OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind l-am cunoscut, in 1969, pe Gheorghe Ene, am avut imediat senzatia ca ma aflu in fata unui absolvent de seminar teologic ratacit in lumea „vulgara“ a viitorilor filologi. Ene era pe atunci poet, scria o poezie gerunziala, eliptica, epigramatica si usor calofila, in orice caz o poezie cu totul straina de ceea ce ne era dat sa citim in literatura romaneasca a momentului. Ceea ce scria el era cu certitudine poezia unui fanatic, o poezie calma, desi (iertat fie-mi termenul rebarbativ) „fiintiala“. Numai un mistic sau un om profund religios ar fi putut sa scrie asa ceva. Or, cum aveam sa descopar nu in multa vreme, Gheorghe Ene pastra cu Dumnezeu relatii cit se poate de normale. Mai putin normale erau (si asa au ramas pina astazi) relatiile sale cu scrisul. Pentru el, scrisul era o forma de descoperire a unei crize interioare atit de ireductibile, ca limbajul insusi se vedea brusc aruncat in criza propriei sale generari. Citeam poemele lui Gheorghe Ene din ciclul (ramas pina astazi in manuscrus) Essendi. Pentru ca nu puteau spune prin modurile verbale cunoscute ceea ce era de spus – si ce era de spus? nimic altceva decit ca exista o beatitudine tragica a existentei – toate verbele lui Gheorghe Ene erau proiectate in formele gerunziului, intr-o sintaxa unduitoare, minimala, niciodata inchisa. Dar poezia sa din acest ciclu era o poezie la fel de grava si irevocabila ca si poezia lui Bacovia de la 19 ani.

Mai departe, pe Bacovia maturul (asa-numitul poet al „talentului declinant“, cum il socotea Vladimir Streinu), l-am descoperit impreuna, incitati si de neastimparul tranzitiv al textelor si lecturilor lui Gheorghe Iova. Dintre noi trei, Ene i-a ramas mereu fidel autorului Stantelor. La absolvirea facultatii, lucrarea sa de licenta a avut ca subiect poezia lui Bacovia. In timp, propria sa poezie s-a „bacovianizat