OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National „I.L. Caragiale“ – Jocul dragostei si-al intimplarii de Marivaux. Regia si ilustratia muzicala: Felix Alexa. Scenografia: Diana Ruxandra Ion. Distributia: Grigore Gonta, Liviu Lucaci, Monica Davidescu, Mihai Calin, Ileana Olteanu, Dan Puric, Octavian Puric.

Fascinatia mastii
Duhul iubirii, in ipostaza unui amoras omniprezent, pare sa se fi pogorit asupra Nationalului bucurestean, incitindu-l pe Felix Alexa sa imagineze o poetica a indragostirii. Procesul este nuantat si inventiv transpus in spectacol, regizorul mizind pe forta de sugestie a detaliului prelucrat cu multa acuratete si acoperind un registru expresiv lax. De la situatiile comice consacrate, specifice teatrului lui Marivaux (qui pro quo), generind contradictii si ambiguitati ingenioase, altercatii sustinute cu verva de actori, pina la figuratia subtila a gesturilor, totul este adecvat speculat si jucat, eliminindu-se orice nota de artificialitate, ceea ce face ca nimic sa nu fie intimplator sau intentionat cautat la nivelul constructiei spectacolului. Hazardul functioneaza insinuant pe alte paliere si capteaza personajele in cea mai ingenioasa strategie amoroasa. Intimplarea isi tese propria figuratie ludica, din care se desprind firele iubirii, ramificate si modelate continuu.
Scenariul (de)mascarilor cu multiple implicatii in planul interpretarii este schitat inainte de inceperea spectacolului, ca un fel de initiere. Costume de secol XVII si masti diferite ca expresie, dispuse in holul teatrului, ii induc spectatorului suflul unei atmosfere actualizate cu finete de regizor si de conceptia scenografica. Decorul este stilizat, imaginat mai mult ca sugestie a unui cadru decit ca prezenta concreta.

Citeva piese de mobilier si o oglinda, care potenteaza in subtext jocul aparentelor si mirajul reflectarilor, se disting in spatele unui paravan. Masca depaseste cadrul decorului si structureaza insasi esenta spectacolului, regasindu-se in reflectarile fragmentare ale oglinzii din fundal. Personajele au vocatia ascunderii, a asumarii unei identitati mulate pe intentiile lor initial nemarturisite. Le vor dezvalui doar atunci cind jocul intimplarii le-a fost propice si cind masca si-a implinit rolul. In spatele ei, actorii antrenati de fluxul inscenarii redevin personaje, cind artificiul dedublarii si-a atins miza. Deghizarea legitimeaza nevoia de a-l privi mai atent pe celalalt din interiorul unui vesmint-masca si de a-i cunoaste adevaratele dorinte. Functioneaza ca o ingenioasa capcana si de aici si atractia pentru cel care ii initiaza mecanismul. Atunci cind se pliaza pe o dubla intentie, corespunzind schimbarii statutului social, pe o strategie al carei efect este bine scontat (Silvia alege sa joace rolul coafezei sale, iar Dorante pe cel al servitorului), devine cu atit mai fascinanta cu cit jocul aparentelor se stratifica si se modeleaza permanent, incitind spiritul inventiv si textura celor mai neasteptate situatii.

Love above all
Jocul atractiei erotice, fascinatia pasiunii irezistibile depasesc limitele exterioare si isi structureaza propriul cod afectiv. Parcursul iubirii este imaginat in crescendo, cu o fluctuatie graduala a trairilor si senzatiilor ce se potenteaza reciproc si sint bine puse in valoare de jocul actorilor. Apropierea pasionala sau reculul detasat, intensitatea ritmarii privirilor ce se intilnesc intr-un punct comun – descoperirea in trepte a celuilalt – sau ignorarea deliberata a unei prezente in realitate indispensabila nuanteaza interpretarea si sporesc impactul produs. Tocmai pentru ca fiecare gradatie sau alternare a registrelor este dozata cu multa finete de cele doua cupluri: Silvia – Monica Davidescu, asumindu-si cu abilitate un rol in care transpare rafinamentul si eleganta vechiului statut, controlind deopotriva accesele de bucurie nestapinita si detasarea impusa, Dorante – Mihai Calin, alternind trairile pasionale cu stupefactia si stapinirea de sine, Lisette – Ileana Olteanu, inventiva, spontana si degajata in mimarea rolului doamnei, jucat cu naturalete. Exceleaza in dozarea nuantelor interpretative Dan Puric. Acrobatia comica nu exclude accentele serioase, iar pasionalitatea este sustinuta de o verva exploziva, de un ritm alert inconfundabil si de un sarm irezistibil.
Magia privirii insinuate pentru a-l descoperi pe celalalt pare cea mai potrivita sintagma pentru miza acestei montari. Privirea, al carei resort intim este perfect intuit si valorizat de Monica Davidescu, initiaza fluxul erotic, il intensifica, mediaza apropierea si ii contopeste pe cei doi indragostiti intr-o unica traire, configurind o legatura indisolubila. Acest tip de fuziune avind in subtext pasionalitatea intensa emana in spectacol o energie erotica contaminanta, ce pleaca din priviri si se extinde in tot trupul. Nu doar declaratiile de dragoste ii apropie pe cei captati de fluxul iubirii; gesturile si aluziile sau simpla rostire a numelui celuilalt au consistenta amoroasa si devin semne ale codului erotic pe care personajele il stapinesc din interior sau il alimenteaza din exterior. Domnul Orgon (Grigore Gonta) si Mario (Liviu Lucaci) isi asuma cu naturalete rolurile de sfatuitori si tainuitori ai inscenarii imaginate, antrenind apetitul ludic al celor doua cupluri si sporindu-le curiozitatea.

Spectacolul transpune fluctuatiile unui joc erotic, explorat cu finete si ingeniozitate, complex si contradictoriu, captivant tocmai prin ceea ce ascunde, valorizind traducerea inventiva a textului, accentuind valentele jocului de limbaj, realizata de Dan C. Mihailescu.
Felix Alexa este unul dintre putinii regizori tineri pentru care experimentul formal este inconsistent, neconcludent si impropriu coerentei viziunii propuse. Artificiul, in cazul lui, nu tine de efecte de suprafata, el se confunda cu o pertinenta si fecunda valorizare a nuantei si gradatiei in interpretarea actorilor cu care lucreaza. Primeaza, in constructia spectacolelor sale, relatia intima a actorului cu detaliile aparent imperceptibile, care capata insa semnificatii esentiale in crearea partiturii. Se poate vorbi la el de un stil abordat cu luciditate, de o maniera care nu risca sa devina manierism.
Felix Alexa ii lasa pe actori sa (se) joace deplin si degajat. O face insa cu vigilenta, acuratete si fidelitate fata de substanta textului si trebuie sa recunoastem ca-i reuseste. Pare sa-l fi insotit in acest spectacol arcul percutant al lui Cupidon.