OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vara aceasta, Olimpiada de la Beijing n-a mai fost unicul punct de atracţie al mass-mediei şi al opiniei publice. Acestea şi-au întors privirea spre Tibilisi. Prima Olimpiadă care a avut loc în China şi de pe urma căreia ţara-gazdă a ieşit foarte mult în faţă trebuia să deschidă simbolic o nouă epocă, în care imperiul chinez s-ar fi afirmat ca viitoare mare putere mondială. Cu toate acestea, impresia lăsată de această perioadă este puţin diferită: nu trăim zorii unui secol chinez sau american, dar nici tatonările vreunei alte mari puteri hegemonice. Era care se deschide este aceea a revenirii Marilor Puteri, dar şi a rivalităţilor dintre acestea, ca prim motor al relaţiilor internaţionale. Criza ruso-georgiană, care a provocat o creştere a tensiunilor dintre Statele Unite şi Rusia, pare să fie prima dintr-un lung şir de fricţiuni, într-o lume în care o putere nu va mai fi capabilă să ordoneze, de una singură, relaţiile internaţionale.

 

China, ridicată pripit la rangul de nouă superputere, imediat ce au apărut primele semne de slăbiciune din partea Washingtonului, va trebui să facă faţă unor înfruntări considerabile în anii ce urmează. Prima înfruntare de acest fel constă în asimilarea noilor veniţi pe piaţa muncii, iar acest fapt necesită o creştere economică cu 7%. Pe de altă parte, o serie de probleme, de factură mai mult politică şi strategică, pot sta în calea acumulării puterii la Beijing. Problema taiwaneză este în continuare una acerbă pentru naţionalismul chinez. De fapt, insula independentă rămîne sub protecţia militară a Washingtonului. În plus, populaţia uigură din Xinjiang, o regiune bogată în hidrocarburi din vestul Chinei, pare decisă să se opună puterii centrale, ceea ce nu poate fi decît o nouă sursă de tensiuni pe viitor.

 

Ascensiunea Indiei este mai puţin vizibilă acum, New Delhi a căzut pradă unor semnificative tensiuni sociale, economice şi religioase. Atîta timp cît nu va ajunge la o soluţie în diferendul cu Islamabadul, privind problema Caşmirului, India nu va fi decît o putere regională. Dintr-un alt punct de vedere, ţara devine din ce în ce mai măcinată de nevoile sale de petrol. Piaţa de gaze naturale din India este în continuare puţin dezvoltată, dar va fi şi mai puţin dezvoltată în următoarele două decenii. Conductele care ar putea satisface aceste nevoi ar trebui să vină din Iran şi din Turkmenistan, dar, pînă în prezent, s-au izbit de probleme insurmontabile: tensiunile cu vecinii pakistanezi pentru cele două conducte petroliere, la care se mai adaugă opoziţia americană pentru conducta de pe filiera iraniană, plus instabilitatea afgană pentru cea din Turkmenistan.

 

Declinul prin care trec Statele Unite, ca urmare a situaţiei din Irak şi a crizei financiare, nu va duce la declasarea subită a primei puteri mondiale. Un lucru e sigur, americanii au pierdut foarte mult credit prin războiul din Irak. Cu Guantanamo şi Abu Ghraib, şi-au pierdut legitimitatea morală de mare putere democratică. Aşa cum bine a demonstrat Josef E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel în Economie, războiul din Irak a fost finanţat cu bani împrumutaţi masiv, iar costurile ar trebui să se ridice la 3.000 de miliarde de dolari. În acelaşi timp, insurecţia antiamericană din Irak îşi dă ultima suflare, făcînd mai realistă posibilitatea unei înţelegeri onorabile, pentru o mai bună gestionare a problemei neotalibane, mai ales că nici o altă naţiune n-a dat atîta bătaie de cap lumii occidentale. Faţă de Rusia şi de China, în chestiunea securităţii, statele europene se plasează ferm de partea Statelor Unite.

 

În sfîrşit, criza ruso-georgiană demonstrează irevocabil, pentru cine n-a înţeles acest lucru, că Rusia nu mai acceptă să fie tratată ca mare putere îmbătrînită. Moscova a arătat că este imposibil, pentru orice altă mare putere, să încerce să se impună la porţile ei, fără a se expune la o reacţie fermă din partea acesteia. Pînă în luna august 2008, Kremlinul a asistat, de fapt, la o avansare progresivă a forţelor prooccidentale în jurul teritoriului rus, trăind un sentiment de încercuire: în timpul anilor ’90, NATO s-a extins spre est, contrar promisiunilor venite de la Washington. Critica americană adusă situaţiei cecene şi protecţia occidentală oferită albanezilor din Kosovo, împotriva aliatului sîrb de la Moscova, au sfîrşit prin a demonstra Rusiei nu că ar fi fost tratată cu egalitate, ci că e privită ca un învins al Războiului Rece. Acest sentiment de încercuire s-a acutizat odată cu „revoluţiile colorate“ din Georgia (2003), din Ucraina (2004) şi din Kirghiztan (2005), considerate tot atîtea maşinaţiuni occidentale. Pus în faţa unei asemenea situaţii, Vladimir Putin a ales contraofensiva.

 

În plan diplomatic, Rusia şi-a reafişat şi reafirmat hegemonia asupra „străinătăţii apropiate“, aşa cum o dovedesc relaţiile sale cu Georgia, cu Ucraina şi cu Turkmenistan. În plan militar, deşi Rusia şi-a diminuat cu 1.000 de bucăţi numărul de focoase nucleare operaţionale, recent ea s-a angajat în modernizarea arsenalului său. Pentru anul 2008, Rusia şi-a propus 11 atestări de rachete balistice intercontinentale şi intenţionează punerea în serviciul operaţional a primului vas dintr-o clasă de noi submarine nucleare, „Iurii Dolgoruki“. Un alt simbol: în anul 2007, flota rusească s-a aventurat pînă la Marea Mediterană şi pînă în Oceanul Atlantic de Nord, pentru prima dată în ultimii 15 ani. Atunci cînd Dmitri Medvedev era preşedintele Consiliului de administraţie al Gazpromului, arma energetică a jucat un rol decisiv în această strategie. Este suficient să ne amintim că Rusia este primul deţinător al rezervelor mondiale de gaz natural şi al şaptelea deţinător al rezervelor de petrol, pentru a putea da măsura importanţei pe care o reprezintă, într-un context în care Statele Unite, India şi China înţeleg să-şi diversifice aprovizionările şi să se îndrepte şi spre hidrocarburile ruseşti.