OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cenacluri bucurestene

Domnule Mircea Nedelciu, v-as ruga mai intii sa-mi spuneti ce au reprezentat efectiv cenaclurile in viata studenteasca a anilor ’80. Chiar daca pe vremea aceea eram in Bucuresti, eu, de exemplu, nu stiam de ele.

Nici nu cred c-ar fi fost simplu de stiut, pentru ca ele aveau o existenta semiclandestina, erau un fel de intelegeri intre un numar de persoane sa se intilneasca in aceeasi zi si in acelasi loc, scopul fiind acela de a-si citi reciproc incercarile de productie literara. Sigur ca ele trebuiau sa aiba o forma oficiala: conducerii Universitatii trebuia sa i se spuna ca un numar de studenti se intilnesc duminica, in Casa Studentilor, sa zicem, cu un scop.

Deci ele erau organizate in cadrul Universitatii Bucuresti?

Da, si scopul asta trebuia sa fie un scop acceptabil pentru tipul de activitati care se desfasurau in Casa Studentilor. Sigur ca se luau chiar anumite masuri de siguranta din partea conducerii, adica era desemnat un profesor care sa te supravegheze sau care sa-si asume ca acolo se intimpla ceea ce, ma rog, era scris in planul de activitati al Universitatii.
Cu forma asta asa-zisa de „cenaclu“ eu m-am intilnit prima data chiar in primul an de facultate, in 1969, cind am inceput Filologia la Bucuresti.
Lucrurile stateau cam asa: in functie de profesor, cenaclul era o formalitate pur si simplu, adica facea chiar activitatile care se cereau in Universitate si dupa 2-3 intilniri isi pierdea clientii, pentru ca nu mai venea nimeni, nu interesa pe nimeni sa fie indoctrinat si acolo, cind avea parte destul in toate celelalte ore petrecute obligatoriu in Universitate, nu se mai ducea si acolo unde nu era obligatoriu.

In schimb, daca un profesor care isi asumase fata de conducerea Universitatii responsabilitatea organizarii unui cenaclu lasa sa se intimple in cadrul lui niste lucruri mai interesante, atunci evident ca, incetul cu incetul, un numar de oameni deveneau frecventatori permanenti ai cenaclului cita vreme erau studenti, iar unii veneau si dupa aceea, pentru ca, in fond, nu era interzis, el continua, deci, cu cei care erau studenti din generatie in generatie, iar cei carora le placuse ce se intimplase acolo veneau si mai tirziu. Asta este cazul unuia dintre cenaclurile bucurestene. La Bucuresti, doua sint cele care au fost productive din punct de vedere literar si care au dus la aparitia acestei generatii literare care este cunoscuta sub numele de „generatia ’80“ si care incepe sa se afirme efectiv prin publicare de carti in jurul anului 1979.
Deci, practic, unul dintre aceste cenacluri este cenaclul de care va vorbesc eu, pe care l-am intilnit in ’69, cind am intrat in facultate. Exista deja de vreo doi ani, dar avea o existenta precara, la inceputul anului se intilneau de doua-trei ori si dupa aia era lasat balta. Si, chiar in ’69, cred ca atunci, l-a preluat profesorul Crohmalniceanu.

Omul prezenta destule garantii pentru „conducerea superioara“, ca sa zic asa, pentru ca sa supervizeze o asemenea intilnire de studenti: era un vechi membru de partid, facuse parte din redactiile Vietii Romanesti si a Romaniei Literare... Si el avusese probleme in anii aia, pentru ca scrisese nu stiu ce pentru calitate in Nuvela romaneasca si fusese atacat chiar de Scinteia (sa te atace Scinteia in ’50 nu e foarte usor, ca sa zic asa), dar dupa aia recuperase... ma rog, era un om de incredere din punctul asta de vedere. Insa el, ca persoana, era satul pina-n git de problemele astea si avea gustul innoirii.
Incetul cu incetul, in anul ala, ’69, oamenii care incep sa vina acolo sint oameni care aveau gustul informatiei din alte surse decit cea a scolii propriu-zise. Este o perioada de relativa deschidere in spatiul cultural, in literatura romana mai ales: perioada care a inceput cu vreo doi-trei ani inainte si care avea sa se incheie cam in ’71.

O data cu revolutia culturala.

Asa. Sau, ma rog, s-a incheiat la suprafata, dar ceea ce a apucat sa se nasca in perioada aia a continuat sa existe.


Intre ’65 si ’71

Vreau sa spun ca intre ’65 si ’71 au aparut in Romania sute de titluri de carti traduse din literatura universala pe care pina atunci nu putuse nimeni sa spere sa le vada vreodata traduse in romaneste, unele chiar... va dau un exemplu: Bulgakov, Maestrul si Margareta. El apare in 1967, intr-o revista de la Moscova, si cred ca sintem printre primele tari care il traduc in ’68. Este o lucrare destul de... nemaivorbind de calitatea ei literara extraordinara... destul de subtil critica la adresa regimului, ma rog, personajul avind o istorie... El, deci, a murit in anii ’40, nu cred ca era trecut de 40, iar lucrarea asta i se descopera intre manuscrise in ’67, publicata in ’68 si devine o capodopera a literaturii universale...

Ei, e ceva sa iei legatura simultan cu primele traduceri in romana din Faulkner, cu Salinger, cu Dos Passos, care apare in aceeasi perioada cu Maestrul si Margareta, in acelasi timp, sa fii relativ la curent cu ce se intimpla in Franta lui ’68 – pentru ca in mai ’68 de Gaulle a fost la Bucuresti si a instituit un fel de relatie cel putin culturala negociata cu Romania, fiind si el, probabil, victima iluziei ca Ceausescu este un dizident fata de Moscova. Asa se explica faptul ca in bibliotecile romanesti din acel an ’69 – bibliotecile universitare – se gasea presa franceza la zi, atit presa magazin, sa zicem, Nouvel Observateur, cit si presa de specialitate, iar pentru un student in filologie, interesat in experimentul literar si lucrurile astea, era ceva intr-adevar incredibil sa poata merge la biblioteca si sa ceara reviste ca Tel Quel sau L’infini, mai tirziu reviste de psihanaliza... Communication stiu ca era o revista foarte buna de specialitate, din punct de vedere al transmiterii de mesaje si in acelasi timp de analiza sociala si literara, lucruri care ne pasionau... Deci, aveam acces la ele. Sigur ca acest tip de abonamente li se taie bibliotecilor dupa ’71, dar noi dam de ele in primul an de facultate ca de ceva normal, nu ni se parea ceva anormal sa le aflam acolo... Stiti, cu lucrurile normale te obisnuiesti foarte usor, cu cele anormale te obisnuiesti mai greu!

Pe urma, asa, ca mentalitate, realizez ca cei ce aveam aceeasi virsta, deci oameni nascuti in anul 1950, intrati in ’69 in facultate, sintem un fel de soixante huitards, cum s-ar zice: vedeam aceleasi filme, ascultam aceleasi muzici, chiar filmele pe care statul roman le importa atunci destul de repede dupa ce ieseau pe piata din Occident. Probabil ca statul le importa pentru ca miscarea hippy, Make Love Not War, si soixante huitards erau cumva critici la adresa societatii capitaliste. Probabil ca statul roman si-a inchipuit ca, daca importa repede aceste produse culturale, ne face si pe noi sa avem o reactie critica fata de acea societate. Numai ca noi luam din aceste filme in primul rind ceea ce... libertatile pe care ei le aveau, adica luam parul lung, pantalonii evazati, minijupa, pe care dupa aceea tot ei, statul, trebuiau sa intervina cu Politia ca sa le... amintiti-va ca daca umblai cu parul lung pe strada sau cu pantaloni evazati vi le taia! Din filmele pe care ei le adusesera cu scopul de a ne face sa fim contra societatii aceleia, pentru ca si aia erau critici, pe noi ne interesau muzica, parul lung, minijupa, modele, ma rog genul asta de...
Sigur ca, la noi, din Make Love Not War nici un tip de 19 ani n-o sa fie neinteresat de partea asta, Make Love, dar daca ii spuneai ceva de razboiul din Vietnam i se rupea undeva, ca sa zic asa! Daca exista sau ca nu exista nu era problema lor!
Deci, ca mentalitate, ne formam ca soixante huitard-zi si nevoia de intilnire intr-un spatiul relativ izolat, in care nu se amestecau ceilalti, ne este facilitata de acest cenaclu care se numea „Junimea“, cu ghilimele.


Cenaclul „Junimea“

„Junimea“ exista numai in Bucuresti sau functiona si in alte centre universitare din tara?

Nu, era un cenaclu din Bucuresti si se numea „Junimea“ cu ghilimele pentru ca facea aluzie la Junimea din secolul trecut. Practic, nu se intimpla nimic altceva decit ca veneau niste oameni care credeau ca au talent si citeau textele pe care tocmai le produsesera. Ceilalti le ascultau si le criticau, exersindu-si spiritul critic asupra lor cu maxim de colegialitate, brutala uneori... ma rog, cu camaraderia aia dura uneori care nu menajaza, cind ii spune unuia ca „aici nu ti-a iesit“... si il critica si-l desfiinteaza pur si simplu, ceea ce pentru un scriitor este foarte util: sa aiba la timp pe cineva care sa-i spuna „vezi ca aici nu ti-a iesit, e o prostie“. Discutia era tehnic foarte evoluata: eram in acelasi timp studenti in filologie si ne informam, sa zicem, din metodele critice care erau utilizate la Paris, pentru ca gaseam in revistele astea ca Tel Quel sau Communication metodele critice care erau in dezbatere in acea perioada.

Prezentarile sau criticile erau cenzurate in vreun fel?

Singurul individ ne-student care asista era acest profesor, Ovid Crohmalniceanu, care, va spun... cred ca asta era: era satul de asemenea indoctrinari pentru ca apucase destule, iar ca profesor era... cum sa zic, un om informat, stia despre ce e vorba in literatura universala, nu avea ochelari de cal cind citea texte de valoare din literatura universala. Lucrul asta se intimpla la trei-patru ani dupa ce deschiderea catre literatura universala se produsese. E drept ca avea sa se inchida putin mai tirziu, dar el cel putin era mult mai informat ca noi, citea, stia, incepuse sa aiba chiar si legaturi cu profesori universitari, lucrurile erau mai libere atunci...
Dupa aia, sigur ca... poate si legaturile lui au devenit mai sporadice cu colegi de-ai lui din Franta sau... dar noi apucasem sa ne constituim. Eu termin facultatea in ’73 si continui sa vin la Cenaclul asta care continua sa existe pina prin ’79, ’80, ’83, cred ca ’83 este ultimul an in care ma duc.

In 1983 a fost desfiintat?

Nu, nu a fost desfiintat, cred ca a mai functionat dupa ’83 vreo doi ani1, dar deja, cum sa zic... ma mai duceam, dar nu regulat si, cind ma duceam, nu eram primit ca un coleg oarecare: eram deja un om cu trei carti publicate, cu premii ale Uniunii Scriitorilor... nu se mai puteau ei, studentii, comporta fata de mine normal, ca fata de un alt student, desi eu mi-as fi dorit lucrul asta: devenisem un cal prea batrin ca sa mai particip la chestia asta!...
Dar, iata, intre ’69, cind ma duc prima data, si ’79, cind debutez in volum, am frecventat aproape regulat acest Cenaclu.

Ce frecventa avea?

Saptaminala... in timpul anului universitar, fireste. Nu se tinea vara sau in timpul vacantelor...
Bine, am fost favorizat cumva si de faptul ca nu eram un tip comod. Mi-am propus de la inceput sa nu ma duc la postul unde am fost repartizat: fusesem repartizat undeva in buza Deltei, acolo, la Isaccea, da’ nu mi-am facut nici un fel de probleme din punctul asta de vedere, desi, practic, am stat fara carte de munca pina in ’81, cind ma angajez librar la Cartea Romaneasca, colaborind la ONT, dar numai dupa serviciu.
Are totusi importanta lucrul asta pentru existenta mea si pentru faptul ca eu am continuat sa ma duc la Cenaclu, desi terminasem facultatea. Altii nu o faceau sau o faceau mai rar decit mine, care in aceasta meserie, ca sa zic, de ghid...


Ghid ONT

Erati ghid ONT?

Da, rolul meu era deci sa... N-am avut niciodata dreptul sa ies in afara tarii, n-aveam pasaport, cred ca primul pasaport l-am primit hat prin ’85, dupa ce devenisem membru al Uniunii Scriitorilor, cu oarecare standing, ca sa zic asa. Cit am lucrat la ONT, nu eram un ghid care sa aiba dreptul sa iasa afara, nu faceam parte dintre... erau si ghizi d-astia, dar aia erau altii!...

Nici macar in lagarul socialist?

Nu, nu! Probabil ca daca as fi stiut ceha, maghiara sau... poate ca m-ar fi trimis, dar eu stiam bine franceza, engleza destul de aproximativ si faceam, deci, aceasta meserie cu titlu de colaborare, adica erau grupuri, aveam de lucru, nu erau grupuri, nu aveam de lucru.

Ei, o incep chiar in timpul facultatii, in timpul vacantelor, ca activitate, dar vreau sa spun ca ea te pune intr-o pozitie foarte interesanta, foarte productiva, cred eu, pentru formarea cuiva ca tinar, pentru ca ai de condus prin tara ta, prin realitatile tarii tale, niste oameni care sint obisnuiti cu alt tip de lume si ei, firesc, daca au o nedumerire cind vad ceva sau cind vor sa inteleaga ceva din ceea ce se intimpla, il intreaba pe ghid. Ghidul poate a trecut de mii de ori pe linga acea realitate asupra careia i se pune intrebarea, dar el nu si-a pus intrebarea aia pentru ca el traieste in sucul asta de aici... nu si-a pus-o pur si simplu! Acum, ca sa-i raspunda aluia, trebuie intii sa si-o puna el insusi si astfel se formeaza la acest tip de individ (cel care trebuie sa conduca printr-o tara cum era tara noastra de atunci un grup de oameni cu o gindire libera normala) o gindire critica diferita de a celorlalti. O privire critica asupra realitatii in intregul ei pe care nu stiu daca poate totdeauna s-o transmita strainilor pe care ii conduce, pentru ca aia au codurile lor, ma rog... nu poti, chiar nu poti sa le explici cit de adinc e raul pe care il vezi, dar tu, o data ce ti-ai pus intrebarea asupra respectivei realitati, deja incepi sa o vezi.

Si sa ai o perceptie diferita...

Da, celorlalti incerci sa le explici cit poti, uneori ferindu-te de eventualii ocupanti ai autocarului care nu sint tocmai turisti si asa mai departe, ma rog... dar tu ti-o pui ca problema si deja incepi s-o vezi altfel.
Unele sint intrebari banale. Va dau un exemplu. Ma intreaba intr-o zi o turista: „Domne’, de ce zaharul vostru se topeste foarte greu in ceasca de cafea?“. Zic: „...nu mi se pare ca se topeste greu, mi se pare ca se topeste normal.“ „Bun“, zice ea si a doua zi vine cu un cub de zahar pe care il avea in valiza si ma pune sa le compar si, intr-adevar, ala facut in Occident s-a topit foarte repede, pe cind asta al nostru am invirtit la lingurita vreo zece minute in plus pina cind s-a topit! O problema de calitate: ei au alte metode de rafinare, stiu eu?!... alt suport pe care se face zaharul, dar era evidenta diferenta de calitate din punct de vedere al unui produs banal, un produs comun si, daca pina atunci mi se paruse normal cum se topea zaharul nostru, deodata am vazut ca... Erau uneori si lucruri mai complicate. Ma intreaba: „De ce ala sta singur la coada acolo, afara din magazin, si nu-l serveste nimeni?“ Pai, zic: „Pentru ca n-a venit marfa!“ „Bine, dar de ce nu vine cind vine marfa?“ Pai, zic: „Pentru ca atunci nu mai apuca!“ Era un lucru greu de inteles pentru ei!...

Pentru ca veneau dintr-o alta lume...

Evident, o alta lume si asa mai departe... Cred ca are importanta faptul asta pentru mine: intr-un fel, deci, aveam o oarecare libertate mai mare, nefiind angajat profesor. Daca m-as fi dus la post, profesor, bun, as fi fost ocupat in timpul anului scolar si doar daca Cenaclul s-ar fi tinut... o vreme s-a tinut duminica chiar pentru asta, ca sa poata sa vina si cei care mai vroiau sa vina, terminasera deja facultatea si erau deja in invatamint. Altfel, se tinea martea.
In perioada asta a anului universitar, eu aveam mai putine grupuri. Aveam iarna, cind era toiul sezonului de schi, dar asta tinea o luna-doua, de la Craciun pina putin dupa Anul Nou, ianuarie, maxim februarie. Alteori, chiar daca eram in activitate cu turismul, faceam grupuri de tratament la Felix, Sovata, Herculane sau la alte statiuni ca astea, veneam seara sa iau grupurile de la Bucuresti, de la Aeroport, si dimineata puteam sa ma duc la Cenaclu, apoi, dupa- amiaza, sa ma duc sa iau turistii si sa plec cu ei la Oradea sau la Tirgu Mures. Aveam o anumita libertate de miscare de care, daca as fi intrat in rigorile vietii unui salariat normal, n-as fi beneficiat. Sigur ca erau si dezavantaje, pentru ca nu reuseam sa cistig din munca mea de cam noua luni pe an destul de bine incit sa traiesc restul... dar, uneori, existau si aici solutii alternative, pentru ca... mai practicam anume infractiuni, schimb valutar la negru... existau niste posibilitati!...


Arestat in 1977

Chiar in 1977 am fost si arestat doua saptamini pentru implicare intr-o retea mai mare de indivizi care faceau schimb de valuta. Eu am picat putin cam... pe nepregatite acolo, pentru ca si-n autocarul meu facuse... eu am stiut, am participat, m-au luat... Cind au demontat ei reteaua, care era ceva mai organizata... da’ se intimplase si-n autocarul meu si participasem si eu, la o singura operatiune... N-am stat decit doua saptamini...
In ’77 se intimpla lucrul asta. E interesant ca se intimpla intre septembrie ’77, cind eu debutez efectiv intr-o revista literara, Luceafarul, cu prima proza... pe la inceputul lui noiembrie am fost arestat, am stat doua saptamini si cind mi s-a dat drumul... pe la inceputul lui decembrie, 7 decembrie, chiar mi-aduc aminte, apare a doua proza, pentru ca lasasem doua la Luceafarul...

La care nu va mai asteptati deloc...

Pai da! Va dati seama ca in cele doua saptamini cit am stat acolo aveam tot felul de scenarii-catastrofa: puteam sa ramin pe... era de la doi la sapte ani, mi se pare, pedeapsa pentru genul asta de infractiune... Ma rog, m-au lasat, mi-au dat drumul. De fapt, nici acum nu sint suta la suta sigur ca numai pentru aia am fost arestat. Era totusi anul ’77...
Ca participant la Cenaclu, dintre astia care nu mai erau studenti, eu eram unul care de patru ani continuam sa ma duc acolo. ’77 e anul in care Goma face toate... Eu n-aveam nici o legatura, nici nu cred ca am fost la curent datorita acestei existente nomade, turistice, nu stiu... Dar la Cenaclu veneam si, cind am aflat, ca de la Cenaclu am aflat despre lucrurile lui, pe urma mi-am pus radioul meu pe Europa Libera si am urmarit ce se intimpla...

Deci, ce se intimplase in ’77 cu Goma?

Semnase Carta ’77 a cehilor, pe urma este anchetat, arestat, obligat sa emigreze... Si probabil ca au avut un numar de persoane care trebuiau verificate si de ce sa le verifici asa... si sa nu le gasesti un nod d-asta de drept comun care sa-i...? ...Nu stiu, nu... In orice caz, nu mi s-a pus nici o intrebare in legatura cu Goma sau cu activitatea literar-artistica, sa zic asa, da’ am stat doua saptamini acolo, la Rahova, un loc binecunoscut!...
Am fost eu insumi surprins ca, chiar in ziua cind am iesit, sau la doua zile dupa, in Luceafarul aparea si cealalta proza. De ce n-o fi aparut ea mai devreme, mai tirziu?... Ma intreb si acum daca avea legatura numai cu asa-zisa infractiune de drept comun, pentru ca fusesem lasat, era un semn ca „domne’, asta e curat din punctul de vedere a ce ne intereseaza pe noi, lasa-l sa publice in continuare“! Poate asa se intimpla...


Din nou „Junimea“, Cenaclul de Luni...

Din ’69, cind particip prima oara, pina in ’79, cind debutez in volum, practic eu am participat... am ascultat sau am citit eu insumi literatura de o calitate absolut comparabila cu literatura care se publica, dar nu aveam acces la tipar. Nici nu ne propuneam, de altfel. Ne era suficient sa ne constatam intre noi valoarea si sa constatam ca este o valoare importanta. Ignoram literatura care se publica, de fapt nici nu s-au publicat romane de valoare in perioada aia, pentru ca cele de valoare au aparut asa, pina prin ’70, ’71... Stiu eu, Breban, Balaita, Buzura continuau sa publice in deceniul respectiv. Pe Toiu noi nu l-am considerat o mare capodopera, Galeria cu vita salbatica mi se pare ca apare prin ‘73-’742... Era un fel de privire suverana fata de literatura care se publica oficial: aveam constiinta faptului ca ceea ce faceam noi are o alta calitate, ca e cel putin diferit. Sursele literaturii practicate de noi erau destul de cosmopolite. V-am explicat de ce: pentru ca am prins acea perioada in care filme, reviste, traduceri... s-a intimplat sa fie strict contemporana cu sfirsitul adolescentei noastre si cu studiile noastre, perioada in care s-a intimplat acea semi-libertate culturala...

Deci, zece ani am practicat o literatura – am zis – comparabila, desi in sinea noastra o consideram superioara celei care se publica! Astfel incit, atunci cind incepem sa aparem pe piata, unul cite unul, debutind eu in ’79, Cartarescu in ’80 si asa mai departe, aceasta literatura, in doi trei ani... cei cinci, sapte, zece debutanti citi au putut sa apara in primii doi-trei ani au dat senzatia unei literaturi foarte coerente, fara nici un fel de stingacii. Nu se putea vorbi de debutanti: erau niste scriitori foarte bine formati, care stiau ce vor, care aveau identitatea lor destul de solida, bine formata, aveau originalitate fata de ceilalti colegi si aveau si un suport teoretic mult mai important decit al celorlalti, nu se bazau numai pe talentul nativ.
E cel mai important lucru, ceva ce distinge efectiv generatia asta literara, „generatia ’80“, de generatiile de dinaintea ei. Ceilalti erau cumva obligati sa se bazeze numai pe talent, pentru ca, printr-o intimplare, mijloacele de informare nu le-au fost accesibile in perioada de formare si pe urma, normal, nu s-au mai apucat sa studieze, si-au cultivat succesul ca atare...

Foarte interesant ca un om chiar de virsta mea a apucat sa debuteze inainte de a incepe studii sau lucruri de genul asta... si, practic, nu poate fi considerat un scriitor din asta, cu obisnuinta bibliotecii si asa mai departe, desi este un scriitor de valoare si un mare talent. Eu sint nascut in 12 noiembrie 1950, iar colegul meu Mircea Dinescu este nascut in 11 noiembrie 1950. Avem aceeasi virsta, el e cu o zi mai batrin decit mine, dar a apucat sa debuteze la 17 ani, i s-au publicat niste poezii, ca era foarte talentat, si dupa aia nu si-a facut studiile. Eu debutez doisprezece ani mai tirziu decit el. Sigur, prozatorii au dreptul sa debuteze mai tirziu, poetii se epuizeaza mai devreme, dar eu consider ca am un univers mult mai legat de biblioteca decit il are el. Cred ca am si talent, ca altfel m-as fi lasat de mult de meseria asta! Dar amestecul intre talent si cultura, acumularea de informatie, polemica cu alte stiluri, teoretizarea efectiva a actului literar mie imi sint mai caracteristice decit lui, pe care nu-l intereseaza lucrurile astea. Produce si-atit... Si sintem de aceeasi virsta! E o intimplare...
Bun! In siajul acestei „Junimea“ cu ghilimele, in anul ’76-’77, apare un alt cenaclu, de care raspundea Nicolae Manolescu3. Unii dintre noi, cei care veneau aici, se duceau si acolo. Incetul cu incetul, au inceput sa se duca acolo mai mult poetii si aici sa ramina mai mult prozatorii.

Aici, la „Junimea“, se citea de obicei si poezie, si proza, dar pe Cartarescu, pe Florin Iaru, pe Ion Bogdan Lefter i-am ascultat citind poezie intii la Cenaclul „Junimea“, dupa aia ei stringindu-se usor, usor la Cenaclul lui Manolescu, care se numea Cenaclul de Luni si se tinea undeva la Casa Studentilor, la „Preoteasa“… „Junimea“ se tinea cind la Schitu Magureanu (era un fel de cladire care apartinea Universitatii, acolo nu se faceau cursuri, se faceau tot asa, actiuni din astea, semi culturale), cind chiar in Universitate, intr-o sala de curs, mai ales atunci cind se tinea duminica, pur si simplu intram in prima clasa pe care o gaseam descuiata si ne intilneam acolo.

Deci, Cenaclul de Luni incepe sa se specializeze pe poezie si, intr-adevar, produce o pleiada de poeti. In trei-patru ani, cind incep ei sa publice, chiar sint... debuteaza, in primul grup, patru intr-o carte, in al doilea grup inca cinci. Prima antologie se numeste Aer cu diamante si-n ea se afla Cartarescu, Traian T. Cosovei... nu mi-i aduc aminte acum pe ceilalti doi... iar in antologia Cinci, care vine la un an dupa, debuteaza Florin Iaru, Alexandru Musina, Ion Bogdan Lefter... si iar nu mi-i aduc aminte pe ceilalti doi... Ma iertati ca nu m-am pregatit pentru discutia noastra, dar, daca o sa cautati la biblioteca, veti vedea despre cine-i vorba... Ion Stratan, mi se pare (nu mai stiu daca Stratan era in Aer cu diamante sau in Cinci), Mariana Marin... Practic ii stiu prea bine pe toti ca sa nu-i amestec cind e vorba de care a fost in care volum, stiti4...

Aceasta generatie a inceput sa conteze in literatura romana. E interesant de facut comparatie intre cine a luat premiul de debut in ’78 si cine l-a luat in ’79, ca in ’79 se manifesta primii optzecisti. Diferenta este esentiala: se vede clar ca cel care ia premiul de debut in ’78 este un bun scriitor, fireste, dar care face parte dintr-o serie care incepe in anii ’60 si se cam termina cu el, iar cei care debuteaza in ’79 si iau premiul de debut al Uniunii Scriitorilor sint dintr-o alta serie, care nu are nimic de-a face cu cea de pina acum. Dupa aia cam toate premiile de debut intra in aceasta noua serie. De ce e semnificativ premiul de debut? Sigur ca cei care sint scriitori in activitate mai scot o carte, unul d-aia, unul d-aia... pe piata erau si carti in stil optzecist, si carti in stil anterior optzecismului, chiar mai multe din celelalte, care veneau in inertie, erau oameni productivi... unele de valoare, altele de mai mica valoare...


Diferente intre generatii, cenacluri, reviste

Care este diferenta intre prima si cea de-a doua generatie?

Pot sa spun ca sint mai multe care se manifesta pina in ’80. Sint niste „saizecisti“, niste „saptezecisti“, daca vrem sa ii impartim in felul asta, sint proletcultistii care-si continua existenta ca niste fosile, asa, mai intorc cojocul si mai scriu memorii sau mai stiu ce alte genuri de... Sint chiar monstrii sacri d-astia, ca Jebeleanu, care continua sa existe in perioada aia... Unii dintre noi chiar aveam legaturi cu ei... E un poet din generatia noastra care, fara sa-i admire activitatea politica, ii apreciaza poezia, e cu totul altceva... Dar e interesant ca fiul lui Eugen Jebeleanu este ilustratorul tuturor acestor volume ale optzecistilor, iar celalalt ilustrator, un alt grafician, care este si poet, era mare admirator al lui Gellu Naum, care iarasi este un monstru sacru, nu-l poti amesteca cu generatiile astea, el este un suprarealist, vine din... si traieste si azi...
Deci, in literatura de pe piata, ca sa zic asa, coexistau niste curente. „Optzecismul“ se identifica foarte bine in primii doi-trei ani dupa ce apare, aproape ca orice noua carte care aparea o puteai fie incadra la „optzecism“, fie clar nu facea parte din aia si atunci era un om de alta virsta, sau...

Pentru ca, simultan cu aceste cenacluri care au functionat la Bucuresti (astea doua sint cele mai importante, „Junimea“ si Cenaclul de Luni), functionau altele la Iasi si la Cluj si chiar la Timisoara si incepeam sa avem legaturi intre noi, legaturi care se faceau tot asa, semioficial: mergeam intr-o asa-zisa tabara de creatie studenteasca, acolo faceam, o data in doua saptamini sau in zece zile, cit stateam, si o sedinta de cenaclu, recita unul de la Iasi, unul de la Cluj si hop! aflam ca la ei exista un cenaclu, la ailalti, la Echinox, altul destul de cunoscut, care avea si revista in care mai strecurau...

Mai interesant e lucrul asta: ca in provincie erau mai libere revistele si mai controlate cenaclurile; dincoace, la Bucuresti, erau ceva mai libere cenaclurile, aproape ca uitasera sa le mai controleze, in schimb, in publicatiile studentesti din Bucuresti nu puteai sa strecori nimic, plus ca le dadusera niste nume d-astea, Convingeri comuniste, nu-ti venea sa publici acolo nici mort! Desi, pina la urma, tirziu, cei care astazi se numesc „nouazecisti“ au apucat sa publice acolo, chiar acolo! Gasisera o solutie: scoteau un fel de supliment in mijlocul revistei, care putea fi dupa aia impaturit asa, in opt, si iesea un fel de cartulie care se numea „Cartea cea mai mica“ si intr-un colt scria „Supliment al revistei Convingeri comuniste“, sau doar „Supliment al revistei C.C.“ Pe banii Centrului Studentesc, cu hirtia lor, cu tiparul lor, mai scoteau volume de versuri sub forma asta. Nu era chiar un samizdat, dar aproape toata lumea stia ca poeziile din suplimentul din mijloc n-aveau nimic de-a face cu titlul revistei si cu materialele de propaganda care se aflau in paginile pe hirtie buna. Intimplator, hirtia de la mijloc era de mai proasta calitate...

Totusi, puteau sa apara...

Trebuia sa existe si un student in conducerea revistei, ala, la rindul lui, nu era chiar un tip foarte convins, avea si el indoielile lui, si accepta rolul tocmai pentru ca sa nu fie luat la ochi pe invers, nu?! Dupa aia, cerea sa fie ajutat de ceilalti... Nu stiu... Vedeti, astea deja sint faze pe care nu le mai urmaresc. Ne aflam in apropierea anului ’89, deci nu mai sint student de aproape douazeci de ani. Ei vazusera totusi experienta noastra, faceau cenaclu... Paradoxul era acesta: in provincie, revistele studentesti erau mai libere si cenaclurile ceva mai controlate, controlate in sensul ca uneori li se trimitea pur si simplu un student informator sa participe si el si, dupa aia, el spunea ce s-a vorbit acolo...

Si treaba asta n-avea repercusiuni?

Uneori, da. Cred ca si la noi se intimpla lucrul asta, dar „mosul“ Crohmalniceanu avea un simt extraordinar sa-i miroasa p-astia si conducea discutia in asa fel incit sa nu iasa nimic, sa nu creeze suspiciuni, ba chiar avea unele semne pe care ni le facea si le pricepeam foarte repede, stiti!... Acum, daca eu, absolvent din ’73, ma duc in ’78 la o sedinta de cenaclu, Crohu stie cine sint, din studentii care sint acolo unii stiu, unii nu stiu cine sint, dar daca in aceeasi zi cu mine mai vine un tip pe care eu nu-l prezint, nu-i adus de mine, care n-a mai fost niciodata pe acolo, nu stie nimeni la ce e student, la ce facultate, n-a citit nimic... uneori chiar il intreba „batrinul“, cu politetea lui, asa: „Nu va suparati, scrieti poezie sau vreti sa cititi si dumneavoastra intr-una din sedintele urmatoare?“ Si omul, daca era ce credeam noi ca este, informator, sigur ca zicea: „Da, scriu, sint foarte interesat, nu stiu ce... ma voi programa si eu, nu stiu ce...“ „Bun, dar deocamdata vedeti, ascultati, ca toata lumea, va exprimati opiniile critice, nu stiu ce... si vedem cind va programam si pe dumneavoastra!“ Si daca omul lua cuvintul, din limbaj iti dadeai seama ca... era simplu de aflat!...
Cred ca putine sedinte au fost totusi supravegheate. Poate exista si o politica „lasa-i sa vorbeasca, acolo, conditia e sa nu disemineze“... De-aia va spun: noi, de exemplu, n-am publicat in revistele studentesti.
In ’77, cind v-am spus ca am debutat, eu am fost arestat si pe urma mi-a mai aparut o proza, am debutat intr-o revista care nu era studenteasca. Luceafarul era o revista cu audienta nationala, a doua revista literara a tarii, dupa Romania literara, si care era cumva destinata tinerilor. Acolo se debuta, nu debutai in Romania literara, debutai cel mult in reviste ca Luceafarul sau intr-o revista studenteasca. Intr-o revista studenteasca la Bucuresti nu prea se putea. La Iasi existau Opinia studenteasca si Dialog, in care au debutat multi scriitori de valoare, iar la Cluj exista Echinoxul, care fusese chiar in ’68, deci chiar cu un an inaintea Cenaclului „Junimea“.

Deci, la Bucuresti nu se putea publica pentru ca era cenzura, pentru ca era o concurenta intre cei care ar fi publicat...

Nu, nu, nu! Stilul de lucru era diferit, al cenzorilor. Unii alesesera sa controleze mai mult cenaclul si neglijasera probabil... sau aveau mai multa incredere in profesorii care raspundeau de reviste la Iasi si la Cluj. Ceilalti alesesera formula inversa: atentie pe ce se tipareste, de vorbit lasa-i sa vorbeasca! Stil, diferenta de stil, pina la urma!...
Noi aveam legaturi intre noi, asta iarasi e un lucru interesant. Cred ca prin ’78 se intimpla, daca nu chiar mai devreme, o intilnire la Buzau, pur si simplu la o biblioteca judeteana din Buzau. Unul dintre absolventi, care participase la Cenaclu pe vremea cind era student, devenise bibliotecar sau chiar activist cultural local cu tineretul, cu chestii de genul asta... Si se gindeste la un moment dat sa invite cenaclisti de la Bucuresti, de la Timisoara, de la Iasi, de la Cluj si incep niste discutii acolo despre literatura noua (deci ’78 cred... ’78-’79, trebuie sa intrebati si pe altcineva, daca mai aveti ocazia, cind se intimpla intilnirea de la Buzau5 ). Totul cu un magnetofon pe masa, unde se inregistra, ca si cum ar fi avut loc un seminar, dupa care trebuia sa punem lucrurile alea in niste volume si sa le publicam. Nu ascunzindu-ne de cineva, dar dindu-ne drumul, usor-usor, la tot felul de lucruri, astfel incit dupa aia, ajunsi fiecare in centrul lui universitar... Cei mai reprimati au fost cei de la Iasi. E drept si ca citisera un text foarte misto, de fapt: era un text scris de trei sau patru, semnau „Artelul textual“ cei trei sau patru indivizi care participasera la alcatuirea lui si era o parodie de roman proletcultist, o parodie savuroasa, am ris in hohote la cele 10-15 pagini de fragment pe care le-au citit ei.

Pe care ei le-au citit si care au fost deci inregistrate...

Au fost inregistrate si probabil a doua zi cineva a ascultat banda si a dat ordin: „Bai, ia vedeti ce-i cu astia!“ Eu personal n-am avut practic cum sa resimt, pentru ca, nefiind in facultate, pe mine ma pierdeau... Probabil ca metodele lor de control erau structurate pe intreprinderi! Sa cauti pe unul care nu e angajat nicaieri e ceva mai greu, pe cind pe universitati... Intimplator, astia de la Iasi erau doi sau trei studenti si al patrulea mi se pare era chiar lector la... tinerel, ma rog, da’ lector sau asistent, ceva de genul asta, stiti... adica cadru universitar, deci evident c-a fost... Mi-amintesc chiar scene din romanul ala al lor care se numea Brazde peste haturi6 sau chestii de genul asta, evident parodii la romanul proletcultist. Mi-amintesc o scena: in curte la un taran vine si se rastoarna un tanc rusesc si asta se duce ca sa-i ajute si sudeaza capacele! Genul asta de umor, pina la urma benign, da’...

Dar cu substrat care deranja!

Evident, ca era de calitate!...

Deci asta era in ce an?

Cred ca in ’787. Daca vreti precizie, poate va mai recomand pe cineva care e mai atent la lucrurile astea, fiind si critic literar. Ei, criticii, au mai multa acribie in a tine istoricul... De exemplu, o manifestare pe care noi n-am legat-o de Cenaclu – era indirect legata, pentru ca toti cei care participam la Cenaclu am facut si chestia asta – este pur si simplu ca intr-o zi ne-am uitat in holul Universitatii, exista o gazeta de perete, un panou asa, mare, pe care se puneau niste articole, cum se faceau gazetele de perete... si am gasit undeva, la subsolul Universitatii, un panou care probabil functionase inaintea aluilalt, era mai rablagit... l-am scos de acolo si am zis „domne’, ia sa facem noi o revista pe asta, o revista literara, stil literara!“...

Pe care o puneati unde, tot in hol?

Tot in hol, pe un hol mai lateral! Si am facut-o, de data asta am facut-o frumos! Ailalta era o chestie facuta de datorie, erau trase niste linii asa, puse niste pagini batute la masina... Noi am facut-o tot pe o hirtie A-0 deci 70/100, dar am paginat-o, adica textele batute la masina erau decupate frumos, incadrate sau cum ai face o paginare de gazeta, cu poza color, adica practic tot spatiul era acoperit de text.

Iesea imediat in evidenta ca e ceva deosebit...

Nu numai asta, dar era structurata, avea cronica de film, avea cronica literara, avea poezie, avea proza... structurata ca o revista literara, tot spatiul acoperit de text sau de poze, cu oarecare aspect grafic si cu un frontispiciu: se numea Noii, cu doi de „i“ si a aparut in vreo 6-7-8 numere, pina cind ni s-a sugerat ca ori incercam sa punem articole cum se pun dincolo, adica macar un editorial in care sa spunem ce si cum, ori... A aparut in doi ani universitari, in ’70 si la inceputul anului universitar ’70-’71. In primavara lui ’71 ni s-a sugerat ca nu zice nimeni nimic, nu... puteti sa continuati, da’... un articol serios si restul va jucati! Si-atunci noi am renuntat. 6 sau 7 luni erau si astea exista, sint pastrate. Daca vreti, va spun cine le are si puteti discuta cu el.

Da, asta ma intereseaza.

El le are ca si critic, atunci inca nu era student. E vorba de Ion Bogdan Lefter.

A, Ion Bogdan Lefter de la Europa Libera. El s-a stabilit in strainatate?

Nu, nu, n-a fost plecat niciodata, a fost un an lector la Universitatea din Amsterdam, dar el lucreaza la Universitatea din Bucuresti si a condus pina in vara anului trecut postul de radio Europa Libera la Bucuresti. Acum isi da doctoratul si de-asta s-a retras de la radio si e numai la Universitate. El stie ce-i cu revista asta, mi se pare ca le si are acasa, vi le poate arata. Din cei care am publicat (publicat se zice, nu?!...) in revista aia, exemplar unic, sint asa (care dupa aia se afirma, au volume...): Gheorghe Craciun, prozator de la Brasov, Gheorghe Iova, poet si prozator, Constantin Stan, prozator bucurestean, Ioan Lacusta, prozator (acum a inceput sa faca si un fel de istorie, el de fapt lucreaza la Magazin istoric si scrie si niste carti de istorie mai interesante, a scos acum o carte despre alegerile interbelice, le analizeaza pur si simplu), Emil Paraschivoiu e iarasi un... si inca unul... Ioan Flora, poet care venea de la Belgrad, aroman din Iugoslavia, venise sa-si faca studiile la Bucuresti, figura ca student strain si aducea cumva o libertate, pentru ca, figurind ca student strain, mai avea dreptul prin shop-uri!... Eu, la rindul meu, fiind ghid, prin turistii mei mai aveam dreptul sa rog pe unul sa-mi trimita o carte sau sa-mi cumpere un obiect care nu era la indemina. Era un cosmopolitism, asa, cit se putea, prin diverse mijloace de genul asta. Deci, 7-8 scriitori, care atunci erau 7-8 dintre cei 150-170 de studenti dintr-un an...


Libraria Cartea Romaneasca

Cu grupul din jurul lui Constantin Noica ati avut legaturi?

Eu personal legaturi directe n-am avut, in perioada de pina cind au devenit cunoscuti de toata lumea, cind au publicat Jurnalul de la Paltinis si pe urma Epistolarul. Intimplator, ma angajasem in ’81... dat fiind ca in ’80 m-am casatorit, nu mai puteam practica meseria asta nomada si in ’81 l-am rugat pe Balaita daca poate sa ma angajeze librar la Editura Cartea Romaneasca. Am fost angajat, cu un salariu de mizerie, pe un post de muncitor necalificat. Cind apare Jurnalul de la Paltinis, eu eram librar si va pot spune ca am facut afaceri bune cu cartea aia!...

Era pe vremea cind se dadea contra unui pachet sau doua de unt sau ceva cam de genul asta...

Va dati seama, adica am fost uns ca sa vind acea carte! Nemaivorbind ca erau unii care veneau pur si simplu s-o cumpere, desi n-o vor citi niciodata. Am avut clienti de-astia, care erau evident din capitolul macelari sau nu stiu ce! Intr-o zi, unul a venit si chiar mi-a pus doua pachete de carne inghetata pe masa aia de librarie si mi-a zis: „Da-mi si mie niste carti!“. Zic: „Ce carti doriti?“ „Lasa, pune dumneata acolo ce stii ca merge!“ Si m-am dus si i-am facut un pachet de calitate, adica i-am pus Mircea Eliade – In curte la Dionis, i-am pus Istoria religiilor, ce stiam ca merge, pentru ca el de fapt nu le cumpara ca sa le citeasca!...

Asta era clar, dar pentru ce le lua?!

Le cumpara ca dupa aia sa devina cadou cind se duce la doctor! Cartile astea mai rare sau cu oarecare vinzare sau care erau retrase brusc de pe piata deveneau obiecte asemanatoare pachetului de Kent, nu?!

Deci, devenea, evident, bacsisul pentru...

Da, la de-asta mi se dadeau mie cinci lei in plus, pentru ca el se duce dupa aia si-n loc sa-i dea nu stiu ce fel de bacsis doctorului, ii dadea Jurnalul de la Paltinis si doctorul ala era chiar foarte multumit! Decit sa fi primit o mita, era mult mai riscant, sau un pachet de Kent, sau nu stiu ce!... Preturile erau aceleasi. Valorile sint valori pina la urma, chiar daca cei care le manipuleaza au sau nu constiinta lor! Se ajunge, din perspectiva asta noua a mea de librar, pe care o fac din ’81 pina prin ’87, la paradoxuri de genul asta: Heidegger, care este totusi un filozof greu de patruns chiar de cei mai..., se vinde intr-un tiraj relativ de masa, zic eu, pe care astazi nu-l mai ating nici romanele. Cred ca 10 mii de exemplare a tras Cartea Romaneasca dintr-o traducere facuta de Liiceanu dupa Heidegger!


La Fundulea de Ilfov

As vrea acum sa va intreb despre perioada anterioara cenaclurilor. Daca vreti sa-mi spuneti cite ceva legat de parcursul dumneavoastra scolar, de dumneavoastra personal. V-ati nascut in Bucuresti?

Nu, la Fundulea de Ilfov, la vreo 32-33 de km de Bucuresti. Am facut acolo scoala generala. Liceul l-am facut la Branesti, care e cam la jumatate distanta intre Fundulea si Bucuresti. Si facultatea – la Bucuresti.
N-as avea ceva special de semnalat despre studiile generale si liceale. Doar faptul ca, in scoala generala fiind, prin ’62-’63, aveam 12-13 ani, deodata ne-au venit niste profesori, oameni in virsta, nu tineri, care predau fie matematica, fie franceza, si despre care mai tirziu m-am gindit eu – atunci n-aveam cum sa-mi dau seama despre ce-i vorba – ca erau fosti detinuti politici care tocmai iesisera din puscarie si-si gaseau un loc de munca in felul asta. Era mai greu pentru ei sa gaseasca post de profesor la Bucuresti, intr-un fel nu era foarte departe, puteau sa faca naveta si era evident ca nu aveau practica pedagogica, dar stiau bine franceza... M-am gindit dupa aceea: acei oameni au fost oameni de cu totul alta calitate decit ceilalti profesori pe care ii avusesem pina atunci, care erau de-astia, de rusa, de nu stiu ce, mai indoctrinati. Astialalti niciodata nu s-au bagat. Practic nici n-aveau voie...

Ce-nsemna „mai de calitate“ si de ce va lasau impresia ca nu sint indoctrinati, pentru ca cel care preda matematica, de exemplu, nu prea avea tangenta cu ideologia?...

Da, dar nu l-am vazut niciodata participind la o festivitate asa-zis pioniereasca, pentru ca el, nefiind... probabil neavind dreptul sa fie membru de partid, nu avea nici dreptul sa se amestece in activitatile astea de propaganda.

Cred ca in ’60, ’61 sau ’62 maxim, am fost scosi cu scoala sa ne aliniem de-a lungul soselei pentru ca venea in vizita la „Institutul de cercetari pentru cereale si plante tehnice“ de la Fundulea nimeni altul decit Hrusciov! Trebuie sa studiati putin istoria asta contemporana, sa vedeti in ce an a fost Hrusciov in Romania. Eu aveam zece-unsprezece sau doisprezece ani si stiu sigur ca acesti profesori, pe care noi ii simteam mai de calitate, chiar prin felul cum intelegeam ce ne spuneau, prin calificarea prestatiei lor, dar care nu era pedagogica, era o prestatie umana pur si simplu... Profesoara de franceza pe care o avusesem pina atunci evident nu stia franceza!

Dar ce stia?

Era profesoara de limbi straine, stia bine rusa si preda si franceza! Ne citea din carte cu un accent „moldovinesc“, pe cind cel care a venit, fara sa se uite in nici un fel de carte, vorbea franceza cursiv, era evident un om care... Oamenii astia n-au avut dreptul sa vina cu noi pe marginea soselei, pentru ca aia era o „actiune“...

Asta ati sesizat-o la vremea aceea?

Da, da, adica „cu astia e ceva“, cu acesti profesori... Sigur ca nu-i simpatizam deloc pe aia care ne hartaneau cu careurile lor pionieresti! Aia erau zbiri la nivelul lor, ei ne simteau ca... dar si parintii, acasa, in soapta, ne spuneau „comunistul ala“ sau nu stiu ce despre cei care erau profesori de sat, astia de aici... Pe ceilalti, taranii, adica parintii nostri, ii respectau intr-un anume fel: ei la matematica stiau elevii care... si eu eram dintre elevii buni la matematica. Cu ei am facut performanta, ceea ce pina atunci nu facusem: faceam probleme din Gazeta matematica... Oameni de calitate...

Al doilea lucru pe care l-as semnala este din perioada liceului. Asta coincide cu acea perioada in care incep sa apara traduceri interesante. Eu practic n-am citit deloc literatura romana in timpul liceului, literatura romana contemporana vreau sa spun, ci numai traduceri. Citesc Salinger la 16 ani, De veghe in lanul de secara. Domne’, da’ e chiar virsta la care vrei s-o citesti, daca ati citit-o cumva!

Nu, n-am citit-o.

Este un mare, un urias scriitor american, iar personajul lui din De veghe in lanul de secara are chiar virsta asta, 16 ani. E important, dupa ce-ai citit-o la virsta aia, nu mai citesti orice porcarie sau daca iti cade in mina vezi de la inceput ca-i o porcarie! Pe fondul asta, in liceu am avut dreptul sa facem o revista a liceului cu poezii scrise de elevi, cu... sigur ca era un editorial scris de directorul liceului la inceput! Avea dreptul sa scoata o revista, a gasit banii s-o faca. Pina la urma era o revista a liceului, te vedeai acolo cu poza!...

Sint singurele doua lucruri pe care le-as semnala care nu erau foarte, cum sa zic... „in regula scolii“. Liceul meu a coincis cu acea perioada de libertate...
Da, as mai semnala si asta... Uite: in august ’68 ma aflam in tabara elevilor, la olimpiada de literatura pe tara, si pe 20 august au intrat rusii in Cehoslovacia. Am ascultat pe 21, la megafoanele taberei, discursul lui Ceausescu si seara am vazut un autocar cehesc cu perdelele trase. Ne-am inchipuit ca aia sint oameni care dorm in autocar si i-am chemat sa doarma la noi in tabara...

Cind erati copil, va amintiti sa fi existat in familia dumneavoastra un fel de dublu limbaj sau sa fi fost atentionat de parinti pentru a avea un anumit comportament la scoala, diferit fata de cel de acasa?

Obligat! Fundulea e o zona cu pamint foarte bun si CAP-ul s-a facut prin ’50 si ceva, nu stiu exact cind, numai din tigani si ultimele scursuri ale satului, iar ceilalti oameni seriosi din sat, muncitori, gospodari, nu s-au inscris decit atunci cind nu s-a mai putut. Deci, pe tara colectivizarea s-a incheiat in ’62, in Fundulea s-a incheiat tot in ’62! Imi aduc aminte cind taica-meu pleca noaptea de acasa ca sa nu-l prinda sa-l oblige sa semneze... Aveam 12 ani. Era chiar in scoala, dar si-n alte puncte din sat, la caminul cultural, la primarie: se afisau in fiecare zi numele celor care s-au mai inscris. Noi, copiii, ne duceam si ne uitam si spuneam acasa: „s-a mai inscris si a lui cutare saracu’, s-a inscris si unchiu’ lui cutare“... Unii ne erau rude probabil...

Eu aveam o sora mai mare, ea avea cu noua ani mai mult decit mine. Cind eu aveam 12 ani si taica-meu inca nu se inscrisese la colectiv, ea era in facultate si s-a inscenat ceva, cred, nu stiu... a fost trimisa un an „in productie“, cum se zice. Intre timp, taica-meu s-a inscris, ca n-a mai avut incotro, si-n anul urmator ea a fost reprimita. A facut engleza cu o mica intrerupere. Imi amintesc discutia cind a venit sora-mea si a zis ca „uite...“. Taica-meu a suspectat-o: „A, lasa c-ai facut tu ceva de te trimit astia!“. Ea a zis: „Da’ n-am facut nimic, da’ nu stiu ce, trebuie sa ma crezi!“. Nu stiu daca atunci pe loc a crezut-o, dar dupa aia si-a dat seama ca nu ce facuse sora-mea era cauza pentru care fusese trimisa un an in productie, ci ce nu facuse el... Asa intre vecini, intre oameni care se cunosteau bine, ii auzeai spunind: „comunistii astia, futu-le muma-n cur!“, chiar fata de copii. Da’ copiii stiau ca nu trebuie sa spuna asa ceva!...

In orice caz, cei care reprezentau „cealalta forta“, ca sa zic asa, erau de obicei adusi din alta parte, nu erau ai satului, sau, daca erau dintre oamenii satului, erau dintre cei pe care nimeni nu-i respectase niciodata pentru ce facusera ei... adica in partid, cel putin in primii zece ani, intre ’50 si ’60, au intrat chiar scursurile satului, intelegeti... care, dupa aia, evident ca au capatat putere si se razbunau pe ceilalti, erau mai agresivi si cred ca special au fost bagati intre ei aia ca sa-i agreseze pe ceilalti. In Fundulea, cel putin, exista o zona in care traiau niste tigani „stabilizati“ acolo, „stabilizati“ de stat, adusi, pusi in proprietate pe terenuri care erau publice, terenuri virane din centrul comunei, sau, daca erau proprietatea cuiva, i se confiscau aluia, i se dadea tiganului si tiganul avea drept sa-si faca acolo casa. Ursari, deci nomazi, care au fost „stabilizati“. Ei, astia automat au fost inscrisi si in colectiv, pentru ca oricum n-aveau pamint, primiti si in partid si asa mai departe si pe urma pusi sa-i haleasca pe ailalti... Interesant mi se pare ca tiganii vechi ai satului, care erau, eu stiu... fierarul, vreo doua-trei familii de lautari, astia erau mult mai respectati decit ailalti.

Au fost si ei promovati?

Nu, chiar la un moment dat nu stiu cum se nascuse, asa, un zvon: romanii din Fundulea, care erau inca majoritari (nu stiu daca acum mai sint), nu erau de loc sovini fata de acesti vechi tigani ai satului, fierarul si lautarii, in schimb, erau foarte sovini fata de ceilalti, dar nu pe fata, ci...
Unde se putea!

Asa... Uneori si pe fata, dar cind nu erau prea multi martori! Se mai iscau batai, dar n-aveau o conotatie direct politica, se incingeau... aia se mai dadeau la furturi, omul il prindea la el in curte, il ciomagea bine, mai mult decit pentru ce furase si asa mai departe... Dar nu stiu cum, tot asa, prin anii astia ’62, ’63, eram de 12-13 ani, se iscase un zvon ca-i duc pe tigani din nou la Bunc. Foarte interesant...

Ce insemna „la Bunc“?

„La Bunc“ insemna fluviul de dincolo de Nistru, unde i-a dus prima data Antonescu... Deci in mentalitatea colectiva exista aceasta idee, „la Bunc“, si era chiar o forma de a-ti bate joc de tigani: cind trecea o caruta plina de tigani, ca sa faca misto de ei, faceau „Buuu“... La inceput nu intelegeam despre ce-i vorba, dar dupa aia mi-am dat seama ca era o aluzie la Bunc... Stiu ca eram o data cu taica-meu de mina sau impreuna si o tiganca de-asta din tigani vechi, fierari sau lautari ai satului, il opreste pe taica-meu, care lucra la CEC ca functionar, si-i spune: „Toti veneticii astia, din cauza lor acum sa ne duca pe noi pe toti...“. Deci astia erau revoltati impotriva ursarilor alora care fusesera „stabilizati“, pentru ca li se parea ca vor avea si ei de suferit impreuna cu aia din cauza lor. „Ca astia sint niste javre si au venit si au furat si au facut numai rau, din cauza lor acum sa ne duca si pe noi si pe ei la Bunc...“

Era un zvon timpit, nu se punea problema, dar cine stie in ce context a aparut... Sau poate era vreun reflex... A fost, cred, in ’64 o idee de a face un fel de zona comuna agricola Bulgaria-Romania-Uniunea Sovietica, a aparut in Revista economica o schema asa, care te umplea de greata... Nu s-a pus in practica pina la urma, dar era o idee a unui savant sovietic sa faca un fel de grinar care sa fie transfrontalier, s-a publicat respectivul articol in Revista economica si probabil ca in mase s-a transformat pina a ajuns la ideea asta ca-i vor lua pe unii si-i vor muta dincolo si p-aia de dincolo dincoace... Tiganii – gata: „Pe noi ne duce la Bunc“... Imi amintesc aceasta confruntare in care aia se plingeau lui taica-meu si ziceau: „Din cauza veneticilor astora de ursari, fir-ar ai dracului...“

In satul in care ati copilarit, unde erau parintii dumneavoastra, se asculta Radio Europa Libera, Vocea Americii?

Da, sigur. Imi amintesc, tot asa, un unchi mai tinar care-l intreba pe un altul de virsta lui, oameni de 25-30 de ani, dar deja gospodari, ca la tara, la 30 de ani esti de mult in munca... unul era tractorist, celalalt era sofer pe salvare: „Ai, ba, tu unde prinzi, ba, Vasingtonul ala sau cum ii zice?!“... pe scala de radio. „Eu am pus acolo, pe Vasingtonu’ ala, da’ nu iese nimic, nu s-aude nimic!“... „Nu, ba’, stai, ba’, sa-ti spun eu!...“ Urechi de copil la discutie intre oamenii mari. Sigur, la mine acasa sigur ca se asculta. Cred ca si in alte parti...

Domnule Nedelciu, va multumesc mult.

Convorbire realizata de
Bogdan RADULESCU
Bucuresti, 20 noiembrie 1998

__________
1. De fapt, Cenaclul „Junimea“ a functionat pina in 1989. Dupa 1983, Nedelciu insusi l-a frecventat destul de des si a colaborat la romanul colectiv al Cenaclului, inca nepublicat. (I.B.L.)
2. In realitate, Galeria cu vita salbatica a aparut in 1975.
3. In realitate, Cenaclul de Luni s-a infiintat pe 2 martie 1977.
4. Autorii din Aer cu diamante sint Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Florin Iaru, Ion Stratan, iar cei din Cinci – Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Musina.
5. Colocviul de literatura de la Buzau a avut loc in decembrie 1982.
6. Titlul real era Brazde peste haturi revisited, iar autorii – Sorin Antohi, Dan Petrescu, Luca Pitu si George Pruteanu. La Buzau au fost de fata Sorin Antohi si Dan Petrescu. Fragmentul de roman a fost citit de cel dintii.
7. Vezi supra, nota 5.