Autor: 
Categoria: 
Dacă Lewis Carroll a numit cărțile sale dedicate
personajului Alice „un dar al iubirii“, tot un dar al iubirii este, din partea
Antoanetei Tănăsescu, recentul volum pe care l-a alcătuit: Lewis Carroll,Scrisori pentru Alice (1842-1898); Opt sau nouă sfaturi înțelepte pentru
compunerea scrisorilor (1890), Editura MondoRo, București. Personajul Alice
și-a sa Țară a Minunilor au eclipsat de mult, în conștiința culturală a
planetei, faima autorului lor. După prima ediție, din 1865, extraordinara
poveste a cucerit, exploziv, meridianele. Iar autorul a rămas omul retras, care
a locuit pînă la sfîrșitul vieții în aceeași cameră a Colegiului Christ Church
– la Universitatea Oxford, unde mai întîi a fost student, iar apoi a predat
matematică: Lewis Carroll, pseudonimul anagramatic al lui Charles Lutwidge
Dodgson. Cele doar 170 de pagini ale volumului românesc se constituie dintr-un
colaj de texte conceput de autoarea ediției în primul rînd ca un mijloc de a
contura portretul acestui scriitor atît de original și de a ni-l apropia, prin
cercurile concentrice ale creației lui mai puțin cunoscute. După moartea
scriitorului în 1898, a ieșit la iveală încet, dar sigur un uriaș continent
scufundat al corespondenței scriitorului: 98.721 de scrisori este cifra citată
(pe lîngă cele cca 100.000 de scrisori oficiale pe care le-a redactat).
Scrisorile sale continuă să fie descoperite. Faimosul naturalist suedez Linné,
în secolul al XVIII-lea, exclama, terorizat, că obligațiile corespondenței vor
ajunge să-l distrugă. Pentru Lewis Carroll însă, scrisorile sînt un teren
exuberant al creativității, un modus vivendi liber ales și chiar un înlocuitor
al trăitului.
Cele 40 de scrisori publicate în volumul de care vorbim
sînt o premieră în România. Selecția punctează cu adevărat elementele unui
portret complex. Descoperim nesfîrșita plăcere a comunicării, spiritul buf
caracteristic autorului, o neinhibată copilăreală (cu tîlc), o inventivitate
frapantă la nivelul scriiturii. Se risipesc, în scrisori, forme grafice de
tipul letrismului, năstrușnice asocieri ale cuvîntului cu desenul, rime,
calambururi. Avem noi și noi mostre din umorul inimitabil, extravaganța
orizontului imaginar, absurdismul autorului (Lewis Carroll fiind pe bună
dreptate socotit printre precursorii suprarealismului și ai literaturii
absurdului). Scrisorile respiră, nu o dată, brandul său de ironie implicită la
adresa convențiilor sociale. Aflăm din Scrisori pentru Alice…, dacă nu știam,
că scriitorul a fost serios preocupat de crearea unor jocuri: de la invențiile
lui în această direcție a pornit, printre altele, scrabble-ul cum îl cunoaștem
azi. Regăsim ludicul debordant, virtuozitatea logicii suple și fantaste,
prezența subiacentă, vie, a universului matematic. Acrobația verbală, jocul de
cuvinte aruncă lumini spre țesătura de profunzime a limbajului, ceea ce a avut
importante ecouri tîrzii, în gramatica generativă, în noi curente filozofice.
Este orizontul de libertate și ingenuitate expresivă propriu copilăriei: timpul
în care preconcepțiile nu s-au solidificat. Copilăria a fost vîrsta de care
Dodgson, celibatar și fără copii, s-a simțit cel mai apropiat (vorba lui
Brâncuși: „Cînd încetăm să fim copii, începem să murim“).
Scrisorile îl arată pe autorul-personaj în viața
cotidiană, iar calitățile scrisului epistolar sînt cele pe care i le știm din
cărțile cu Alice. Apropo de cărți: corespondența selectată ne îngăduie să
observăm un adevărat cult al lui Lewis Carroll pentru carte, ca design holist:
grija obsesivă a autorului pentru detaliile fizice ale cărții, pentru ilustrația
asociată textului, pentru culori, cerneluri, texturi, font, coperți. Este vorba
chiar de conceperea inițială a cărților cu Alice (ca într-o desfășurare
filmică), cele care vor atinge toate recordurile de popularitate. Să observăm
în treacăt că poetul/desenatorul comic german Wilhelm Busch, considerat unul
dintre pionierii comics-urilor (născut în Germania în același an cu Lewis
Carroll, 1832), a cucerit definitiv lumea (germanofonă mai ales) prin povestea
în episoade a lui Max & Moritz, lansată tot la mijlocul anilor 1860: zîmbet
subversiv, écart, într-o lume ritualizată…
Din scrisorile volumului românesc deducem și interesul
lui Lewis Carroll pentru fotografie, perfecționismul său, minuția execuției cu
tehnica elaborată a vremii. Dacă este să urmărim elementele de portret ale
singuraticului artist, putem nota că fotografia este o formă mediată a
trăitului. Despre moștenirea fotografică a lui Lewis Carroll a început să se
vorbească abia de prin anii 1960. Iar din cele vreo 3.000 de fotografii pe care
le-a realizat, s-au mai păstrat aproximativ o mie. Cifrele privitoare la
realizările autorului (postume și din timpul vieții) sînt mereu uimitoare!
Pe principiul non multa sed multum, Scrisori pentru Alice
îl contextualizează pe artist atît în propria sa lume, cît și diacronic, în
peisajul descendenței lui culturale. Textul esențial în acest sens este prefața
Antoanetei Tănăsescu, un demers de largă respirație, pasionat și erudit. De
remarcat, pe lîngă bogăția informației, conturul de profunzime pe care îl urmărește
autoarea, comentînd performanța lui Carroll: „Nu doar ca fotograf, ci și ca
poet în posesia unei viziuni sintetice asupra lumii – primatul
«corespondențelor», cum ar fi spus contemporanii săi europeni – el știe că un
accent de culoare, o linie și orice semn al vizualității îmbogățesc metafora,
îi adîncesc înțelesurile“. Prefața notează saltul în gol al fanteziei
cuvintelor la scriitorul britanic și durabilitatea, în engleză, a unora dintre
invențiile lui verbale (cuvinte sintetice și ele, îngemănînd stări/realități
contrastante, pe care limba le-a reținut… văzînd că sînt bune). Interesante
paragrafe sînt dedicate unghiului fluid dintre Alice personajul și Alice
Littell (Hargreaves), cea din realitate – rămasă definitiv, pentru scriitor,
copilul din „vremi de mult apuse“, din „feericele după-amiezi de vară“. În
încercarea de a descifra portretul acestui artist singular și enigmatic,
prefațatoarea analizează și Opt sau nouă sfaturi înțelepte pentru compunerea
scrisorilor, scriere tîrzie din partea celui care a ținut un inventar (ca un
registru contabil) al întregii sale corespondențe – sfaturi menite să-i
împărtășească experiența epistolară la nivel obiectiv, pragmatic. Prin atenție
la nuanță, eseista reușește să sugereze că sfaturile au fost scrise, pe rînd și
laolaltă, atît de Lewis Carroll, cît și de Charles Lutwige Dodgson, „întîlnirea
celor doi dovedindu-se impresionantă“. Personajul însă rămîne înconjurat de
enigmă. De vină ar fi și lacunele din corespondență, ca și din jurnal, situație
despre care ni se vorbește pe larg. Dar, pînă la urmă, este enigma esențială a
unei minți ireductibile la măsura comună.
Să ne aducem aminte că Antoaneta Tănăsescu a mai alcătuit
un volum al identității noastre, cu armătura culturii universale în minte: Ten
Steps Closer to Romania – antologia unora dintre cele mai expresive texte de
(auto)reflecție românească (Editura ICR, 1999).
Preocupată de studii de literatură comparată, ea
punctează variate interferențe și în volumul dedicat lui Lewis Carroll, dintre
care unele cu trimitere „acasă“: importanța picto-poeziei la Carroll și
dezvoltarea acesteia la vremea avangardei – românești și mondiale. În aceeași
direcție se îndreaptă și inițiativa aparent năstrușnică a autoarei de a include
în „Addenda“ pasaje savuroase din cărți românești cu modele și reguli „pentru
facerea a tot felul de scrisori“, apărute în perioada 1840-1900. Pentru
cititorul român, această imersie în epocă este o încîntare! Și, desigur, o mică
lecție despre sine. Alăturarea îndreptarelor este revelatoare pentru diferitele
vîrste ale practicii epistolare în cele două lumi. Spune Antoaneta Tănăsescu în
prefață: „Ornicul bate diferit în spațiul carpatin și în cel insular. La 1890,
Lewis Carroll se adresează unei lumi care se caracterizează prin urbanitate, atentă
la semnificația structurilor retorice, o lume ce știe cum trebuie redactate
scrisorile, care le sînt permisivitățile și interdicțiile“, fiindcă Anglia
„avea în urmă o istorie (…) culegerea de scrisori-model a lui Samuel Richardson
apăruse în 1741“. Practica epistolară s-a răspîndit în Anglia cu atît mai mult
cu cît Samuel Richardson însuși a publicat tot atunci primul său roman
epistolar (Pamela), succesul genului fiind mai departe întărit de reacția
parodică a lui Henry Fielding (Shamela), iar aventura, cum se știe, a
continuat.
Volumul românesc este însoțit, pentru publicul studios,
de un „Indice de nume“, realizat de Andra Cărbunaru, o prețioasă resursă de
date privind numele care apar în corespondență – cea mai bogată prezentare
fiind chiar a lui Lewis Carroll, care include și o bibliografie. Tot aici,
lista filmelor după Alice în Țara Minunilor (1900-2010). Traducerea textelor
(evident, deloc ușoară): Alexandra Florescu și Marius Chivu (scrisorile);
Mihaela Șipoș și Oana Andreea Ștefan (Opt sfaturi…).
Despre toate acestea și multe altele veți afla citind fermecătorul volum gîndit de Antoaneta Tănăsescu, o carte ușor de cuprins cu mîna, doldora de informații și de idei. Volumul elogiază corespondența pe hîrtie (organică) și ne vorbește despre cartea tihnită, în care fiecare literă, desen și colț de copertă au fost visate și descîntate. Este o carte care merită văzută și citită – printre iuțile noastre SMS-uri și mulțimea de titluri care așteaptă să fie downloadate cu un click (sau două) – fiindcă ea, cartea, ca să-l parafrazăm pe Lewis Carroll, nu conține memoria proastă, care privește numai în urmă, ci dimpotrivă.
Lewis CARROLL
Scrisori pentru Alice (1842-1898); Opt sau nouă sfaturi
înțelepte pentru compunerea scrisorilor (1890)
Ediție îngrijită de Antoaneta Tănăsescu
Traducere de Alexandra Florescu, Marius Chivu, Mihaela
Șipoș și Oana Andreea Ștefan
Editura MondoRo, București, 2011, 176 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters