OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nino era un om mai degrabă tăcut, cuvintele lui erau aruncate cu o anume mirare subsidiară şi cu un zîmbet discret ce părea că se scuză tocmai de rostirea lor şi că oricum îţi propune să le iei sub beneficiu de inventar. Poză, cochetărie, subtilitate a fiinţei obligate a trăi între semeni, între vorbitori? Căci Nino – am mai avut ocazia s-o spun – era altfel. Psihic, emoţional, social. Era din altă stirpe. De aceea degaja o linişte şi-o împăcare ce păreau că vin de altundeva. Acolo unde se întorcea el însuşi cînd, absent la discuţiile celor din jur, se juca cu celebrele lui bastonaşe şi-ntr-un tîrziu, cu mare greutate, revenea în lumea noastră calpă, surîzîndu-ne îngăduitor şi blînd. Poate blîndeţea asta era însăşi marca ţării în care se refugia şi din care revenea cu conexiuni atît de proaspete că te uluia: „o, cîte nu face un cal/ într-o zi de aprilie/ îţi umple/ de iarbă/ oglinda“. Nino se asemăna cu Mircea Ivănescu. Deseori îi surprindeam împreună la vreo bodegă. Schimbau între ei tăceri ironice şi dădeau drumul la cuvinte de probă. Le plăcea să se amestece printre oameni simpli. M. Ivănescu se lamenta formal şi graţios, dansa gavote orale. Nino îi răspundea povestind în felul lui mici întîmplări banale de la serviciu, împletind duioşia şi burlescul în felul prozatorilor ruşi (Gogol, Cehov).

 

Ca poet, George Almosnino a fost complet format încă de la primul volum. Celelalte volume n-au făcut altceva decît să diversifice şi să nuanţeze o creaţie de-o anvergură impresionantă. Poezia lui resuscitează nobleţea banalului, pornind de la melancolice blazoane în filigran şi sfîrşind cu întinse fresce în care te pierzi şi te regăseşti fără veste. Realul lui Almosnino e adesea relegat într-o exactitate de epură: „cameră ce nu-şi mai încape în ziduri/ este o uşă de negăsit/ un tifon îmbibat în iod/ exilată în trupul tău/ musteşte o lumină roşiatică// cum ţipă marginea trotuarului la trecerea unui tramvai// ce poate să fie mai greu de suportat/ decît o imensă cîmpie/ îţi rechemi toate furtişagurile trupului/ toate îmbrăţişările/ în fiecare îngînare a zorilor/ labe de rîs pe spatele plin al femeilor// mari treceri/ dintr-o cameră în cealaltă cameră/ ca dintr-o lume într-o scoică/ focul se însufleţeşte cu vînt/ dar o viaţă domoală cum“. Kavafis, Trakl şi Saba se întîlnesc cu Ion Barbu şi cu Godfried Benn. Destăinuirea se hrăneşte din viziune şi viceversa. Imaginile sînt fruste, directe, colajele neaşteptate. Poemul e oximoronic: nervos de liniştit. Poetica lui Nino este una a totalităţii. Ceea ce lipseşte e sugerat. Tot ce imaginăm se va adeveri în realul palpabil. Drumurile, traseele, răspîntiile ne duc acolo unde trebuie să ne ducă.

 

Cine se opreşte nu tăgăduieşte drumul, ci doar îl face puţin gelos. Nuanţele înaintării contează foarte mult, uneori tot atît de mult cît ţelul. Versurile nu sînt brutale, ci doar puternice. Expresionismul e ocolit. Misterioasele întîlniri de factură ponderat suprarealistă sînt ocazional folosite. Indisolubilă este liniştea degajată de poeme, de cicluri, de volume. E o tăcere cathartică, dar un catharsis care are loc într-un parc, pe banca vecină celei pe care stai, ori în tramvai, printre oamenii diferiţi care se şterg unul de altul: „ce se mai poate spune/ despre o nimica toată de viaţă/ bate maşina de scris/ bate de azi dimineaţă/ un roşu trandafir într-o cadenţă a mării/ (...) pe lîngă o virgulă se strecoară un cuvînt/ gîndurile se fac mai blînde/ poţi să păşeşti pe asfaltul străzilor/ spre un parc de distracţii/ zidul care te cuprinde/ capătă culoarea unui mandarin aproape copt/ şi drumul spre boxa de la subsol/ devine mai drept“. Postmodernitatea poetului se vădeşte în simplitatea şi lejeritatea rostirii, în autoreferenţialitatea ironică, în construcţia virînd neaşteptat în deconstrucţie: „frumuseţea unui vers gol/ liniştea mea// sînt un om/ contemplînd descreşterea diafană într-un apartament oarecare/ asemănător unei serii de numere depărtîndu-se în abstract/ cînd luminile au aerul că au căzut şi aşteaptă“. Nino crea lirism vizionar din orice cuvînt pe care-l atingea. Nino era altfel decît noi, prietenii lui. Şi el ştia asta. A murit cunoscîndu-şi valoarea.

 

Cît a trăit nu şi-a clamat-o. Blîndeţea lui a indus în eroare pe mulţi. Omul tăcerii avea un singur orgoliu: acela de a trăi pentru a realiza ceva însemnat. Cît despre recunoaştere, nu credea că se cade a şi-o impune. Dacă nu ar fi fost Nora, să le ducă pe la edituri, volumele lui nu ar fi apărut niciodată. Nino găsea că a le scrie şi a le perfecţiona este de-ajuns. Dacă ar mai fi apucat zilele noastre probabil că această atitudine i s-ar fi părut încă mai justificată. Interioritatea lui era/este totală : „uneori nu văd mai mult/ decît o pată albă/ în locul unui cuvînt// această realitate confuză/ poate natura cărnii/ mă apropie de un păianjen“. Bravo, Nino. Ai abolit realul opresant, ai evadat!