OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cînd, în urmă cu nouă ani, cele două turnuri gemene din New York se prăbuşeau în urma coliziunii cu American Airlines 11 şi United Airlines 175, avioanele deturnate de o serie de terorişti legaţi de gruparea al-Qaeda, s-a configurat cu claritate geografia conflictelor mondiale din mileniul ce abia începea: o geografie structurată de un nou tip de război, cel împotriva terorismului. În numele acestui aşa-zis război împotriva terorismului şi al păstrării păcii mondiale, în cei nouă ani de la atentatele de la World Trade Center, scena conflictelor a găzduit războaie precum cele din Irak sau Afganistan şi a asistat la numeroase atentate teroriste în întreaga lume. Rezultatul nu a fost nicidecum cel al restabilirii echilibrului sau al siguranţei, ci instaurarea unei stări permanente de teamă şi de suspiciune.

 

Războiul împotriva terorismului este denunţat, în numeroase rînduri, ca ascunzînd, de fapt, pretextul pentru exercitarea, antidemocratică, a puterii asupra anumitor state, cu scopul obţinerii de avantaje financiare. Noam Chomsky, în eseurile din cartea sa 9/11, vorbeşte despre sintagma „războiul împotriva terorismului“ ca fiind pură propagandă şi denunţă America drept statul terorist prin excelenţă. La fel de vehementă împotriva atitudinii Statelor Unite este şi Susan Sontag, care în ancheta făcută de The New Yorker, la scurt timp după atacuri, în care un număr de intelectuali sau oameni de afaceri comentează evenimentele, afirmă că nu a fost vorba de un atac laş împotriva civilizaţiei, a libertăţii, a umanităţii sau a lumii libere, ci un atac îndreptat autoproclamării Statelor Unite drept unica superputere a lumii.

Retorica atitudinii promovate de sintagma „război împotriva teroriştilor“ are, evident, scopul de a conferi un sentiment de siguranţă unei naţiuni care a suferit o traumă resimţită cu atît mai mult cu cît nimic nu părea a prevesti o lovitură de o asemenea amploare. Ar trebui însă o privire lucidă şi realistă în spatele acestei retorici antrenante şi reconfortante, care ar putea să ascundă un pericol şi mai mare: ameninţarea democraţiei chiar de către statul care a simbolizat-o întotdeauna. America ar putea să cadă în capcana propriei retorici: de dragul democraţiei ar putea să sacrifice însăşi democraţia, cu gîndul că va reuşi să stopeze terorismul. Acest război împotriva terorismului a început, la scurt timp după atacuri, să se manifeste ca un regim ce tinde să devină tot mai nedemocratic. Michael Ratner, în studiul său „Fortress America: Will it make us safer?“ (publicat în volumul editat de Roger Burbach şi Ben Clarke, September 11 and the U.S. war: beyond the curtain of smoke, City Lights Books and Freedom Voices, San Francisco, 2002) oferă spre exemplu detenţiile masive şi investigaţiile făcute celor suspectaţi de terorism, mulţi fiind reţinuţi cu zilele, fără a li se garanta accesul la un avocat sau a li se comunica acuzele aduse împotriva lor, detenţia prelungindu-se chiar şi după ce s-a dovedit că cei arestaţi nu sînt suspecţi de vreun act terorist. În plus, s-a pus în discuţie chiar recurgerea la metode „speciale“ pentru a-i determina pe suspecţi să vorbească; astfel, FBI-ul şi Departamentul de Justiţie au luat în calcul adoptarea unor metode care implică folosirea drogurilor şi tactici de presiune psihică.

- Religia – din nou în centrul conflictelor

Chestiunea religioasă s-a impus puternic după momentul 11 septembrie: teroriştii, proveniţi din spaţiul islamic şi aducînd cu ei o armă pe care nici un occidental şi nici o formă de apărarea din lumea vestică nu ar fi reuşit să o contracareze: martirajul, sinuciderea în numele Profetului au făcut ca teama împotriva inamicului să nu mai însemne doar teama faţă de „terorist“, ci, extrapolat, faţă de omul din spaţiul islamic. Consecinţa: toţi emigranţii din zonele islamice au început să fie priviţi cu suspiciune, pornindu-se de la ideea că, în definitiv, şi cei care au participat în atacurile teroriste păstraseră aparenţa unei asimilări ideale a normelor şi a stilului de viaţă occidental, nimic din atitudinile şi comportamentul faţă de colegi sau de vecini netrădînd ura profundă faţă de ţara care îi adoptase sau intenţia angajării într-un act de martiraj.

Trecînd de numeroasele critici la adresa activităţii mondiale a Statelor Unite, care ar fi pavat drumul pentru „nine-eleven“, nu trebuie însă a se trece cu vederea faptul că Osama şi grupările teroriste nu sînt doar simple creaţii ale politicii internaţionale duse de America. Dacă dezvoltarea acestor grupări a beneficiat de un anume context politic al implicării Statelor Unite în situaţia din Orientul Mijlociu, nu e mai puţin adevărat că spaţiul musulman este cel din care se nasc majoritatea grupărilor cu tendinţe extremiste. La afirmaţia „this isn’t about Islam“, Salman Rushdie, în articolul „A war that presents us all with a crisis of faith“, din The Guardian, 3 noiembrie 2001, răspunde vehement: „of course this is about Islam!“, argumentînd că e suficient să ne uităm la manifestaţiile de susţinere a musulmanilor din întreaga lume faţă de Bin Laden şi al-Qaeda, pentru a observa cît de strînsă este legătura între atacuri şi Islam. Rushdie nu este singurul care, în ciuda majorităţii de opinie care arăta America a fi cap de acuzaţie, a ales să ridice problema delicată a felului în care societăţile musulmane, prin tradiţionalismul extrem, creează fundalul ideal dezvoltării ideilor cu desăvîrşire incompatibile cu spaţiul Vestic, anume sacrificiul în numele Profetului, moartea ca armă supremă în lupta cu „necredincioşii“ („the infidels“). Iată, de pildă, Samuel P. Huntingon, care consideră că după căderea comunismului şi sfîrşitul Războiului Rece am intrat în era războaielor musulmane, aduce în discuţie o statistică, în urma căreia, între 1983 şi 2000, s-au înregistrat 16 acte majore de terorism internaţional, persoane musulmane fiind responsabile pentru 12 dintre ele, iar cinci din şapte ţări, listate de Departamentul de Stat american, ca susţinînd acţiunile teroriste, sînt musulmane (în articolul „America in the world“, din The Hedgehog Review, 2003). Şi Francis Fukuyama („The West has won“, The Guardian, 11 octombrie 2001) accentuează faptul că, dintre toate sistemele contemporane, lumea islamică are cele mai puţine democraţii, Islamul fiind singurul sistem cultural care a produs, constant, oameni precum Osama sau talibanii.

O îmbunătăţire a raporturilor Vestului cu lumea islamică şi cu comunităţile islamice din America sau Europa nu se întrevede prea curînd: conflictele s-au agravat, în ultimii 9 ani, fenomenul integrării în ţările-gazdă este extrem de slab, iar atentatele sinucigaşe nu au încetat – e suficient să ne amintim de atacurile de la Londra, din iulie 2005, pentru a vedea că pericolul unui alt „11 septembrie“ reprezintă o realitate.

- Moschee lîngă „ground zero“: integrare sau dezbinare?

În plus, ultimul conflict ce ameninţă un echilibru şi aşa fragil arată clar că problematica religioasă nu poate fi neglijată: planul construirii unui centru musulman de 13 etaje, inclusiv a unei moschei, la doar cîteva zeci de metri de „ground zero“ – centru a cărui inaugurare e programată chiar pe 11 septembrie 2011! –, a provocat nemulţumirea nu numai a familiilor victimelor de la World Trade Center, ci şi a celorlalţi locuitori ai New Yorkului. În ciuda dreptului, dat de Constituţia americană, de exercitare a credinţei, acest act pare mai mult decît o simplă necesitate de manifestare religioasă, pare un gest ostentativ, care nu va contribui cu nimic la procesul de acceptare şi înţelegere a diferenţelor. Susţinătorii construirii acestui centru consideră că ar fi o dovadă a integrării musulmanilor în America şi a depăşirii prejudecăţilor, dar pentru majoritatea newyorkezilor, o moschee lîngă „ground zero“ înseamnă pavarea drumului către o serie de conflicte ireconciliabile, ca dovadă, comemorarea de anul acesta a fost pusă în umbră de acţiunile de protest împotriva planurilor de construire a ceea ce poartă numele de „monster mosque“.

Pentru ca schimbarea în bine a raporturilor între omul occidental şi acest nou „altul“ care s-a profilat în ultimii douăzeci de ani să fie realizabilă, nu este necesar doar ca una din părţi să accepte concesii. Dacă Vestul trebuie să înţeleagă faptul că răspunsul la atacuri teroriste nu este tot terorismul şi că principiile şi stilul de viaţă tipic europene şi americane nu se pot exporta necondiţionat, şi spaţiul musulman trebuie să iniţieze o serie de demersuri pentru a preveni viitoare conflicte şi pentru a stabili un raport de neagresiune cu cel aflat la polul opus identităţii sale. Dacă e clar că o adoptare fără restricţii a democraţiei nu este viabilă, o slăbire a importanţei factorului religios asupra sferei publice ar trebui să constituie o prioritate.