OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Deschideti iPodu’. Nu ziceti ca n-aveti – ori, si mai rau, ca nu stiti ce-i aia. Trendsetterii v-au explicat ca sintem in era iPod-ului. Nu puteti risca sa cadeti, langa-danga, pe linga trend, corect? Luati iPodu’ si faceti un playlist minimalist, de doua piese: Things Can Only Get Better (D:Ream, remix-ul din ‘94) si I’m with Stupid (Pet Shop Boys, 2006, producator Trevor Horn). Adaugati niste ochelari Prada, cu mult „bling“ (da, de soare – se poarta si in casa, ba si noaptea). Turnati-va un gin-tonic, marca Gordon’s. Nu, nu m-am ticnit – faceti-mi hatirul si imaginati-va cum ar fi. Asa. Sinteti complet imersati in trend si gata de lectura. Nu dati inca drumul la muzica.

Doua piese din playlist
in 1994, grupul D:Ream erupe in fruntea topului britanic cu piesa Lucrurile nu pot merge decit spre bine. Peste citeva luni, fostul vocalist al unei obscure trupe studentesti de la Oxford (Ugly Rumours – Zvonuri Urite), ajuns avocat si politician de stinga, e ales liderul Partidului Muncitoresc (yes, asta inseamna „Laburist“). in mai ’97, omul cistiga triumfal alegerile nationale – dupa o campanie electorala al carei cintec oficial e tocmai piesa grupului D:Ream. Ex-rockerul devine cel mai tinar premier din istoria tarii (42 de ani) si primul lider socialist britanic care cistiga trei alegeri la rind.

E debarcat de partid in vara lui 2007, dupa o campanie (dusa adinc, pe la spate) al carei imn de lupta e hitul Eu sint cu Prostul (Tony Blair despre George Bush, in viziunea grupului Pet Shop Boys, revenit in Top 10). Premier e uns – nu prin alegeri, ci prin consens – fostul Aliat Numarul Unu si ministru de Finante al Debarcatului. il cheama James Brown, ca pe „Nasul Muzicii Soul“. Spre a evita confuziile cu ilustrul tiz (adica misto-urile inevitabile), inca din tinerete folosea al doilea nume de botez: Gordon. E un cetatean serios, profund, metodic. A promis despartirea radicala de regimul predecesorului. Adevar – nu manipularea publicului. Substanta si responsabiliate – nu superficialitate si inconstienta. Sobrietate si demnitate – nu showbiz politic cu vedete rock, fotbalisti si staruri de cinema (ultima portie: cu Arnold, in ultima zi la Downing Street). Acum, dati drumul la iPod. Lasati cele doua bucati sa curga in bucla, pina terminati lectura. Va invit la un bilant politic. Anthony Charles Lynton Blair a iesit din scena – pina revine, sa vedem ce ii datoram. Da, chiar si noi, cu riul-ramul.

Iti multumim, Iubit Conducator
Imediat dupa victoria din ’97, sondajele ii dadeau lui Tony Blair o monstruoasa popularitate: 82%. Omul promisese clar despartirea de trecut. Good-bye Old Labour/ Hello New Labour. Cum ar veni, gata cu socialismul, e vremea social-capitalismului. „Noul Muncitorism“ devenise o realitate pe care, vrind-nevrind, socialistii de transee au trebuit s-o accepte in ’94, odata cu alegerea lui Blair in fruntea partidului.

Mutarea de sah-mat electoral facuta de Tony a fost simpla, dar traumatizanta. in jargon politic: abandonarea „Clauzei Patru“ din Statutul Partidului Muncitoresc Britanic (schitat de George Bernard Shaw – haios, nu?). in clar: e vorba de clauza care fixa ca scop politic fundamental „redistributia echitabila a veniturilor prin nationalizarea principalelor mijloace de productie“. Congresul partidului la care s-a efectuat extirparea a fost animat. Bunaoara, un tinar militant marxist (cu costum haute-couture si ochelari cu rame de aur) s-a repezit la tribuna si a strigat disperat, in vazul si-n auzul intregii natiuni telespectatoare: „Sus Flamura Rosie, tovarasi“, continuind melodios cu primele versuri din Internationala. O parte din sala ovationa, alta huiduia. Circ. Habotnicii partidului cedasera insa. Nu mai cistigasera alegerile din 1979 si voiau sa revina la putere, cu orice pret. „Clauza Patru“ a fost, asadar, sacrificata, iar victoria electorala a „neo-muncitorismului“ a devenit o cvasi-certitudine; aroganta, apatia, incompetenta, luptele intestine si scandalurile de coruptie ii facusera neeligibili pe conservatorii premierului Major. Cu Blair virf de atac – tinar, modern, entuziast si ultracharismatic – stinga a convins electoratul ca nu mai e chiar stinga: adio nationalizari, adio impozite cit casa! Conservatorii au fost spulberati in asa hal, incit nu si-au revenit nici azi.

Diviziunea muncii
Dupa ’97, destui comentatori britanici au declarat socialismul mort si ingropat pe veci. Privind retrospectiv, s-au inselat grotesc. O scurta consultare a Manifestului Partidului Comunist (K.Marx, F.Engels, 1848) putea indrepta spre pista corecta. Programul in zece puncte de infaptuire a comunismului cere, la punctul al doilea, impunerea unui regim sever de „impozitare progresiva sau gradata“. „Neo-muncitorismul“ si-a respectat la litera promisiunea de-a nu creste impozitul direct pe venit – a majorat insa progresiv, gradat si sever impozitarea indirecta, sau „ascunsa“. Ca-i vor-ba de impozite locale, de taxe pe mostenire ori pe vinzarea casei, de pretul benzinei sau al pachetului de tigari, al piinii ori al berii, al transportului urban sau al biletelor de avion, „impozitele ascunse“ lovesc napraznic, de la vladica la opinca. intr-atit incit azi, britanicul varsa in buzunarul statului, direct si indirect, aproape 50 de penny din fiecare lira sterlina cistigata cu truda. Staroste peste bulimia fiscala? Un om serios, profund si metodic. Gordon. Care n-ar fi ajuns niciodata la putere daca nu-l remorca Tony, cel pus pe reformat socialismul. Trocul a fost cunoscut de la bun inceput. Gordon, ministrul de Finante, se va ocupa de sanatatea economico-financiara a natiunii. Tony va evolua ca lider suprem, mai ales pe plan extern, fara sa se bage prea tare in ciorba interna. Astfel, varza reformista va fi impacata armonios cu capra marxista.

Vechea garda nu moare, daramite sa se predea!
Socialismul occidental stie demult ca n-are nevoie de nationalizari. Are ceva mult mai bun: fiscalitatea. in definitiv, foarte bine ca Statul ia jumatate din cistigul fiecaruia. Sint banii pentru sanatatea, invatamintul si pensiile distribuite echitabil tuturor! Iata scorul, dupa zece ani de „neomuncitorism“. invatamint: milioane de analfabeti. Si o puzderie de parinti care platesc de doua ori pentru educatie: la stat, prin impozitele obligatorii, si la privat, ca sa le dea copiilor sansa sa nu ramina analfabeti. De doi ani, guvernul difuzeaza o campanie TV menita sa-i convinga pe analfabetii aflati in cimpul muncii ca nu e prea tirziu: cursurile serale de alfabetizare fac minuni! Cei mai loviti: saracii. Medicina: criza financiara acuta, inchideri de spitale, concendieri masive de medici si cadre medii, liste de asteptare la internari de luni de zile, procese intentate de pacienti carora li se refuza tratamente anticancer. Numerosi oameni ai muncii obligati sa plateasca de doua ori pentru sanatate – la stat, prin impozite, si la privat. Multi pleaca in Franta, Germania, Olanda, din dorinta (poate fireasca?) de a scapa cu viata. Cei mai loviti: saracii. Pensii: faliment in mai putin de o generatie. Cei mai loviti: saracii.

intre timp, personalul din birocratie s-a triplat, iar aproape o treime din forta de munca lucreaza la stat. S-a zis ca Tony Blair a venit la putere pe valul „Generatiei Cool“. Ani de zile s-a vorbit de „Cool Britannia“, Brit-pop, Beckham si Posh, Naomi Campbell, Jamie Oliver s.a.m.d. Acum, se spune ca Blair a lasat „Generatiei iPod“ un viitor innegrit de datorii si impozite masive. Curios, totusi: nu Gordon s-a ocupat de starea economico-financiara a natiunii?
Primul dar imens pe care ni l-a facut Tony – cel mai probabil, involuntar – devine astfel limpede. E o lectie fundamentala. Socialismul nu poate fi reformat. Nici de cel mai charismatic lider din lume, cu 82% cota initiala de popularitate, trei alegeri cistigate la pas si zece ani la guvernare. Ca orice aberatie, socialismul poate fi numai darimat, daca are cine s-o faca. Deocamdata, in Europa nu are cine.

Despre oameni si ciini
Al doilea dar e o chestiune de interpretare. Daca intrarea Romaniei in UE va fi un lucru bun, atunci i-o datoram in mare parte fostului jurist si rocker. La fel, cu NATO. De data aceasta, nimic involuntar. Cu Blair la guvernare, Marea Britanie a fost cel mai ferm avocat european al extinderii celor doua organizatii, cu toate rezervele franco-germane ori amenintarile mai mult sau mai putin voalate ale Moscovei. OK.
Dar chestiunea fundamentala? Irakul, ce naiba!!! Care l-a pus pe Tony in scaunul ejectabil! Chiar nici un cuvintel? Era pour la bonne bouche. Groucho Marx (nici o legatura cu Karl) obisnuia sa spuna ca, in afara ciinelui, lectura e cel mai bun prieten al omului. Caci in interiorul ciinelui nu se poate citi. Blair a fost declarat „catelul lui Bush“. S-a precizat si rasa: pudel. Cei tupilati in pintecul metaforei canine au gasit, intr-adevar, lectura imposibila – bezna de nepatruns. Pacat ca n-au iesit putin afara, sa lectureze cronica ultimului deceniu. De pilda, o frintura de discurs: „Impaciuitorismul nu da rezultate...

Securitatea noastra depinde de raspindirea valorilor in care credem“. Justificare servila a razboiului din Irak? Nu. Discursul e din 1999, cind la Casa Alba era Clinton, iar in fosta Iugoslavie era, de sapte ani, razboi. Tony l-a convins pe Bill sa accepte interventia militara din Kosovo, inclusiv cu trupe. Iar in fosta Iugoslavie a fost pace. in 1998, de Pasti, pacea venise, dupa 25 de ani, si in Irlanda de Nord. Blair contribuise decisiv la Acordul din Vinerea Mare. Dupa 11 septembrie 2001, cind Schroeder declara lacrimogen: „Toti sintem americani“, Blair a fost singurul lider european care a pus fapta alaturi de vorbe, in razboiul cu teroristii islamici. Politic, Aznar si Berlusconi au incercat, dar militar nu puteau prea mult. Pentru Tony Blair, sprijinul nesovaielnic dat Americii n-a fost doar o problema de traditie, pe linia Churchill-Thatcher. Ci una de credinta. Credinta in libertate. E a treia lectie, si, iarasi, nimic involuntar. Apologia tiraniei nu si-a gasit loc in discursul lui. Ideea ii e complet straina. A exagerat Blair „amenintarea Saddamica“? A mintit publicul? Adversarii lui spun, raspicat, da!

Totusi, informatiile de atunci, confirmate si de francezi, germani si rusi, spuneau ca Saddam are un arsenal letal. N-a fost gasit. Poate ca Blair, cu tot aerul de modernitate, tine de alte vremuri. Cind liderilor Lumii Libere nu li se cerea victorie la termen – ci doar victorie. in ideea ca pace fara victorie nu exista. Azi, se vorbeste de „strategii de iesire“, ca eufemism pentru capitulare. Dar daca Blair nu e intruchiparea trecutului, ci a unui viitor in care fermitatea principiilor nu va fi luata drept incapatinare, prostie, servilism?
in campania pentru ultimele alegeri din Spania, socialistii spanioli spusesera ca, daca iau puterea, retrag trupele din Irak. in ajunul scrutinului, la Madrid au explodat bombele islamice. Iar trupele au fost retrase. Gordon Brown sugerase si el o retragere din Irak. Imediat dupa instalarea ca premier, bombele islamice au fost amorsate. Din fericire, n-au explodat. Dar tara e in alerta maxima: risc de atac iminent. Aparent, nu mai e problema lui Blair, ci exclusiv a lui Gordon. Care, de la o vreme, se afiseaza in public cu iPod-ul, semn ca e in trend. Mega-cool. Ce-o asculta mai des? D:Ream sau Pet Shop Boys?