OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alain COPHIGNON
Georges Enesco
Editura Fayard, Paris, 2006, 704 p.

Daca as deschide vreun curs de perfectionare pentru tinerii muzicieni, as incepe cu studiul atent al Amintirilor lui George Enescu, provocate si strinse cu o generoasa daruire de Bernard Gavoty. Printre multe alte detalii ce tin de cultura muzicala, citeva sugestii strict tehnice dragi lui Enescu ar fi, si chiar sint, binevenite si azi. Cel mai important lucru: patrunderea muzicii dincolo de tehnica si virtuozitate. intelegerea ei superioara si respectul pentru compozitor si partitura. Oricita imaginatie improvizatorica am avea si oricita energie am depune. „Cel mai mare merit al sau este de a fi atras atentia asupra unui viciu nepedepsit al timpurilor noastre: viteza. Aceasta betie morbida stapineste pe cei mai buni muzicieni si le compromite talentul.

Nu-mi pasa ca Iasha Heifetz are o tehnica inegalabila, din moment ce o foloseste in detrimentul muzicii, mergind pina la transformarea finalului din Sonata Kreutzer intr-o Tarantela epileptica“, noteaza sagacele Gavoty. Sa consemnam rapid, inainte de a comenta citeva concerte ale saptaminii trecute, aparitia de ultima ora, in Franta, a unei masive si bine documentate monografii, de aproape 700 de pagini, sub lapidarul titlu Georges Enesco, la prestigioasa Editura Fayard, sub semnatura lui Alain Cophignon. Despre care nu stim multe lucruri – „formateur et consultant culturel“ nu incurajeaza curiozitatea noastra –, dar care se dovedeste a fi un bun si rabdator istoric, rascolind prin masiva documentatie romaneasca si completind-o cu cea frantuzeasca. Rezulta o carte temeinic articulata, in care biografia lui Enescu este placata pe propria opera. Cu numeroase si pertinente analize si contextualizari franco-europene. Avem un Enescu de mare anvergura si cu o buna situare in planul recunoasterii internationale. Nu e putin lucru. Cum in acelasi timp apar la Paris, dupa 50 de ani, intr-o noua editie, Les Souvenirs de Georges Enesco (Kryos, 2006), consemnate de Bernard Gavoty, faptul nu poate fi decit de apreciat.

Pe piata internationala ar trebui sa circule cit mai multe lucrari de acest gen si valorificate nu doar in scop propagandistic, cu deja uzata formula „imaginea Romaniei“. Propunem traducerea cit mai grabnica a acestei lucrari, dar si sprijinirea variantei franceze, ca sa ajunga acolo unde trebuie. Revenind la viata muzicala autohtona, sa amintim de concertul jubiliar de la Sala Radio. Un concert cu lucrari de George Enescu, Max Bruch si Ceaikovski. La pupitrul Orchestrei Nationale Radio – Horia Andreescu. Solista – violonista Cristina Anghelescu. En vedette Maria Toghina, minunea PDG a Radiodifuziunii, muza lui Andrei Plesu, care ne-a dovedit pe viu ca merita divagatiile savant-ironice ale autorului limbii ingerilor. Inubliabila aparitie, demna de insectarul lui Bouvard si Pecuchet, ne-a regalat, de aceasta data, cu memorabile si simtite formulari, facindu-ne sa zimbim tandru si complezent, dincolo de mai noile sfisieri atonite ale lui Plesu. Cu toate ca aveau zi libera, a incheiat dna Maria Toghina frumosul sau laudatio comemorativ la adresa angajatilor, membrii orchestrei au venit sa munceasca si sa produca muzica. Ausgezeichnet!, am fi putut adauga in dulcea limba a lui Goethe, alaturi de toti cei prezenti „la aniversara“.

Trecind peste acest moment liric-omagial, sa ne racordam la marea muzica. Intermezzii pentru orchestra de coarde op.12 sint doua mici compozitii orchestrale, pe care tinarul Enescu le-a compus in 1902-1903, la Cracalia si Paris, reunite ca opus 12 si dedicate printesei Hélène Bibesco, pianista apreciata de Liszt si mama nu mai putin faimosilor Antoine si Emmanuel Bibesco, prietenii lui Proust. „Deux pièces pleines de charme“, noteaza noul biograf, apreciere pe care o consemnam si noi la varianta eleganta propusa de Horia Andreescu. Faimoasele pasaje de trecere au fost bine dozate, iar vibratia inefabila a texturii enesciene, expresiv redata. Clipe de sublim, de ce sa ne refuzam astfel de aprecieri? Nici Serenada lui Ceaikovski nu a iesit rau, violonista Cristina Anghelescu confirmind, la rindul ei, buna perceptie a concertului lui Max Bruch, dincolo de stralucirile partiturii. Pacat ca nu avem spatiu sa consemnam virtutile tinarului Andrei Licaret, solistul Concertului nr. 1 pentru pian de Chopin. O noua generatie bate la usile consacrarii, iar Andrei Licaret este deja una dintre vedetele ei confirmate.