general dedicat Romaniei, cel despre cenzurarea literaturii maghiare de aici, redactat de catre George Gömöri, care incepe cu o teza de asemenea spinoasa – despre care s-a tot scris la noi din 1990 incoace, deci nu e atit de subversiva pe cit pare –, potrivit careia autoritatile romanesti din Transilvania au incalcat foarte repede acordurile Decretului din Alba Iulia, semnat in 1919, care prevedea, intre altele, repartizare parlamentara in functie de coeficientul numeric pentru minoritatile regiunii si libertate deplina de expresie pentru acestea.

In textul lui Gömöri, asertiunea de infidelitate contractuala ramine, insa, neacoperita cu argumente, schita evolutiei culturii maghiare din Transilvania din perioada 1919-1940 fiind mai degraba banala. Cea de dupa 1945 e mai bine documentata, cu accente principale puse pe Sütö András, Kányádi Sándor si Szöcs Géza. In cazul acestuia din urma, revista samizdat Ellenpontok ar fi meritat, poate, citeva paragrafe in plus, cu atit mai mult cu cit acolo incepe si persecutia Securitatii impotriva lui Tökés László, amintit in sectiunea anterioara. De asemenea, n-ar fi fost poate rau daca autorul ar fi intrat in mai multe amanunte privind scrisoarea de protest din 1977 adresata lui Ceausescu de catre Király Károly, pe atunci prim-secretar judetean de partid in Covasna. Reconstituirea momentului nu a fost facuta, inca, la noi, desi, de pilda, referinte la el se afla in convorbirile Laviniei Betea cu Ion Gheorghe Maurer (in volumul Maurer si lumea de ieri, Editura Dacia, 2001), fostul inalt demnitar fiind victima unui foarte ciudat accident rutier, pe cind in masina care-l ducea spre Bucuresti de la vinatoare se afla si Király Károly.
Gömöri nu mentioneaza nici obligatia de la inceputul-mijlocul anilor ’80 – nepusa niciodata pe hirtie, dar aplicata cu strasnicie – de a se ortografia in presa maghiara din Romania numele localitatilor din Transilvania in romaneste, ceea ce a dat nastere la barbarisme formularistice aberante sub aspect lingvistic, insa ar fi fost interesant, pe linga toate acestea, ca autorul sa intre mai in detaliu si in reactiile spirituale specifice prin care intelectualii din Ardeal au incercat sa protesteze impotriva cenzurii si a restrictiilor care li se impuneau, unele forme literare maghiare din Transilvania anilor ’80 aparind tocmai ca o reactie la rigori restrictive. Desigur, acestea nu au fost proteste deschise, ci indirecte, impuse prin limbajul specific al culturii, din care autorul mentioneaza unul singur – fara sa puna accentele necesare: proliferarea religiosului, a simbolurilor cultice in opera lui Sütö András, dar si a altora.

Un alt exemplu il reprezinta protomedievismul stilistic si vizionar al romanelor lui Pusztai János sau – pe un alt palier – extraordinara explozie a sonetului si a formei fixe in lirica maghiara a deceniului 9, explicabila prin faptul ca sonetul – prin forma sa fixa, coercitiva – sugera metaforic asumarea liber-consimtita a unei „inchisori“. Eseistica maghiara din Ardeal a deceniului 9 e de asemenea interesanta, fiindca, scriind despre scriitori straini, multi autori recurgeau la volute si licente reprezentationale distorsionante pentru a-si denunta propria conditie. Toate acestea – ca si exemplele similare din spatiul intelectual romanesc, ca de pilda „atemporalizarea“ metaforica prin apelul la ontologie sau aparitia figurii exilatului sublim din romanele „provinciilor imaginare“ (Stefan Banulescu, Eugen Uricaru, Mircea Ghitulescu, chiar Octavian Paler etc.), ca sa nu mai vorbim de Zacharias Lichter sau de Biserica Neagra – nu fac nici cit primul strigat de protest dintr-o „Primavara de la Praga“, insa e semnificativ de vazut ca unele optiuni literare tipologice din anii ’80 s-au conturat nu din ratiuni organice, intraculturale, ci ca o reactie la presiunea totalitarismului din jur.